Ideologia politică . Polimorfiile unui concept clasic

Chestionările esenţiale şi problematica generală a cursului. Abstract în franceză:

Ce cours vise d'abord et avant tout à introduire et à initier ses participants aux enjeux, aux questions et aux problèmes que posent la notion d'idéologie dans les différents contextes où elle a donnée lieu à des élaborations théoriques, et sur cette base, à les conduire, non seulement à une saisie plus juste et plus satisfaisante du concept d'idéologie, mais également à une appréciation critique de différentes approches importantes de l'idéologie.Qu'est-ce qu'une idéologie ? Qu'est-ce qui est idéologique et qu'est-ce qui ne l'est pas ? Quelle est la nature d’idéologie ? Quels en sont les éléments, l'extension ou le domaine référence ? Quels en sont les sens principaux ? Quelle en est l'origine et la genèse, quels en sont les mécanismes d'élaboration ? Quel est le rapport du domaine idéologique au « réel », et quelle en est l'efficacité propre ? Peut-on en délimiter les fonctions principales ? Voilà les questions dominantes qui orientent ce cours. Par anticipation sur des développements qui seront au cœur de nos préoccupations, on peut définir l'idéologie comme une croyance fausse, un domaine d'illusions qui dissimule et la réalité du monde et notre propre réalité. Faire une théorie de l'idéologie suppose alors que l'on dispose d'un savoir qui ne serait pas lui-même idéologique, un savoir qu'on dira « scientifique », un savoir ou un point de vue scientifique qui se situerait, pour ainsi dire « dehors », en surplomb, « hors de » et à l’abri de ce domaine ou de ce système illusoire de croyances. Est-ce possible ? Quelle serait la nature et le fondement de ce discours transcendant, science ou philosophie scientifique ? Affirmer qu'il est possible de parler des idéologies sans faire de son discours une forme idéologique, c'est, somme toute, reconnaître la possibilité d'un discours vrai qui dévoile un discours faux, baptisé pour l'occasion, d'idéologique. C'est ainsi que l'approche traditionnelle utilise le critère du vrai et du faux, de la vérité et de l'illusion pour déterminer le sens et l'efficacité de l’idéologie en général. C’est cette approche traditionnelle que nous mettrons en place et que nous critiquerons — à travers une approche des moments, parmi les plus importants, qui marquent l’usage et le développement du terme « idéologie ».

1.Prolegomene2.Fundamentele conceptului de ideologie. Naşterea ideologiei politice. (Substituirea

referinţei transcendente printr-un proiect imanent)3. Ideologia politică- un concept polisemic şi polimorf. Perspective teoretice de

referinţă4.Ideologia între distincţii conceptuale şi adevărul ştiinţific5. Filosofie şi ideologie politică. Raporturi şi funcţii. Forme şi tipuri de ideologii6.Ideologia ca „spectacol total” şi reflex paradigmatic al biopoliticului

1

1.Prolegomene

Tentativa de a oferi câteva referinţe lămuritoare asupra conceptului de ideologie politică riscă, de altfel ca orice demers scolastic, să se cantoneze în zona unor clişee corecte, dar vai atât de neinteresante şi de puţin revelatoare în esenţa lor.1 Fiind depăşite aceste elementare preliminarii metodologice, pornim analiza noastră de la o observaţie pe cât de primitivă, pe atât de necesară. Luminarea conceptului de ideologie politică se petrece în epoca noastră sub ameninţările voalate dar prezente a ceea ce, în mod nediferenţiat este prins acum sub eticheta de postmodern. Nu îşi are locul aici o detaliere a conceptului de politică a postmodernismului.2

Totuşi, în afara oricăror contestări rămâne faptul că perspectivele (implicit şi cele politico-ideologice) au fost marcate de ceea ce Frederic Jameson numea „milenarism inversat”. (Adică tocmai acea situare teleologică în care premoniţiile asupra viitorului, catastrofale sau mântuitoare, au fost înlocuite de sensul şi ideea sfârşitului.) Deja cunoscute sunt teoretizările asupra „sfârşitului istoriei” (Francis Fukuyama3, cf. Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Guy Debord, cf. Societatea spectacolului, Alexandre Kojeve,) şi într-un anume context (cel specific postcomunismului) cele asupra pretinsului „sfârşit al ideologiilor” (Giovanni Sartori, cf. Teoria democraţiei reinterpretată). Există de asemenea o serie de „-isme” de nuanţă mai mult sau mai puţin apocaliptică: epocă post-industrială, (Daniel Bell, vorbeşte despre „postindustrialism”) epocă post-comunistă, ş.a. Ce ne împiedică atunci să prezumăm existenţa unei epoci post-ideologice? Dacă există o „condiţie post- istorică” (unde progresul tehnic se banalizează ca semnificaţie şi, conform lui Arnold Gehlen, devine rutină) de ce nu ar exista şi o epocă post-ideologică?

În contextul acestor chestionări consider că se poate debuta o discuţie contemporană asupra ideologiei în calitatea sa de concept politic. Ideologia există azi ca o expresie justificativă a instinctului natural de dominare al omului. Ea concretizează în termeni teoretici „voinţa de putere” de care vorbeşte Nietzsche. Fără a lua o formă teoretică cristalizată ideologiile au existat practic în toate societăţile, în măsura în care au oferit (sau au pretins că oferă) o faţă de legitimitate exercitării puterii. Teama de ideologie are rădăcini istorice: până nu demult o ideologie dominantă se impunea şi se concretiza pentru marea masă ca manual al pedepselor. O ideologie era în mod concret şi pentru cei mai mulţi oameni numai motivaţia aplicării unei corecţii. „Cealaltă linie de obiectivare a avut, dimpotrivă, consecinţe mult mai rapide şi mai hotărâtoare, în măsura în care era în chip mai direct legată de reorganizarea puterii punitive: codificare, definire a delictelor, fixare a pedepselor, reguli de procedură, definire a rolului magistraţilor. Şi, de asemenea pentru că se sprijinea pe discursul deja constituit al Ideologiilor. Într-adevăr acest discurs oferea, prin teoria intereselor, reprezentărilor şi semnelor, prin seriile şi genezele pe care le reconstituia, un fel de reţetar general de exercitare a puterii asupra oamenilor: „spiritul” ca suprafaţă de înscriere pentru putere, cu semiologia drept unealtă; supunerea corpurilor prin controlul asupra ideilor; analiza reprezentărilor ca principiu al unei politici a corpurilor mult mai eficace decât anatomia rituală a supliciilor. Gândirea Ideologiilor nu a fost numai o teorie privitoare la individ şi societate; ea s-a dezvoltat ca o tehnologie a puterilor subtile, eficiente şi economice, în opoziţie cu risipa somptuoasă a puterii suveranilor.”4 Pe scurt existenţa unei Ideologii se leagă de perenitatea raportului dintre un „adevăr oficial” şi putere. Ideologia este fundamentul teoretic al mecanismelor punitive care asigură disciplina şi stabilitatea socială.

1Nu ne rămâne decât să sperăm că trimiterile insistente şi riguroase la surse se vor justifica prin uşurinţa cu care vom ajunge la anumite concluzii. Cunosc repulsia studenţilor faţa de bibliografiile impuse? (şi adesea abundente) dar sper că momentele în care expunerea se va dovedi pertinentă şi demnă de interes să apară suficiente pentru a compensa răul intelectual pricinuit de „obsesia” oricărui profesor pentru citat şi referinţa încrucişată. Sunt puţin preocupat de aceste lucruri deoarece probabil aţi constatat deja, că lipsurile oricărei prelegeri profesorale au ceva incitant pentru student: lasă oamenilor interesaţi ocazia de a-şi exersa inteligenţa în starea ei naturală. (în starea de măcel, adică)2 Semnalez totuşi existenţa unei lucrări (în traducere românească la Editura Univers în 1997) de a cărei relevanţă vă puteţi convinge singuri. Este vorba de lucrarea Politica postmodernismului, a Lindei Hutcheon.3 în traducere românască la Ed. Paideia, Bucureşti, 19944 Foucault, Michel, A supraveghea şi a pedepsi, trad. Rom. Bogdan Ghiu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997.,, p. 158

2

O dezbatere actuală asupra conceptului de ideologie şi asupra ideologiilor în general, se petrece astfel în orizontul discreţionar unde faptul de A AVEA O IDEOLOGIE definită apare ca o imprudenţă, dacă nu chiar un stigmat. Cei mai radicali opozanţi ai conceptului se bazează pe acel pretins „realism” al cărui punct culminant se identifică, în opinia lor cu ceea ce poate fi numit azi „moartea ideologiilor”. Şi totuşi în graba lor de a îngropa chestiunea au uitat un detaliu: înainte de a decreta „moartea ideologiilor” ar trebui mai întâi să ştim foarte exact ce este, din punct de vedere teoretic şi practic, o ideologie. Suntem şi noi, iată, în situaţia de a răspunde acestei nevoi de ancorare conceptuală a unui termen care trimite, pentru omul comun, la aproape orice şi în consecinţă, la nimic. În plus, dincolo de orice suspiciuni teoretice ideologiile în acţiune se dovedesc extrem de active într-o lume unde ideile au devenit arme de calibru greu1. „În timp ce difuzarea şi penetrarea ideilor, cel puţin în forma lor ideologică, reprezintă un fenomen tot mai extins la nivel planetar, gândirea empirică se manifestă mai ales prin practicalism (folosind termenul lui Wiliam James), care îşi face un titlu de glorie din a fi în stare să se descurce fără idei.”2 Există schimbări de fond la nivelul segmentului ideologic al fenomenului politic contemporan sau schimbările se opresc la nivelul formei ? Există doar noi mitologii politice sau miturile politice au sucombat în pragmatismul accentuat al unor contemporani ? Dacă Gilbert Durand are dreptate, atunci mitologiile politice continuă să exercite o influenţă importantă asupra ideologiilor, chiar dacă acestea au încetat să mai fie, aşa cum credea Napoleon, „o metafizică de călău”. (Poate că Napoleon nu greşea în mod fundamental: Pedeapsa este forma prin care se manifestă la lumina zilei raportul de forţe ce conferă autoritate legii…Fără braţul înarmat al legii ideologia este o „poezie” cu pretenţii moralizatoare.) Relaţia cu mitul e definitorie pentru ideologie: în mod semnificativ, ideologiile germinează pe fondul unei crize a epistemei creştine şi a secularizării tradiţiei religioase dublate de mişcarea complementară a re-încifrării mitico-magice. Altfel spus, asistăm la o întoarcere la paradigma arhaică şi la „mecanismul victimar” subsecvent3, la remitizarea („revrăjirea”) lumii europene în era revoluţiilor tehnologice. Ideologiile devin, în acest context, succesoarele iudeo-creştinismului, de la care preiau entuziasmul apocaliptic în dorinţa instaurării unei comunităţi definitive, eschatologice. Religiosul se camuflează sub social şi politicul devine semnificantul unor sensuri sacre. Simbolurilor religioase, tari în ordine ontologică, graţie întemeierii lor hierofanice, li se substituie semne ale profanului („simbolismul” politic). La nivelul vieţii sociale, nu se poate vorbi despre „o ruptură între lumea arhaică şi lumea modernă”4, întrucât „gândirea colectivă” nu poate fi abolită complet în nici un tip de societate. În consecinţă, aşa cum arată Lucáks „un fenomen real de dezideologizare nu poate fi decât ceva contradictoriu în plan social, iar teoria dezideologizării, în cel mai bun caz, o autoamăgire.”5 Ideologiile sunt părţi ale vieţii sociale. Cât timp există societatea ideologiile vor continua să trăiască.

Adevăratele succesoare ale miturilor arhaice în modernitate sunt ideologiile, graţie structurii lor mitologice şi eschatologice bine camuflate şi graţie funcţiei lor evazioniste.

Chiar dacă recursul la etimologii este un exerciţiu minimal de conformism academic, în ceea ce ne priveşte, el nu apare, nici pe departe lămuritor. Totuşi recursul la el constituie un punct de plecare util.

Rădăcinile termenului ideologie sunt greceşti. Logos - aici cu sensul discurs raţional, teorieEidos – idee, aici cu sensul de viziune asupra lucrurilorÎntr-o primă aproximare ne referim deci la ideologie ca modalitate de a converti, de a traduce lumea în

idei, abstracţii. Le Robert defineşte termenul drept „un ansamblu de credinţe caracteristice unei epoci, unei societăţi sau unui creator de sistem, de doctrină”. În acest sens Hannah Arendt este îndreptăţită să scrie „...o

1 Colin Powell, secretarul american al apărării pretindea în 2003, în timpul războiului din Irak faptul că presa a devenit noua artilerie grea într-un război2 Sartori, Giovanni, op. cit., p. 713supralicitarea mecanismului « ţapului ispăsitor » (René Girard), specific raţionalităţii mitice şi comportamentului religios arhaic, în societăţile totalitare moderne. 4 Eliade, M., Eseuri. Mituri, vise, mistere, Editura Ştiinţifică, Bucuresti, 1991, p. 128. . 5 Lucáks, Georg, Ontologia existenţei sociale, trad. rom George Purdea, Vasile Dem. Zamfirescu, Ed. Politică, Bucureşti, 1986, p. 556

3

ideologie este aproape literal ceea ce indică numele său: logica unei idei ... Ideologia tratează înşiruirea evenimentelor, ca şi cum aceasta ar urma aceeaşi „lege” ca şi expunerea logică a „ideii” despre ea.”1

Termenul de ideologie se referă la două realităţi: a) direcţia de mişcare politică, la idealul politic, b) la perspectiva asupra realităţii care o alimentează. Reflecţia asupra etimologiei susţine această bivalenţă a termenului. Rădăcinile logice ale termenului sunt două, chiar dacă sunt foarte apropiate: ideal şi idee. Interpretările conceptului de ideologie ar trebui să poată lua ambele direcţii pe care etimologia le sugerează: idealogie şi ideologie. O teorie despre ţelurile mişcării politice şi respectiv o teorie despre temeiurile ei.

Ideologia este un produs al realităţii sociale şi al conştiinţei umane, a unei conştiinţe grevate de anumite aspiraţii, idealuri2 şi mai ales de interese. Din aceasta perspectiva, omul individual sau colectiv organizat politic participă la toate etapele creării ideologiei, de la momentul cunoaşterii, prelucrării, fundamentării până la cel al promovării şi transpunerii ei în practică.

Ne aflăm, încă odată, destul de departe de pretenţiile noastre iniţiale, dacă nu chiar cantonaţi într-o înţelegere limitată, irelevantă a unui concept care riscă să devină acum nu numai polisemic, ci şi polimorf până la o relativă disoluţie. Cum poate fi deci reabilitată o înţelegere riguroasă şi funcţională a conceptului într-un context (cel post-modern) care denunţă tocmai exigenţele acestor rigori raţionaliste? Într-o epocă când teorii de tot felul vorbesc limba repulsiei morale şi a denunţării această sarcină nu se anunţă deloc uşoară mai ales că trebuie să o facem sub presiunea „profeţiilor premature” de la începutul anilor 60 despre anunţatul „sfârşit al ideologiilor”.3 Nu subscriem tonului apocaliptic al acestor profeţii. Sfârşitul unei ideologii 4 nu înseamnă neapărat sfârşitul oricăror ideologii. Probabil că această pretenţie megalomană de maximizare a anvergurii ideologicului a condus în final la acel tip de concluzie resentimentar-metafizică şi superficială conform căreia „termenul de ideologie a devenit un passe-partout , însemnând orice şi deci nimic”.5 Pentru a clarifica motivaţiile în virtutea cărora homo ideologicus este azi un „animal rătăcit” şi un suflet pierdut, devine obligatoriu un elementar survol al interpretărilor succesive ale conceptului de ideologie politică. „De fapt, ideologia este mai generală decât o doctrină, fiind un mod universalist de a interpreta realitatea, din care derivă interpretarea realităţii politice.”6

Spre deosebire de polisemantismul unor concepte-cheie din câmpul ştiinţelor social-politice (precum democraţia sau libertatea, de exemplu) care au o vechime milenară, termenul ideologie are o vârstă de mai puţin de două sute de ani. Apariţia şi apoi consacrarea lui definitivă reprezintă încununarea firească a maturizării unui curent de gândire — iluminismul care prin laicizarea valorilor şi fetişizarea raţiunii la rang de lege universală credea că poate crea o lume în care pasiunile şi dorinţele umane să-şi găsească o împlinire în conformitate cu dreptul omului la fericire. În ce măsură această laicizare este autentică rămâne discutabil. Conceptul de ideologie, polimorf şi cu o dinamică particulară, e descris de Alain Besançon prin raportarea la arii conceptuale limitrofe, precum gnoza, credinţa, ştiinţa, utopia escatologică şi mitul. Ideologia, în variantele ei moderne (comunismul şi nazismul) e caracterizată de o structură fundamental duală: credinţa (care-i conferă o consistentă mai solidă decât cea a programelor politice, prejudecăţilor şi crezurilor) şi ştiinţa (ca teorie argumentată raţional şi pretins dovedită). Ca atare, ea trebuie cercetată atât din perspectiva religiei, cât şi a raţionalităţii secularizate, filosofice şi ştiinţifice. Se deosebeşte însă fundamental de organismele parazitate, astfel că nu se poate vorbi despre o „continuitate de specie”, ci de o „mutaţie”; aceasta constă în resemnificarea coruptă şi distorsionată a elementelor alogene smulse şi supuse unei noi utilizări.

1 Hannah Arendt, Originile…2 „…dorinţa pentru conceperea unei …contralumi ideale, sunt, probabil, la fel de vechi ca şi omenirea. Platon a pus bazele acestui exerciţiu mental” cf. Sartori, Giovanni, op. cit., p. 763 A se consulta în această chestiune Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, trad. rom. Doru Pop, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 4474 Asta dacă nu cumva super-ideologia sau ideologia absolută, aşa cum apare comunismul, este într-o criză gravă şi prelungită, iar nu într-o veritabilă agonie5 Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, trad. rom. Doru Pop, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 4476 Doctrine politice, coord. Mungiu Pippidi, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 9

4

2.Fundamentele conceptului de ideologie. Naşterea ideologiei politice. (Substituirea referinţei transcendente printr-un proiect imanent)

Elitele intelectuale din Europa Occidentală pregătesc, la finele secolului XVI şi apoi tot mai decis începând cu secolul XVII triumful principiului imanenţei şi autonomiei în domeniile umanului, al moralei, în locul principiului clasic al transcendenţei şi heteronomiei. Societatea pe care o catalogăm aici ca fiind heteronomă este caracterizată de o „ortodoxie” socială şi morală care se sprijină pe legi şi norme de sorginte religioasă. Morala societăţilor „ortodoxe” este un derivat divin. Aşa cum arătam, începând cu secolul XVI, se naşte un proiect al vieţii sociale şi individuale ale cărui baze sunt deliberat desprinse de o referinţă explicit transcendentală (religioasă). (Machiavelli, Hobbes, Locke, Rousseau) Societăţile aşa numit „autonome” sunt concepute în plan intelectual drept constructe raţional-umane. În calitate de „contracte” existenţa acestor societăţi poate fi legitimată în termenii raţionalităţii umane. Noutatea elementară a acestui fenomen (constitutiv de altfel întregii modernităţi) rezidă în voinţa elementară de substituire a religiosului prin politic. Dacă până la acest moment există o anume interpenetrare între religios şi politic (să ne gândim numai la faraonii Egiptului, la regii persani sau împăraţii romani) odată cu sec XVII se petrece o secularizare progresivă a ingerinţelor religiosului în viaţa politică şi în planul politicului, în general. Acestă limitare a influenţelor religiosului se manifestă în orizontul doctrinar ca absenţă a meditaţiei cu caracter pur filosofic în lucrările unor autori precum Machiavelli ori Jean Jacques Rousseau. În cazul celor doi autori, puterea politică este instanţă supremă care decide destinele individuale sau pe cele ale comunităţilor.

Schema generală a ideologiei e de factură maniheistă: două principii (Bine-Rău) şi trei timpi, anticosmismul şi ideea construirii omului nou, mântuit, structura iniţiatică (iniţiaţii şi candidaţii). Mai mult, marile teme gnostice se regăsesc în ideologiile modernităţii: necreditarea realului, ca operă a unui demiurg rău; conştiinţa acută a unei duble decăderi a lumii şi a sinelui, asociată revoltei împotriva acestei condiţii degradate; cele două cicluri de mântuiri (aleşii şi ceilalţi); salvarea prin cunoaşterea (gnosis) teoretică a legilor cosmo-antropice, istorică (evoluţia cosmosului şi practică (mijloacele de mântuire); existenţa unei morale proprii (exterioritatea răului în raport cu omul), diferită de cea comună1. Gnosticul îşi oferă asentimentul nu datului revelat, ci sensului ascuns, pentru că elimină în principiu riscul credinţei şi se afirmă ca o evidenţă rational-demonstrabilă, care obligă subiectul să-şi dea asentimentul (negarea liberului arbitru).2

Am putea concluziona atunci că ideologiile se nasc printr-un proces de substituţie al heteronomiei religiosului cu autonomia, legitimată raţional, a unei etici normative de provenienţă umană.

Relaţia cu credinţa e şi mai problematică, întrucât ideologia tinde să se substituie religiei, fără a fi în mod fundamental religie: la temelia ei nu există un „non-ştiut conştient”, ci un „dat ştiut”: „Lenin nu ştie că el crede. El crede că ştie”3. Deşi ambele au o structură soteriologică, religia se construieşte în raport cu dimensiunea transcendentă, în vreme ce ideologia vizează imanentul (paradisul mundan). Ea abandonează orice referire la religie şi devine chiar, în virtutea concurentei, o pseudo-antireligie. Ideologia nu e o corupere directă a religiei, ci una indirectă - via pervertirea de tip gnostic. Ideologia devine astfel o corupere reciprocă a gnozei şi a ştiinţei, în timp ce gnoza e o corupere reciprocă a credinţei şi a speculaţiei.4 Din această perspectivă, ideologia apare ca o formaţiune mentală care debordează conceptul spre a se constitui într-o realitate secundă, ce tinde să se substituie realului existent. În acest sens Lucaks spunea „În consideraţiile noastre asupra ideologiei în general şi a ideologiei politice în special, am accentuat neutralitatea acestora în raport cu problema adevărului;”5

Ideologia devine, în acest sens, avatarul modern al gnozei, cu deosebirea că acum argumentaţia se bazează pe certitudini de tip ştiinţific, nu religios (credinţa), ca în cazul gnozei clasice. Dar datele ştiinţifice nu sunt tratate în spiritul şi cu rigoarea proprie domeniilor respective, ci ca şi când ar fi adevăruri de factură

1 cf. A. Besançon, Originile intelectuale ale leninismului,  Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, pp.13 – 202 cf. regulile interpretării hermetice după Umberto Eco, Limitele interpretării,  Editura Pontica, Constanţa, 1996, cap. « Aspecte ale semiozei hermetice ».3 A. Besançon, op.cit., p.134 A. Besançon, Confuzia limbilor. Criza ideologică a Bisericii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 1285 Lucáks, Georg, Ontologia existenţei sociale, trad. rom George Purdea, Vasile Dem. Zamfirescu, Ed. Politică, Bucureşti, 1986, p. 552

5

religioasă. Modul în care ideologia se foloseşte de datele ştiinţifice e la fel de parazitar ca şi în cazul celorlalte domenii apropiate. Ştiinţa furnizează principiul de certitudine şi e redusă la rangul de ancilla ideologiae: obligată să se descentreze, ea devine un simplu garant al ideologiei în virtutea structurilor comune ale raţionalităţii şi a caracterului enciclopedic. Principiul ştiinţificităţii nu fac decât să remitizeze percepţia socialului. Ideologia propune neomitologii. Din această perspectivă, comunismul şi naţional-socialismul1 sunt mitologii ocultate, care preiau şi distorsionează mituri mediteraneene şi nordice, reinterpretându-le conform propriilor reguli hermeneutice.2

Mitocritica şi mitanaliza sunt instrumente esenţiale menite să permită înţelegerea fenomenului politic contemporan. Mitocritica şi mitanaliza abordează fenomenul ideologiilor contemporane în sensul identificării elementelor de continuitate dintre arhaic şi modern, dintre tradiţiile prin excelentă religioase şi noul val al culturii seculare. Un atare demers analitic ar avea drept scop, cel puţin într-o primă etapă, morfologică, definirea principalilor invarianţi mitici ai unui fenomen cultural delimitat spatio-temporal, în vederea mito-diagnozei acestuia, prin observarea prezentei sau absentei unor mituri sau complexe mitice.3 Invarianţii mito-politici sunt decelabili atât prin hermeneutici „tari”, de factură fenomenologică (patterns, configuraţii „modele exemplare”) sau psihanalitică (arhetipurile jungiene), cât şi prin semiologii structuraliste sau cognitiviste (implementarea la nivelul structurilor cognitive a unor „seturi de reguli”4).

Concubinajul cu demersul ştiinţific are însă consecinţe importante şi de partea cealaltă: el privează ideologia de facultăţile sale speculative, poetice şi mitologice şi de referinţele la religie; limbajul ştiinţific e imitat numai formal şi redus la nivel de jargon şi pedanterie; aspiraţia la pozitivitate, la universalismul certitudinii şi la soliditatea acestuia. De aici şi precaritatea fundamentală a convingerii ideologice şi revanşa ştiinţei violate: referinţa la aceasta din urmă dă ideologiei mai multă soliditate decât convingerea raţională a vechii gnoze, dar nu dă ideologului certitudine decât în măsura în care el consimte la nesăbuinţă.

3. Ideologia politică- un concept polisemic şi polimorf. Perspective teoretice de referinţă

Conceptul de ideologie politică nu se bucură de o percepţie interpretativă unitară. El cunoaşte, în planul semnificaţiilor un parcurs cronologic determinat. Această constatare rămâne fundamentală pentru orice tip de abordare a politicului căci „Nici chiar cei mai puţin rafinat empirişti nu scapă de inevitabil, şi anume de faptul că datele pe care le deţin se află şi se exprimă prin concepte, prin urmare depind de cuvintele prin care sunt exprimate conceptele.”5 Iată de ce o scurtă privire asupra semnificaţiilor pe care le cunoaşte termenul e absolut necesară.

1 O anumită structură duală o decelăm şi în cazul nazismului: mitologia vârstei eroice se altoieşte pe o ideologie eschatologică de factură germanică (Ragnarok, Amurgul Zeilor).2 Comunismul, spre exemplu, este o ideologie optimistă ce proferează promisiuni şi consolări, calchiindu-se pe virtuţile creştine pe care le parazitează până la distorsiune. 3 Durand, Gilbert, Figuri mitice şi chipuri ale operei. De la mitocritică la mitanaliză, Ed. Nemira, Bucureşti, 1999, pp. 301-3164 în Ioan Petru Culianu, Călătorii în lumea de dincolo, Nemira, 1995, cap.I. cf. Pascal Boyer, Tradition as Truth and Commnication. A Cognitive Description of Traditional Discourse, Cambridge University Press, 1990.5 Sartori, Giovanni, op. cit., p. 91

6

La 1801 termenul este folosit de Antoine Desttut de Tracy1 (1754-1836) cu intenţia de a inaugura o ştiinţă nouă, ce urma să devină o „teorie a teoriilor”. Lucrarea unde acesta intenţiona să pună bazele acestei „teorii a teoriilor” apare, aşa cum am spus la 1801, cu titlul de „Elemente de ideologie- Ideologia propriu zisă”

Împotriva sensului şi programului propus de de Tracy a scris Stendhal, care a considerat ca ar fi o adevărata obrăznicie să se scrie un tratat ştiinţific al ideilor, pentru că acesta implică semnificaţia conform căreia tot ce nu este conform cu acest tratat este greşit.

Totuşi termenul de ideologie şi derivaţii săi ideologişti şi ideologi a făcut o carieră de câteva decenii. Au existat ideologişti - cum îi numea de Tracy. Ideologiştii francezi au fost: Destutt de Tracy, Cabanis, Garat, Voloney, Dounou etc, grupul de filosofi şi politicieni care credeau că socialul şi politicul sunt complet raţionale şi pot fi descrise şi modelate raţional. Mai mult, ei au apărat ideea conform căreia ele pot fi permanent supuse unor îmbunătăţiri.

Împotriva ideologiştilor şi a pretenţiilor lor de a deţine monopolul ameliorării sociale prin raţionalizare, Napoleon2 şi Chateaubriand au lansat şi impus un termen contrar: Ideologi3 şi au făcut din Ideologie un termen cu sens peiorativ. Napoleon a etichetat în mod explicit ideologia ca fiind „o metafizică de călău”. Ideologie este un termen de creaţie franceză, „ca mai toate lucrurile ispititoare”, dar cu temeiuri larg europene. El a fost impus tocmai când se părea că va fi definitiv condamnat la derizoriu. Meritul acestui paradox istoric este al lui Napoleon, care a lansat împotriva criticilor săi intelectuali liberali, acuza conform căreia ei vorbesc în numele ideologiei care nu este decât „metafizică nebuloasa”, adică ceva ce nici ei nu pot defini. Această „descalificare” academică, a calificat definitiv un termen livresc într-un orizont politic.

Curentul care îşi propune cea mai exclusivistă luare în posesie a termenului este gândirea marxistă. Andre Tossel licitează sentenţios „Conceptul de ideologie este un concept ştiinţific care nu şi-a primit adevăratul statut decât în interiorul teoriei generale a materialismului istoric.”4 În mod evident, chiar şi după „privatizarea” conceptului de ideologie politică în beneficiul marxismului acest concept rămâne dificil de utilizat cu un sens consacrat. Michel Foucault arăta, într-un interviu din 1975,5 că aceste dificultăţi sunt legate în principal de trei considerente:

1. mai întâi pentru că ideologia va fi totdeauna într-o virtuală opoziţie cu orice va fi fost adevărul2. apoi pentru că se referă la un lucru oarecare ca la un subiect (Foucault este şi el împotriva

separaţiei artificial- carteziene dintre subiect şi obiect)

1 Filosof francez, care alături de Cabanis, A., aparţine curentului „ideologilor”- grup de filosofi materialişti din perioada Revoluţiei Franceze. O altă lucrare a sa, mai cunoscută, aparută la 1796 este Memoriu asupra facultăţii de gândire. Termenul „ideologie“ a fost creat în 1789 de Antoine Destutt de Tracy, unul din filosofii pe care Convenţia revoluţionară îi însărcinaseră cu conducerea nou creatului Institut Francez, special pentru a răspândi ideile iluminismului. Institutul s-a bucurat pentru puţin timp de patronajul lui Napoleon, care a devenit membru de onoare înaintea Concordatului său cu Biserica şi a cezarismului crescând care au cauzat o rupere a relaţiilor. Termenul de ideologie a fost folosit de Destutt de Tracy (1754 -1836) în 1796 în eseul său Memoires sur la Faculte de pensee (1796-1798) şi a fost pus în circulaţie ulterior prin Projet d'Elements de ideologie (1801). Sensul termenului era de ştiinţă a ideilor. Ideile erau considerate rezultate ale experienţei subiectului şi de aceea oameni diferiţi au idei diferite. Rostul ştiinţei era acela de cunoaşte cauzele ideilor pentru ca acţionând prin ele să se ajungă la îmbunătăţirea societăţii. O societate bună este una raţională şi fericită. Multe idei sunt greşite şi false. Pentru scopul de a îmbunătăţi societatea acestea trebuie îndepărtate. Idei greşite sunt superstiţiile şi ideile religioase. Cu această înţelegere, de Tracy a situat ideologia împotriva societăţii tradiţionale şi a bisericii. În Elements d’ideologie, scrisă între 1801 şi 1805, de Tracy propunea o nouă ştiinţă a ideilor, o ideologie, care ar fi baza tuturor celorlalte ştiinţe. Respingând conceptul de idei înnăscute, de Tracy explica modul în care ideile noastre sunt bazate pe senzaţii fizice. O explicaţie raţională a originii ideilor, eliberată de prejudecăţile religioase sau metafizice, ar constitui fundamentul pentru o societate dreaptă şi fericită.2 Mai întăi Napoleon a fost de partea Ideologilor, dar după 1800, când a devenit împărat şi a avut nevoie de sprijinul Bisericii şi al nobilimii a denunţat ideologia ca o « metafizică sinistră » şi unplan pentru planurile politice subversive ale oponenţilor şi criticilor săi. Cf cu Terence Bal şi Richard Dager Idelogii politice şi idelul democratic, (1995) , Iaşi, Editura Polirom, 2000 . 3 vezi Andre Lalande, Vocabulaire technique et critique de la philosophie, (1902-1923), Paris, PUF, 1997, vol I. p. 4584 Tossel, A., în Aron, Raymond, L’opium des intellectuels, Ed. Gallimard, Paris, 19555 Foucault Michel Theatrum philosophicum, Ed. Cărţii de ştiinţă 2001, Cluj, p. 398-399, la numai şase ani de la apariţia celebrei sale Archéologie du savoir, la Gallimard în 1965

7

3. în cele din urmă pentru că ideologia va fi întotdeauna în poziţie secundară prin raportare la ceva ce trebuie să funcţioneze ca infrastructură sau determinant economic ori material

Remarcăm aici la Foucault un loc comun ce poate fi identificat la gânditori din epoci şi de orientări diferite: există o opoziţie radicală între ideologie şi adevăr. (La fel precum în cazul lui Platon, Hobbes sau Hannah Arendt)

Revenind la percepţia conceptului de ideologie politică în orizontul marxismului trebuie să remarcăm aici faptul că acesta cunoaşte două interpretări.

1. În Ideologia germană Marx şi Engels identifică ideologia cu alienarea religioasă şi filosofică. Ideologia apare ca o imagine răsturnată a realităţii; ea decurge din alienarea societăţii scindată în două clase antagoniste (dintre care una, trebuie în mod necesar să o domine pe cealaltă). Ideologia apare astfel ca o reprezentare falsă a realului constituită în profitul clasei dominante. Acest sens al ideologiei se înscrie în orizontul unei patologii a societăţii divizate, este un simptom al alienării. „aproape întreaga ideologie se reduce fie la o concepţie eronată a istoriei (omului) fie face abstracţie complet de această istorie.”1

2. Marx reţine însă o a doua accepţie a termenului de ideologie, accepţie mai largă, la care face referire în Manifestul Partidului Comunist (1848) Ideologia va fi definită aici ca o structură constitutivă şi permanentă a spiritului uman: conştiinţa imediată a realului social trăit de o comunitate de indivizi localizată istoric. Neomarxiştii (influenţaţi de structuralism şi freudism) amendează discret această direcţie de interpretare observând că ideologia poate fi în anumite condiţii sursă de eroare, fapt explicabil de altfel, datorită rolului inconştientului.

Este interesant de remarcat faptul că Talcott Parsons, cu care Edward Shils a colaborat la nenumărate lucrări, propune o definiţie a ideologiei apropiată de cea a lui Marx: „Criteriul esenţial al ideologiei este deviaţia sa în raport cu obiectivitatea ştiinţifică... Problema ideologiei apare atunci când există o contradicţie între ceea ce credem şi ceea ce poate fi stabilit în mod ştiinţific ca fiind corect.“ 5

„Politica ar trebui să fie realistă; politica ar trebui să fie idealistă; două principii care sunt adevărate atunci când se completează unul pe celălalt şi sunt eronate când sunt separate.“ (M. Bluntschli)

Circulaţia şi perenitatea termenului ideologie sunt susţinute de lucrările lui Marx, Engels, Berstein, Lenin, Gramsci, Lukács precum şi a altor autori din perimetrul marxismului. Referindu-se la înţelegerea pe care Gramsci o acordă termenului de ideologie Lukács scria: „Ideologia este în primul rând acea formă de prelucrare mentală a realităţii care serveşte conştientizării praxisului social al oamenilor, determinându-i pe aceştia la acţiune.”2 Ei îl leagă de mişcarea muncitorească şi de politica propriu-zisă. Mai târziu, ideologii de tip fascist îl vor supradimensiona. Acestea împreună cu Stalin şi cu practicile staliniste vor face loc ideologiilor totalitarismului. De aici se va concluziona nepotrivit faptul că ideologiile în general sunt pericole sociale şi umane. Ca urmare mântuirea omenirii ar depinde de o anume dez - ideologizare. Dezideologizarea a fost un concept forjat de politica de denazificare şi de cea anticomunistă şi anti-sovietică din timpul războiului rece.

Termenul a circulat deci dinspre teorie spre politică şi invers dinspre politică spre teorie mai ales în secolul XX.

Joncţiunea între tezele marxiste şi dezvoltarea ulterioară a analizelor funcţionaliste asupra conceptului de ideologie este realizată de Karl Mannheim. Lucrarea sa Ideologie şi Utopie, apărută în 1929, păstrează de la Marx ideea potrivit căreia ideologia e menită să producă un raport de dominare socială, dar observă că această dominare e un dat structural şi permanent al istoriei societăţilor umane. Mannheim vede în

IDEOLOGIE -o expresie conservatoare, o viziune întoarsă spre trecutUTOPIE -o viziune orientată spre viitor, investită cu o funcţie revoluţionară.În esenţă, iată ce spune Mannheim: „Prin ideologie noi înţelegem aceste interpretări ale situaţiei care nu

sunt produse de experienţe concrete, ci un tip de cunoaştere denaturată de aceste experienţe care servesc la escamotarea situaţiei reale şi acţionează asupra individului în manieră constrângătoare”3 Iată interpretarea lui

1 Marx, K. Opere complete, vol. VI, 2 Lukacs, Georg, Ontologia existenţei sociale, vol 2, trad. rom., George Purdea, Vasile. Dem. Zamfirescu, Ed. Politică, Bucureşti, 1986, p.3 Mannheim, Karl, Diagnosis of our time, (Diagnoza timpului prezent)

8

Sartori la teoretizările lui Mannheim: „Pe scurt, pentru Mannheim, utopia nu este nimic altceva decât un complement al ideologiei, plasând ideologiile revoluţionare pe un talger al balanţei (şi rebotezându-le utopii), iar ideologiile conservatoare (ideologiile pur şi simplu) pe celălalt.”1

Karl Mannheim (1893-1947) este cel care a elaborat prima teorie cuprinzătoare a ideologiei, în lucrarea din 1929, Ideologie und Utopie, (Bonn 1929). Mannheim consideră că ataşamentul faţă de conservarea situaţiei politice va genera ideologii, iar ataşamentul faţă de schimbare utopii. Pornind de la Marx şi Weber el încearcă să realizeze o „sociologie a cunoaşterii”, prin care să arate natura limitată a oricăror puncte de vedere politice, dependenţa lor de situaţia politică în continuă schimbare. În acelaşi sens Giovanni Sartori va opina: „Idealurile pot fi trădate în multe feluri, iar cel mai perfid mod este acela de a ignora faptul că funcţia semnificativă a idealurilor se transformă pe măsură ce mediul real în care acestea evoluează se transformă.”2

De asemenea Mannheim caută să furnizeze un program de contracarare a eroziunii valorilor. (Corodarea valorilor este provocată, în viziunea lui, de extinderea capitalismului industrial. Mannheim îşi numeşte punctul de vedere relaţionism, pentru a-l diferenţia de punctele de vedere care relativizează orice cunoaştere socială, şi o face dependentă exclusiv de situaţia pe care o descrie. Concepţia totală despre ideologie presupune după el supunerea la o analiză critică nu numai a punctului de vedere al adversarului, ci şi al celui propriu. Mannheim pledează pentru o ideologie de perspectivă totală, realizabilă prin metoda analizei critice.

„În ce relaţie sunt sistemele de gândire ideologice cu societatea?” se întreabă Mannheim. Este evident că ele sunt determinate existenţial, dar nu în mod direct. Astfel că originea socială a cunoaşterii nu epuizează conţinutul său. Dar înţelegerea unui sistem de idei este condiţionată de structura socială cu care este conexat. Astfel modul nostru de a gândi este determinat de poziţia socială.

Ideologiile sunt idealuri ce nu se realizează de facto niciodată. Când utopiile reuşesc să influenţeze direct realitatea, nu mai sunt, propriu zis, ideologii.

Lărgirea cunoaşterii sociale este o datorie şi o oportunitate a intelectualilor, pătura socială cu o poziţie de clasă mobilă, neataşată, neamplasată ferm în ordinea socială. Intelectualii sunt în poziţia socială cea mai potrivită pentru producerea ideologiilor particulare, dar şi a celor de perspectivă generală. Ei sunt beneficiari ai unui sistem educativ care reflectă complex tendinţele generale ale societăţii. Ei sunt reprezentanţii ai unor origini de clasă diferite, ai unor îndeletniciri ce presupun studiul unor timpuri şi locuri diferite, fiecare furnizoare ale unei înţelegeri proprii, dar legată de vederile şi interpretările celorlalţi. Intelectualii pot şi sunt datori să producă ideologii. De remarcat aici faptul că aceste teoretizări nu fac decât să sporească confuzia în ceea ce priveşte semnificaţia termenului de ideologie.

Sociologia funcţionalistă americană descrie ideologia în două perspective diferite:1. În perspectiva funcţiei sale de integrare socială Talcott Parsons o defineşte drept „sistem de

credinţe acceptat de toţi membrii unei colectivităţi şi orientaţi spre integrarea acesteia”.2. În perspectiva funcţiei sale de schimbare socială Daniel Bell, afirmă că „o ideologie totală este

un sistem care cuprinde realul în întregul său, corpul de credinţe animate prin pasiune şi care tinde la o schimbare totală a modului de viaţă”. Politologul nord american Daniel Bell, pornind de la demersul lui K. Mannheim, de la împărţirea ideologiilor de către acesta în concepţii particulare despre ideologii şi concepţii totale despre ideologie. Bell va oferi ideologiei politice o nouă definiţie şi va încerca să precizeze destinul ei în epoca contemporană. „În primul sens - precizează D. Bell - concepţii particulare despre ideologii putem vedea că indivizii care profesează anumite valori au interese asemănătoare (…), dar acestea nu pot sa fie întotdeauna economice; ele pot fi interese de statut (precum de grup etnic care doreşte o poziţie socială mai bună) şi interese politice. O ideologie totală - precizează în continuare politologul nord american - este, înainte de toate, un sistem închis realităţii comprehensive, este un set de credinţe, infuzate cu pasiune care vizează sa transforme în întregime un mod de viaţă”.3

1 Sartori, Giovanni, op. cit., p. 772 Sartori, Giovanni, op. cit., p. 863 Daniel Bell, Sfârşitul ideologiei în Occident, în Political Ideas în the Filties, London, 1967, p. 400-401

9

În mod tranşant, problema renunţării la ideologie va fi pusa în 1955 de Raymond Aron, care în lucrarea sa Opiul intelectualilor, va lansa teza „sfârşitul erei ideologice”. Caracterizând ideologia marxistă drept opiu pentru intelectualitate, în numele progresului contemporan şi al obiectivităţii ştiinţifice, Raymond Aron cere renunţarea la ideologie.

La o părere apropiată ajunge şi cercetătorul austriac Ernst Fischer. În Marxismul şi ideologia, el consideră că ideologia nu reprezintă cunoaşterea ştiinţifică a lumii, ea ar fi, potrivit expresiei lui Marx „falsă conştiinţă”; ideologia nu reflectă lumea cum este ea în realitatea, ci aşa cum pare ea în dorinţele deţinătorilor puterii social politice. În acelaşi sens Lukács observa că „Nici o concepţie individuală adevărată sau falsă, după cum nici o ipoteză sau teorie ştiinţifică etc. nu este- în sine şi pentru sine- ideologie, ci ea poate, aşa cum am văzut, să devină ideologie.”1

În timp ce unii autori vorbesc despre „sfârşitul ideologiei” sau despre necesitatea renunţării la ea, alţii, mult mai realişti cum este cazul filosofului K.R. Popper sau al economistului J.A. Schumeter şi al politologilor J. Goltung, L. Althusser, P. Cambell şi P. Howard, deşi admit că subiectivitatea ideologiei este un impediment în cercetarea ştiinţifică, aceasta, nu este în măsura s-o înlăture din teoria şi practica social-politică contemporană.

În studiul Marxism şi umanism, Louis Althusser deşi face distincţie între ideologie şi ştiinţă, afirmând că în ideologie precumpăneşte funcţia practică socială, în timp ce în ştiinţă cea cognitivă. El defineşte ideologia ca o expresie a raportării omului faţă de lume, dar o raportare imaginară, care nu descrie o realitate. Pledează pentru necesitatea ideologiei în orice societate şi în orice epocă, atribuindu-i un rol reglator al raporturilor umane.

Încă din 1957, P. Campbell şi P. Howard în lucrarea lor cu titlul semnificativ America are nevoie de idei, argumentează necesitatea ideologiei astfel „Omul care dispune de o anumită ideologie poate atrage de partea sa pe cei care n-au ideologie… în schimb, omul care nu dispune de idei nu-i poate câştiga pe cei care au deja idei formulate”. Chiar şi iniţiatorul „sfârşitului erei ideologice”, Raymond Aron, revine asupra propriei sale teze anunţând că „discuţia asupra sfârşitului ideologiei se încheie, începe discuţia şi dezbaterea asupra noului ev ideologic”.

Nu numai oamenii de ştiinţă văd necesitatea ideologiei, ci chiar şi politicienii. Fostul preşedinte al S.U.A., J.F. Kennedy, afirma că „naţiunea americană are mai mare nevoie de forţa ideilor, decât de forţa atomică, de forţa aeriană, de cea financiară şi industrială.

Din aceasta scurta analiză, considerăm ca s-a desprins clar ideea că eliminarea ideologiei din planul cercetării ştiinţifice şi din planul practicii politice nu este posibilă şi nici necesară. „Relaţia dintre ştiinţă şi ideologie nu poate fi nicidecum descrisă, nici măcar în liniile sale mari, prin proclamarea pretinsei neutralităţi valorice a ştiinţei, a abţinerii ei de la valorizări.(…)…valorizările claselor dominante în momentul respectiv sunt considerate drept fapte imparţiale, scăpându-se din vedere faptul că cea mai elementară alegere a tematicii, de pildă alegerea faptelor în ştiinţa istoriei, nu poate avea loc într-un mod cu totul independent de orice ideologie.”2

Dacă ideologia se naşte în temeiul unei fracturi intelectuale faţă de religie nici o ideologie nu poate renunţa la caracterul profetic specific oricărei doctrine religioase. Pornind de la aceasta definire şi clasificare a ideologiei, D.Bell ajunge să susţină că „marxismul este o ideologie şi în această calitate marxismul este o religie seculară”

Ruptura faţă de religie determină pentru ideologia politică două consecinţe determinante:a. Orice ideologie stă sub semnul unei omogenităţi intelectuale specifice epocii moderne.

1 Lukacs, Georg, Ontologia existenţei sociale, vol 2, trad. rom., George Purdea, Vasile. Dem. Zamfirescu, Ed. Politică, Bucureşti, 1986, p. 4522? Lukacs, Georg, Ontologia existenţei sociale, vol 2, trad. rom., George Purdea, Vasile. Dem. Zamfirescu, Ed. Politică, Bucureşti, 1986, p. 553

10

b. Nu mai există o instituţie politică simbolică, semnificativă pentru ansamblul fenomenului politic. Nu există instituţie politică care să se constituie într-un centru. Fiecare este un actor determinat al câmpului social în funcţie de care se defineşte şi se redefineşte puterea politică.

1.Ideologiile sunt, în general, credinţe de grup pe care indivizii le asimilează prin procesele de socializare; mulţi oameni primesc o ideologie prin identificarea cu un grup social sau prin distanţarea faţă de acesta.2. Ele se transformă în argumente: ele sunt menite să convingă şi să contracareze concepţiile rivale.3.Ele afectează în totalitate unele din valorile majore ale vieţii.4. Ele cuprind programe pentru schimbarea sau conservarea ordinii politice; pentru apărarea, reformarea sau abolirea unor instituţii social-politice.5. Ele sunt, în parte, raţionalizări ale intereselor de grup-dar nu în mod necesar interesele tuturor grupurilor care le îmbrăţişează.6. Ele sunt normative, etice, moralizatoare în ton şi în conţinut.7. Ele sunt, inevitabil, părţi ale unui sistem de credinţe mai vast şi împărtăşesc proprietăţile structurale şi stilistice ale acestui sistem.8. Ele au un corp de documente sacre (Constituţii; Declaraţii ale Drepturilor; manifeste; programe) şi eroi (părinţi fondatori; unificatori; salvatori; profeţi şi înţelepţi; mari interpreţi şi autori).9.Toate ideologiile, ca toate celelalte credinţe, implică o teorie a cauzei şi a efectului în lume, precum şi o teorie despre natura umană (bună sau rea; perfectibilă sau nu).

Ideologia este încă un termen viu, din moment ce teoreticieni de marcă se războiesc permanent cu el, trecându-l prin analize de maximă rigoare epistemică. Din moment ce mişcările politice cele mai diverse îşi caută un temei doctrinar, un cheag supra-situaţional, tocmai pentru a se defini şi legitima, înseamnă că are raţiuni de fi. În condiţiile în care identificările de partid ale alegătorilor se bazează pe ideologii, înseamnă că el funcţionează politic, indiferent la disputele teoretice despre inconsistenţa şi inoportunitatea lui. Actualitatea conceptului de ideologie se leagă de utilitatea lui politică şi nu de o prezumtivă puritate teoretică.

Termenul este util politic pentru a desemna propunerile teoretice de orientare politică şi invers, grupările populaţiei după orientările lor de factură teoretică. Guido Dericks propune o sistematizare a doctrinelor politice pornind de la observaţia fundamentală făcută de părinţii sociologiei, plecând de la marea schimbare socială a secolului XIX de la comunitate (Gemeinschaft) la societate (Geselschaft). El vorbeşte de ideologiile comunitare (naţionalismul, ecologismul) care pun la îndoială evoluţia către globalizarea planetară şi ideologiile societale (liberalism, social-democraţie) care pun accentul pe democratizare şi progres, emanciparea faţă de „familie” biserică, stat.

El desemnează însă o realitate foarte subtilă şi volatilă cum rezultă din procesele politice, care în final încriminează ideologiile, dar nu găsesc ideologii activi, ci doar marile teorii filosofice1.

Câteva sensuri majore ale termenului ideologie. Înţelesul istoric, de ideologie ca ştiinţă a ideilor, nu mai are relevanţă în contemporaneitate. Astăzi sunt denumite cu acest cuvânt o varietate deconcertantă de produse din sfera politică2. Înţelesurile contemporane mai semnificative care pot fi luate în considerare sunt, în opinia noastră următoarele:

a) proiecte politice, bazate pe idei abstracte şi întemeind o prognoză politică derivată din dinamica şi din logica ideii (care nu au rădăcini în realitatea la care se referă), utopii; ( După Marx, era ideologic, tot ceea ce nu ţinea cont de realităţile economice), cu varianta de utopii periculoase, tocmai pentru că ignoră realitatea.

1 Partea cea mai important şi mai grea a proceselor politice este procesul ideologilor şi ideologiilor! Procesul clericilor făcut de Julien Benda în Trădarea cărturarilor, procesul ideologilor nazismului şi comunismului, făcute prin reacţiile intelectualilor de respingere organica a oricăror idei învecinate acestor orientări - procesul filosofilor totalizării raţionale făcut de Popper în Societatea deschisă şi duşmanii ei sunt probe ale dificultăţilor evaluării ideologiilor, dar şi ale perenităţii acestora.2 În 1961, David W Minar a inventariat înţelesurile termenului în literatura americană de speacilitate (Ideology and Political Behavior) în „Midwest Jounal of Political Science November, 1961, pp 317-331. Cf cu McKeena, George, The Drama of Democracy. American Government and Politics , (1994), Guilford Connecticut, Dushkin Publishing Group Inc., 1994., p. 390

11

b) falsă conştiinţă de clasă, cum a fost înţeleasă în marxism;c) proiecte politice partinice care disting, separă diferitele părţi ale unei comunităţi, proiecte bazate pe

prezumţia diferenţierii comunităţii după interese şi valori politice ireconciliabile sau cel puţin ferm opuse de-a lungul marilor linii de clivaj social1

d) idealuri, valori şi proiecte politice care integrează o comunitate sau o subunitate a unei comunităţi.Pe scurt, termenul a circulat şi circulă cu două tipuri de accepţiuni, legate de poziţia partizană, respectiv

obiectivistă. În perspectiva partizanatului politic se vorbeşte în termeni pozitivi despre ideologia propriei poziţii şi se vorbeşte critic, şi chiar peiorativ, despre ideologia / ideologiile adverse. În perspectivă obiectivistă ideologia este văzută ca violare a devenirii sociale prin impunerea politică a unor canoane deduse din teorii utopice (H. Arendt) şi ca falsă conştiinţă de clasă. (Marx, în tinereţe,)

Cum se observă uşor, sensurile nu sunt exclusive, de aceea ele se contopesc uneori, după cum de multe ori generează false conflicte teoretice, pentru că se discută sub acelaşi termen despre realităţi diferite. Aşa cum observa Lukács „Sensul concret al ideologiei este aşadar mai bogat decât cel al conceptului de ideologie înţeles în sens strict. El se referă doar la faptul, aparent tautologic, că în existenţa socială nu poate să se ivească nimic a cărui apariţie să nu fi fost codeterminată de această existenţă.”2

Termenul ideologie lasă realitatea cu profil ideologic într-un spaţiu confuz, tocmai pentru că se aplică cu prea multă uşurinţă la realităţi foarte diferite şi uneori contradictorii. Câteva delimitări ar fi, tocmai de aceea, cât se poate de binevenite.

Îndoctrinarea şi propaganda presupun în subsidiar o ideologie dominantă. Propaganda propriu-zisă este azi ideologie în acţiune, modelată conform artei şi codurilor audio-vizualului. Ca mesaj propriu-zis este un text care pregăteşte sau justifică acţiuni concrete ale puterii, pe când ideologia justifică ansamblul luărilor de poziţie, partizanatul puterii. Propaganda devine posibilă numai după conturarea conceptului de ideologie. În orizontul propagandei puterea politică este supusă unui sistematic proces de mitizare menit să-i consolideze autoritatea şi legitimitatea. Ideologia acţionează în plan teoretic cu intenţii similare coerciţiei exercitate prin intermediul pârghiilor puterii juridice: disciplinarea socială trebuie să se facă şi nu e atât de important dacă acest ţel e atins prin convingere ori prin constrângere. Convingerea este preferată, dar nu din motive „umanitare” ci pur economice: pur şi simplu are costuri sociale mai reduse. Din acest motiv orice ideologie eficientă are ceva din caracterul persuasiv al unui mit. Ideologiile mari sunt mai mult sau mai puţin mito-milenarisme politice. Mitul politic, la fel ca orice mit, este pasibil de analiză şi decodificări.

Mitanaliză şi ideologie. Mitocritica şi mitanaliza abordează fenomenul ideologiilor contemporane în sensul identificării

elementelor de continuitate dintre arhaic şi modern, dintre tradiţiile prin excelentă religioase şi noul val al culturii seculare. Invarianţii mito-politici sunt decelabili atât prin hermeneutici „tari”, de factură fenomenologică (patterns, „modele exemplare”) sau psihanalitică (arhetipurile jungiene), cât şi prin semiologii structuraliste sau cognitiviste (transmiterea cognitivă a unor „seturi de reguli”).

Conceptul de ideologie, polimorf şi cu o dinamică particulară, e descris de Alain Besançon prin raportarea la arii conceptuale limitrofe, precum gnoza, credinţa, ştiinţa, utopia eschatologică şi mitul. Ideologia, în variantele ei moderne (comunismul şi nazismul) e caracterizată de o structură fundamental duală: credinţa (care-i conferă o consistentă mai solidă decât cea a programelor politice, prejudecăţilor şi crezurilor) şi ştiinţa (ca teorie argumentată raţional şi pretins dovedită). Ca atare, ea trebuie cercetată atât din perspectiva religiei, cât şi a raţionalităţii secularizate, filosofice şi ştiinţifice. Raportarea la gnoză e esenţială pentru apropierea de ideologie, întrucât oferă singurul model imperfect al gândirii ideologice, care-i dă acesteia o perspectivă istorică îndepărtată. Schema generală a ideologiei e de factură maniheistă: două principii (Bine-Rău) şi trei timpi, anticosmismul şi ideea construirii omului nou, mântuit, structura iniţiatică (iniţiaţii şi candidaţii).

1 anume: clivajul social de tipul 1) bogaţi / săraci; 2) vorbitori / nevorbitori ai unei limbi şi, în consecinţă, moştenitori / nemoştenitori ai unei anume culturi; 3) credincioşi / necredincioşi ai unei religii sau credincioşi a două religii exclusive:2 Lukacs, Georg, Ontologia existenţei sociale, vol 2, trad. rom., George Purdea, Vasile. Dem. Zamfirescu, Ed. Politică, Bucureşti, 1986, p. 453

12

Mai mult, marile teme gnostice se regăsesc în ideologiile modernităţii: ne-creditarea realului, ca operă a unui demiurg rău; conştiinţa acută a unei duble decăderi a lumii şi a sinelui, asociată revoltei împotriva acestei condiţii degradate; cele două cicluri de mântuiri (aleşii şi ceilalţi); salvarea prin cunoaşterea (gnosis) teoretică a legilor cosmo-antropice, istorică (evoluţia cosmosului) şi practică (mijloacele de mântuire); existenţa unei morale proprii (exterioritatea răului în raport cu omul), diferită de cea comună.

Ideologia devine, în acest sens, avatarul modern al gnozei, cu deosebirea că acum argumentaţia se bazează pe certitudini de tip ştiinţific, nu religios (credinţa), ca în cazul gnozei clasice. Modul în care ideologia se foloseşte de datele ştiinţifice e la fel de parazitar ca şi în cazul celorlalte domenii apropiate. Ştiinţa furnizează principiul de certitudine şi e redusă la rangul de ancilla ideologiae: obligată să se descentreze, ea devine un simplu garant al ideologiei în virtutea structurilor comune ale raţionalităţii şi a caracterului enciclopedic. Concubinajul cu demersul ştiinţific are însă consecinţe importante şi de partea cealaltă: el privează ideologia de facultăţile sale speculative, poetice şi mitologice şi de referinţele la religie.

Utopismul modern, non-ficţional penetrează în ideologii, mişcări sociale, programe, proiecte, experimente şi apeluri. Totodată, el are profunde rădăcini inconştiente, întrucât actul mental de a crea o lume utopică e un fenomen regresiv, o fantasmă, o „iluzie compensatorie” (Adler), rezultat al întâlnirii dintre realitatea acceptată şi neputinţa congenitală a teoriei pure. Diferenţa dintre utopie şi ideologie (în perspectiva lui Besançon) e mai degrabă una de grad, decât de calitate: utopia e un proiect intelectual şi imaginativ (vizionar) care, în cazul descinderii din acel „înainte” ideal, ce face din ea un motor al progresului, riscă să se blocheze în ideologie, prin scleroză şi împotmolire. Utopismul, ca forma mentis, alimentează ideologiile, dar le şi transcende, având o dinamică proprie, transistorică. Ideologiile modernităţii, în schimb, moştenesc pozitivismul dogmatic şi istoricismul secolului al XIX-lea, pe care le convertesc în adevăruri cu valoare catehetică.

Adevăratele succesoare ale miturilor arhaice în modernitate sunt însă ideologiile, graţie structurii lor mitologice şi eschatologice bine camuflate şi funcţiei pronunţat evazioniste.1

.

4.Ideologia între distincţii conceptuale şi adevărul ştiinţific.

În sens larg, putem include în ideologie nu numai concepţiile politice sau economice, dar şi valorile morale, religioase, familiale, estetice, juridice, sportive. „Astfel începând cu hrănirea şi sexualitatea şi terminând cu cele mai abstracte expresii ale gândirii, nu există nici o parte componentă a existenţei sociale a cărei existenţă concretă întocmai-astfel să nu fie codeterminată într-un mod esenţial de condiţiile sociale în care a apărut. Aceasta şi nimic altceva este cea mai largă definiţie a ideologiei.”2 Dacă ideologia ar conţine numai minciuni şi iluzii, cum ar putea ea să fie totuşi eficientă? Oricât am dori, în numele anumitor trăsături, să clarificăm ideologia ca raţională, recunoaştem că mulţi ideologi pretind — şi nu totdeauna abuziv — că se sprijină pe o argumentaţie quasi-ştiinţifică. Ei refuză, desigur, să ia în considerare argumentele şi faptele care le displac. Iar aşa ceva reprezintă totuşi o negaţie a spiritului ştiinţific.

Sintetizând, ideologiile se disting de alte tipuri de credinţe prin poziţia pe care o ocupă în raport cu opt criterii:

— caracterul explicit al formulării;— voinţa de a se concentra asupra unei credinţe pozitive sau normative particulară;— distincţia faţă de alte sisteme de credinţe trecute sau contemporane;— închiderea sau respingerea inovaţiei;

1 Din punct de vedere mitanalitic, ideologia comunistă e structurată pe două paliere: mitul vârstei de aur (care stă la baza construirii unei societăţi fără clase şi dispariţia consecutivă a tensiunilor istorice) şi ideologia mesianică iudeo-crestină, cu secvenţa de omologii Mesia = proletariat, lupta finală Bine-Rău = conflictul apocaliptic Christos-Antichrist, victoria definitivă a primului şi speranţa escatologică a unui sfârşit absolut al Istoriei2 Lukács, Georg, Ontologia existenţei sociale, vol 2, trad. rom., George Purdea, Vasile. Dem. Zamfirescu, Ed. Politică, Bucureşti, 1986, p. 453

13

— caracterul intolerant al prescripţiilor;— caracterul pasional al promulgării lor;— exigenţa lor privind adeziunea;— asocierea lor cu instituţiile menite să întărească şi realizeze credinţele respective.

„Ideologiile politice amestecă întotdeauna, într-un mod mai mult sau mai puţin fericit, propoziţii de fapt şi judecăţi de valoare. Ele exprimă o perspectivă asupra lumii şi o voinţă orientată spre viitor. Ele nu cad în mod direct sub alternativa adevărului şi falsului, nici nu aparţin gustului sau culorilor.“

În ceea ce priveşte raporturile dintre ideologie şi adevăr ştiinţific sunt cunoscute câteva teoretizări clasice. Ne vom referi aici pe scurt la concepţiile lui Raymond Aron , Karl Mannheim şi Louis Althusser. În ciuda insistenţei cu care se recurge în epoca noastră la conceptul de ideologie politică el păstrează în continuare o fizionomie polimorfă. Se poate totuşi vorbi de câteva distincţii caracteristice.

Raymond Aron1 semnalează o ambiguitate funciară a termenului, o oscilaţie a sensurilor identificabile în utilizarea lui curentă:

1.În accepţiunea peiorativă a termenului (depreciativă, critică şi polemică) ideologia apare ca o idee falsă menită să legitimeze interese ascunse şi pasiuni viscerale.

2. În accepţiunea neutră (uneori laudativă) ideologia este definită ca o interpretare mai mult sau mai puţin sistematică a realităţii.

O altă distincţie importantă, cel puţin prin prisma incidenţelor ei epistemologice, este aceea între ideologie şi suprastructură. Între cei doi termeni nu există o simplă relaţie de cauzalitate socială. Suprastructurile au în mod evident o origine socială şi datorează destul de multe ideologiei (în virtutea celebrei „legi a mediului”). Pe de altă parte ideologia nu face la rândul ei decât să codifice doctrinar interesul propriu al diverşilor agenţi politici.

O teoretizare interesantă a distincţiilor conceptuale care apar la nivelul înţelegerii noţiunii de ideologie se regăseşte în tipologia lui Karl Mannheim. El distinge analizând textele marxiste:

1.Un concept particular şi polemic al conceptului de ideologie. Această înţelegere îşi asumă egocentrismul natural al vieţii politice. Ideologia este în acest sens gândirea politică a celuilalt.

2. Un concept total, general şi structural, în interiorul căruia ideologia se prezintă ca o formă universală, care fasonează inevitabil orice gândire. Orice formă de gândire este „angajată”; ea angajează simultan o atitudine şi o poziţionare care rămân măcar în subsidiar ideologice. Mannheim foloseşte termenul de utopie într-o formulă insuficient rafinată. Aşa cum observă R. Ruyer, el nu distinge între utopia care ignoră istoria (pe care eu aş numi-o utopie pasivă), de utopia care îşi propune să stimuleze schimbarea, şi care intervine cu putere la nivelul conştiinţei acţionale a indivizilor (ceea ce aş numi utopii active).

Raymond Boudon distinge „două tipuri fundamentale de definiţie a ideologiei: cea tradiţională, care defineşte ideologia plecând de la criteriul adevărului şi falsului şi cea modernă, care o defineşte mai curând plecând de la ideea de sens. Astfel, o normă poate avea un sens, poate fi adaptată la o anumită stare a societăţii, fără să fie, din această cauză nici adevărată nici falsă. Este cazul valorii pozitive a împrumutului fără dobândă din economiile de reciprocitate. (...)

Pe de altă parte, se pot distinge două tipuri principale de explicaţie a fenomenelor ideologice: explicaţia iraţională şi explicaţia raţională. Primul tip reia într-o mare măsură filosofia clasică a erorii; ca eroare, ideologia ar fi produsul forţelor care scapă controlului subiectului (...).

1 Aron, Raymond –a se vedea Trei eseuri asupra epocii industriale

14

În explicaţiile de tip raţional adeziunea la ideologii poate, dimpotrivă, să fie analizată ca un comportament comprehensibil, în sensul lui Max Weber. Aceasta nu înseamnă, evident, că acest comportament este produsul deliberării şi al calculului“

Din încrucişarea celor două tipuri de definiţii şi a celor două tipuri de explicaţie, Raymond Boudon obţine patru combinaţii posibile:

1. Definiţie tradiţională (ideologia este o eroare) şi explicaţie iraţională (adeziunea la ideologie este rezultatul forţelor care scapă controlului subiectului;

2. Definiţie tradiţională (ideologia este o eroare) şi explicaţie raţională (adeziunea la ideologie este comprehensibilă);

3. Definiţie modernă (ideologia nu relevă criteriul adevărului şi falsului) şi explicaţie iraţională (adeziunea la ideologie este rezultatul forţelor care scapă controlului subiectului);

4. Definiţie modernă (ideologia nu relevă criteriul adevărului şi falsului) şi explicaţie raţională (adeziunea la ideologie este comprehensibilă).

TIPURI DE DEFINIŢIEA IDEOLOGIEI

TIPURI DE

Explicaţie iraţională

EXPLICAŢIE A IDEOLOGIEI

Explicaţie raţională

Definiţie tradiţională(în raport cu criteriuladevărului şi falsului)

1.Orbirea provocată de

interesele de clasă (Marx).

Adeziunea la ideile false din fanatism (ARON, SHILS)

2.Fetişismul mărfurilor,ideologie mercantilă

(Marx)

Magia (MAX WEBER)

Definiţie modernă(fără referinţă la criteriul

adevărului şi falsului)

3.Respectul drapelului

(DURKHEIM).

Admiraţia pentru şefulcarismatic (MAX WEBER)

4.Zeii romani, cultul lui

Mithra (MAX WEBER).Respectul aristocratului

pentru monarhia absolută(MARX).

Împrumutul cu dobândă(MANNHEIM).

Legea Taft-Hartley(GEERTZ).

Tipuri de explicaţie a ideologiei

TIPURI DE TRADIŢIE

EXPLICAŢIE IRAŢIONALĂ

EXPLICAŢIE RAŢIONALĂ

TRADIŢIE MARXISTĂ

MARX I:Ideologie, imagineinversată a realităţii

constituită sub influenţa intereselor de clasă

MARX II:Ideologia ca efect

al perspectivei sau caadeziune conştientă

la credinţe utile.LENIN:

Ideologia, armă în panoplialuptei de clasă

ARON-SHILS: MANNHEIM:

15

TRADIŢIENONMARXISTĂ

Ideologia, produs alfanatismului, al pasiunilor.

Ideologia = credinţa înnorme adaptate la o„situaţie istorică”.

GEERTZ:Ideologia, hartă rutieră care

permite orientarea într-olume complexă.

Cf. Raymond Boudon, op. cit., p. 79 şi urm.

Istoria teoretizărilor despre ideologie. Istoria filosofică a conceptului de ideologie este tratată cu destulă pertinenţă de David McLellan în lucrarea sa Ideologia1. Fără a remarca măcar în treacăt faptul că ideologia s-a manifestat implicit încă din prima clipă în care intre oameni s-au instituit forme primare de relaţie autorul vorbeşte despre premisele conceptuale care au permis cristalizarea conceptului.

Premisele istoriei conceptuale sunt: 1) critica religiei de către Machiavelli, 2) epistemologia lui Bacon2 din Novum Organum (1620) 3) tradiţia empirică engleză reprezentată de Hobbes şi Locke; 4) iluminismul francez. Toate acestea sunt premise cu caracter nemediat, filosofic. Premisa indirectă este, potrivit autorului, impactul protestantismului, care pune accentul pe individ, pe libertatea conştiinţei şi pe puterea cuvântului. Lupta teoretică a filosofilor cu „ideologia” dogmatică a bisericii marchează începutul modernităţii.

Istoria conceptului în secolul al XVIII-leaIluminismul francez credea că depăşirea prejudecăţilor, minciunilor apărate de cler, este educaţia

bazată pe raţiunea umană omnipotentă. În acest climat este limpede de ce credea de Tracy, că originea ideilor ar sta la origine a tuturor ştiinţelor. În Elements d' ideologie, el foloseşte pentru prima dată cuvântul cu sensul de teorie a ideilor, de ştiinţă a ideilor , care ar putea întemeia toate celelalte ştiinţe.

În mediul francez, sensul pozitiv al conceptului a fost ruinat de către Napoleon. Al doilea părinte al ideologiei conceptualizate este romantismul german, pentru care ideologia este, mai ales, interpretarea pe care o dăm lumii, ca răspuns la schimbarea împrejurărilor. Hegel va depăşi secvenţialitatea romantică şi va da o versiune universală de interpretare, în care Spiritul Universal prin viclenia raţiunii îşi face loc prin circumstanţe particulare, dar se mişcă după legile lui proprii. Cum va spune în curând Marx, care face din concept un concept politic, în această interpretare există mult loc pentru partizanat- legitimare a poziţiei proprii şi delegitimare a poziţiilor exterioare, fie ele adverse sau doar neutre.

S-au conturat astfel două linii de abordare: 1) cea a lui de Tracy, conform căruia ideologia poate fi o reflectare obiectivă a universalităţii umane; cea a lui Marx, conform căreia ideologia poate fi doar o reflectare partizană a societăţii şi politicii în veşnică schimbare , prin prisma intereselor şi poziţiilor de clasă. Cele două linii sunt, după McLellan, evidente până azi. Linia Tracy, priveşte ideologia ca studiu ştiinţific şi obiectiv al lumii şi societăţii. Empirismul anglo-saxon, durkhemismul, structuralismul, teoriile dezideologizării, post-modernismele sunt expresii derivate ale acestei linii. Linia istoristă germană este ilustrată de Hegel, Marx, Mannheim, Habermas, care consideră că adevărul se constituie în societăţi măcinate de conflicte. Grupuri specifice îşi asumă o poziţie teoretică sau alta, în funcţie de situaţia lor socială.

Pentru Karl Marx (1818-1883), ideologia are două mari sesuri: 1) sens peiorativ ( Ideologia este apanajul idealismului, ca înţelegere falsă a realităţii) şi 2) ideologia reflectă poziţii de clasă. Prima înţelegere marxistă este proprie perioadei de început în

elaborarea operei lui Marx, cealaltă perioadei de închegare. Pentru Marx, nu orice idee este ideologie, ci doar ideile legate de conflictul social. Conexiunea cu lupta de clasă şi/ sau cu determinarea ei socio-economică

1 David McLellan Ideologia, traducerea rom. Adriana Bădescu Editura DU Style, Bucureşti, 1987, pp. 25-1082 care denunţă cele patru tipuri de idoli ca producători de erori: idola tribus, idola specus, idola fori, idola theatri

16

transformă unele idei în ideologice. Ideile, care camuflează natura nedreaptă a relaţiilor economice şi sociale, cele care servesc claselor aflate la putere, sunt ideologii. Astfel producţiile intelectualilor germani despre social, care nu demască realitatea exploatatoare sunt ideologii, vederi ale realităţii cu picioarele în sus. Ideologia ca reflectare cu capul în jos a realităţii este analizată în Ideologia Germană (1845), carte neterminată şi nepublicată de către Marx însuşi1. Aici se susţine teza Ideologie = iluzie, „falsă conştiinţă"2. Falsa conştiinţă nu este o simplă eroare. Înţelegerea falsă este o consecinţă a vieţii sociale distorsionate.

În Prefaţa la ediţia din 1859 a cărţii Contribuţii la Critica Economiei Politice, el va considera ideologia ca o forţă reală, care maschează exploatarea şi inegalitatea proprii relaţiilor de producţie capitaliste sub aparenţa liberului schimb. De aici se degajă concepţia potrivit căreia, toate ideile care influenţează praxisul sunt ideologice. Pe aceiaşi linie merge şi prima parte din Capitalul, vol. I. Raportul esenţial în devenirea socială este cel dintre baza şi suprastructură. Baza este alcătuită din elementele materiale ale relaţiilor de producţie, suprastructura din ideile care apără şi consolidează relaţiile din bază. Baza determină suprastructura în statica şi în dinamica sa. Suprastructura influenţează baza. Există în suprastructura şi idei neideologice: ştiinţa, arta. Deci nu toate determinările sociale conduc la ideologie.

Este o întrebare în privinţa operei lui Marx, „Sunt ideile lui Marx ideologice?" notează McLellan. McLellan consideră că Marx şi-a văzut propriile idei ca ştiinţifice, deci non-ideologice. În opinia noastră este o interpretare a lui Marx potrivit Ideologiei gemane, care nu discută existenţa ideologiilor revoluţionare, ci doar ideologiilor claselor exploatatoare, ideologiei dominante. Clasele exploatate pot avea doar conştiinţa de clasă. Pentru Marx este importantă distincţia dintre ideologia claselor exploatatoare şi ideologia claselor exploatate. Ideologia claselor ne-exploatatoare este critică prin destin şi destinaţie. partizanatele diferitelor poziţii de clasă nu sunt echidistante faţă de adevăr. Unele clasele progresiste merg în direcţia adevărului, cele legate de trecut, merg împotriva sa. „Comuniştii .... din punct de vedere teoretic...au superioritatea de a înţelege limpede, condiţiile, mersul şi rezultatele generale ale mişcării proletare”3 Este înţelesul preferat de cariera marxistă, reluat şi de Lenin în Ce-i de făcut?. Partiz anatul va fi marca ideologiei de după Marx. partinitatea deschisă, declarată va fi cartea de onoare a marxismului. Teoretic aici începe conştiinţa limitelor ideologiilor. Ele au baze limitate - de clasă şi istorice ( Marx) - dar propun proiecte generale şi adeziuni cvasi totale. Se naşte astfel ideea că ideologiile sunt credinţe, în care raţiunea nu mai este pilonul central.

Alte înţelegeri, calificate drept dificile de Mc Lellan, cu privire la ideologie se referă la: 1) faptul că ideologia este parte intrinsecă a existenţei sociale, parte a praxisului.; 2) la faptul că ideologia dominantă ascunde şi reflectă contradicţiile sociale şi prin aceasta le reproduce ; şi 3) ideologia poate fi şi un instrument critic, când este vorba de ideologia claselor neexpoatatoare. Ideologia este parte a praxisului, a muncii de construcţie politico - socială a comunităţii. De aici însemnătatea propagandei în construirea poziţiilor de clasă ale proletariatului şi respectiv în construcţia comunistă. Ideologia dominantă ascunde şi reproduce contradicţiile sociale, pe când cea revoluţionară le dezvăluie şi caută să le rezolve, având esenţial o funcţie critică. Conexiunile acestor poziţii politice cu teoria generală de după Ideologia germană, nu se evidenţiază pe axa dihotomiei adevăr ( ştiinţă) - fals (ideologie), ci pe axa ideologii ale unor clase progresiste ( ideologii autentice, adevărate, revoluţionare) versus ideologii ale unor clase retrograde (ideologii false, mistificatoare şi mistificate, conservatoare şi reproducătoare de contradicţii, de nedreptate şi inechitate socială).

Tradiţia marxistă Prin dezvoltarea ideilor lui Marx într-o formulă sistematică sa născut marxismul. Rolul esenţial în

construirea marxismului le revine doctrinarilor mişcării muncitoreşti şi lui Engels, în primul rând.În mişcarea muncitorească de la începutul secolului XX înţelesul conceptului de ideologie căpăta

nemijlocit funcţii politice şi se recontura după această sarcină. Astfel, mai întâi, în cadrul concepţiei determinismului economic al Internaţionalei a II- ideologia este redusă la "falsă conşţiinţă". O a doua transformare o operează Lenin pentru care ideologia în sine nu mai este neapărat ceva rău, făcând loc pentru

1 ci doar târziu, după 1900 de către marxişti.2 Sintagma „falsă conştiinţă”nu a fost folosită de către Marx, ci doar de către Engels în celebra scrisoare către Mehring.3 Karl Marx şi Friederich Engels, Manifestul parţidului comunist, în Opere vol 4. Bucureşti. Editura Politică, 1958, p. 478

17

conceptul ideologiei socialiste. A treia transformare o fac – Gramsci şi Althusser – care văd ideologia ca o forţă politică independentă şi eficientă.

Engels se va reexplora linia obiectivistă a lui de Tracy, pentru a aduce totul în viziunea marxistă. Pentru el ideologie însemna idei despre real deduse din concept şi nu induse din realitate, înseamnă " falsa conştiinţă". Astfel ideologia ar fi falsă prin chiar rădăcinile sale, dar şi prin ignoranţa celor care produc ideologii. Aceştia ignoră determinările esenţiale, determinările materiale care generează ideile lor. În scrisorile de la sfârşitul secolului trecut, el Engels vorbeşte despre relaţii economice, politice şi ideologice, între care există determinări şi influenţe reciproce. Forţa principală a determinării revine însă economicului, urmat de politic şi ideologic. Ideologiile sunt părţi ale suprastructurii. Tipurile de ideologii sunt dispuse ierarhic - în funcţie de îndepărtarea lor de baza economică. În rândul ideologiilor intră ideile politice, juridice, morale religioase, filosofice. Uneori la Engels, cuvântul ideologie are şi sens de idei determinate social, fără conotaţii negative. (Dar esenţial el impune o înţelegere a negativistă a termenului.) Ideologie înseamnă , pentru Engels fals şi ignoranţă.

Bernstein, pe la 1900 a fost primul care a declarat şi impus ideea că şi marxismul este o ideologie, deoarece constă în idei. El relansează înţelegerea pozitivă a ideologiei. Nici un program politic nu se poate dispensa de ideologie, scrie Bernstein.

Lenin , în pamfletul Ce-i de făcut?, schimbă din nou perspectiva. Pentru el exista ideologii adevărate şi false. Ideologia elaborată de pe poziţiile de clasă ale burgheziei este falsă şi reacţionară. Cea elaborată de pe poziţiile proletariatului este adevărată şi revoluţionară. Astfel ideologiile importante sunt cea burgheză şi respectiv cea socialistă. Pentru că muncitorimea nu poate dezvolta decât o conştiinţă sindicală, ideologia clasei muncitoare va fi elaborată de intelectualitatea socialistă. Ideologia marxistă este ştiinţifică pentru că este elaborată de pe poziţii de clasă obiective. După 1917 această concepţie a devenit o "adevărată ortodoxie"- pg. 49. - o dogmă lipsită de orice spirit critic.

Georg Lukacs subliniază importanţa poziţiei structurale a clasei destinatare a ideologiei. Clasele interesate în progres şi revoluţionare socială vor avea ideologii progresiste, iar cele interesate în conservare sau revenire la trecut ideologii retrograde. Această poziţie decide caracterul fals /adevărat al unei ideologii sau alteia. Forţa şi adevărul unei ideologii vine din poziţia de clasă, din orientarea ei socială şi economică, şi nu din instituţii, cum afirma Lenin. Ideologia poate avea aşadar şi un caracter pozitiv. Materialismul istoric este o ideologie, dar este şi mai mult decât o ideologie. Este expresia conştiinţei de clasă a proletariatului care se auto-eliberează. Practica va dovedi validitatea / invaliditatea acestei ideologii. Burghezia prin statutul său social este legată de o producţie de idei care reifică relaţiile sociale, şi chiar lumea statului - prin birocraţiile moderne. Producţia burgheză fărâmiţează întregul, ignorând relaţiile dintre oameni. Subordonarea materială a proletariatului în capitalism se datorează şi subordonării sale ideologice. Împotriva acestora proletariatul este determinat să adopte punctul de vedere al întregului şi să examineze dacă părţile sunt atât de inamovibile pe cât par. Aceasta va fi conştiinţa sa de clasă. Ideologia are la Lukács un rol copleşitor, ea este forţa motrice a istoriei.

McLellan îi reproşează lui Lukács caracterul excesiv de abstract, ruptura de orice abordare empirică a teoriei sale şi lipsa teoriei complementare, cu privire la felul în care proletariatul îşi construieşte ideologia. Am riposta acestor reproşuri aspectul metodologic. Lukács nu şi-a propus să facă investigaţii sociologice, ci să limpezească principial în tradiţie hegeliană, nu empiristă, nişte raporturi conceptuale. Nu şi-a propus o teorie despre construcţia unei conştiinţe proletare, pentru că el era un filosof social şi nu un lider politic. Avea nevoie sa înţeleagă întregul social în ceea ce avea el stabil şi respectiv dinamic, şi nu căile politice de rupere a acestui întreg. De altfel referinţele lui McLellan la Lukács se opresc la Istorie şi conştiinţă de clasă ( 1923), o lucrare de tinereţe şi nu ajung la Ontologia existenţei sociale( 1971) lucrarea majoră a lui Lukács, unde este dedicată o secţiune întreagă acestei analizei rolului ideaticului în devenirea socială: Ideaticul şi ideologia .

Antonio Gramsci este considerat teoreticianul de vârf al ideologiei în marxism. Şi pentru el ideologia este dependentă de clasa căreia îi este destinată. Ea nu este de la început nici falsă, nici adevărată. Ideologia este examinată de teoreticianul italian sub distincţia ideologii organice şi ideologii arbitrare. Ideologiile

18

organice răspund nevoilor unei societăţi reale "ele organizează masele umane şi creează terenul pe care omul acţionează...", Ele creează o unitate între concepţia despre lume şi norma de conduită.

Ideologiile sunt create de către intelectuali, care se împart, în intelectuali organici, creatori ai ideologiilor necesare şi intelectuali tradiţionali care se considera deasupra intereselor de clasă şi purtători ai unei continuităţi istorice transcendente, dar legaţi în fapt de clase istorice muribunde. Ei creează o ideologie idealistă, care maschează caracterul perimet al realităţii. Intelectualii organici conectau ideologia = conştiinţa colectivă cu sfera reală, politică, economică, socială. Ei obţineau hegemonie intelectuală, astfel încât viziunea lor devine judecata sănătoasă a întregii societăţi. Aceasta este hegemonia ideologică. Cât timp hegemonia ideologică aparţine burgheziei, revoluţia proletară este imposibilă. Impunerea unei contra-hegemonii presupune intervenţia activă a intelectualilor clasei muncitoare. Partidul revoluţionar de asemenea este decisiv în impunerea acestei hegemonii. Lupta partidului trebuie să fie şi culturală şi ideologică. Partidul trebuie să fie o instituţie cu rol educativ, care sa poată oferi o contra-cultura serioasă faţă de cea promovată prin instituţiile politice ale puterii, înainte de trece efectiv la acapararea puterii. Gramsci nu reduce ideologia la un sistem de înaltă raţionalitate - la ideologie politică sistematica. Pentru el ideologia este „judecata sănătoasă" despre societate şi chiar folclorul. Am zice că pentru el ideologia este acelaşi lucru cu ceea ce se numeşte azi mentalitate. Referirea lui McLellan la Gramsci, deşi elogioasă, este şi ea limitata. Gramsci este citat prin o singură lucrare - Scrisori din închisoare – lucrare scrisă în perioada detenţiei sale1920 şi publicate în 1947. Este opera cea mai extinsă a lui Gramsci, dar exact pe subiect ar fi fost alta. Intelectualii şi organizarea culturii publice publicată în 1949. Deci pesimismul lui intelectual poate fi explicat pin ascensiunea fascismului şi poate mai puţin prin dezamăgirea provocată de decăderea comunismului şi stalinizare.

Louis Althusser, marxistul structuralist francez, se individualizează în tradiţia marxistă prin abordarea funcţiilor ideologiei. Pentru el ideologia este " felul în care oamenii îşi trăiesc relaţia între ei şi condiţiile lor de existenţă. ...relaţia reală ..., dar încorporată într-o relaţie imaginară...". El priveşte ideologia ca existenţă cvasi-materială faţă de individ, pe care tocmai ideologia îl subiectivizează, îl face persoană independentă şi subiectivă. Ea ne transformă astfel în proprii noştri prizonieri. Ea este un liant social, care cimentează dominaţia de clasă sau ordinea socială. După Althusser şi în comunism va exista ideologie. Ideologia presupune aparatul ideologic de stat: biserica, scoli, sindicate. Ea are şi o componentă iluzorie

Cat priveşte raportul ideologie - ştiinţă el este, pentru Althusser, un raport de contrast puternic. Adevărul teoriei ştiinţifice nu este dependent de istorie, metodele de validare îi sunt intrinseci. Adevărul ideologiei se va valida / invalida doar istoric. Meritul lui Athusser este aducerea conceptului în relaţie directă cu realitatea socială. Limita majoră a modului lui de înţelegere este opoziţia strictă ştiinţă - ideologie- crede Mc Lellan. Pentru noi Althusser este abordat cu o diminuată disponibilitate empatică. Nu rezultă din prezentarea profesorului american de ce trebuie cunoscut Althusser pentru înţelege conceptul de ideologie. Merită însă citită cartea lui Bernard Henri Levy, Aventurile libertăţii, pentru a înţelege ce ideologie profesa personajul Althusser cu opera sa subţire, cu profesoratul său mereu amânat şi cu gândirea sa tăcută. Pare un fel de pledoarie life pentru ideologia organică de care avea nevoie epoca, pe care o cereau discipolii, iar maestrul nu a dat-o niciodată şi nici n-a dat seama de absenţele sale. Când Levi se pregătea să-l viziteze să-i ceară această socoteală, în faţa istoriei, istoria a interzis clarificarea, cu o formulă simplă: „Althusser, a murit azi dimineaţă!”.

Marxismul nu-şi mai producea legitimarea, acceptând istoria, aşa cum este ea.

Tradiţia non-marxistă Este tratată de McLellan prin: I) marile modele de abordare ale socialului care marchează modul de

abordare a rolului ideilor şi al intelectualilor în viaţa socială; II) şi prin contribuţia nemijlocită a lui Karl Mannheim la investigarea unui concept de ideologie. Weber şi Durkheim, ca şi Freud şi Pareto, prin teoriile lor despre societate au produs înţelegeri care au întemeiat un alt concept de ideologie.

I. Weber este inspirator al investigaţiilor empirice din lumea anglo-saxonă, investigaţii aproape a-ideologice. Realizări punctuale ale modelului lui Weber sunt şi înţelegerea rolului birocraţiei - aici

19

alternativa la rolul ideologiei- în stabilitatea socială şi imobilitatea socială, „cuşca de fier”, pledoaria pentru idealul de obiectivitate şi claritate "chiar şi pentru un chinez" a concluziilor formulate în ştiinţele sociale.

Durkheim ca avant-gardist al analizei structurale contribuie la devoalarea procedurilor ilicite ale ideologiei în cercetarea de tip sociologic. După Durkheim, metoda infestată de ideologiei este aceea prin care faptele sunt culese şi colaţionate pentru a ilustra teze. Această metodă trebuie demisă sociologic definitiv. Durkheim este însemnat pentru consideraţiile sale din lucrarea de maturitate Formele elementare ale vieţii religioase, ( 1912) în care tratează religia ca un fenomen social prin origine şi prin rolul său. Rolul religiei este de integrare socială. În spiritul abordării lui Durkheim se poate considera că acestea - considerarea ca fapt social, cu origine în societate şi cu rol pentru societate - sunt transferabile şi ideologiei, termen pe care el nu l-a folosit. Abordarea de tip sociologic a ideologiei, proprie modalităţilor de după război, îşi are temeiul în opera lui.

Freud este considerat de McLellan un reper în devenirea concepţiei despre ideologie, prin cele doua lucrări ale sale Totem şi tabu (1913 ) şi respectiv Viitorul unei iluzii ( 1920). În prima, el susţine că omul este un animal de hoardă - un grup cu mulţi egali şi cu un conducător, faţă de care grupul este într-un raport de supunere şi într-un raport erotic totodată. Ideologia este cea care are rolul de a intensifica legăturile între conducător şi conduşi. În Viitorul unei iluzii concepţia se nuanţează. Freud arată că ataşamentul conduşilor se bazează pe un mecanism de apărare. Fiinţa umană înspăimântată de forţa conducătorului se identifică cu el şi îşi asumă unele din trăsăturile sale. Concluziile teoriei lui Freud au fost folosite în SUA împotriva mişcărilor radicale, pentru a discredita radicalismul pe baza discreditării posibilităţilor raţionale. Teoria despre ideologie a lui Freud va primi o direcţie specială în la Wilhelm Reich, cel care şi-a propus să explice fascismul prin psihanaliza. Reprimate multe secole, în familii puternic autoritare, instinctele sexuale s-au transformat în impulsuri sadice. Ideologia fascistă s-a născut din aceste impulsuri sadice cărora li s-a conferit o motivaţie politică, în familiile autoritare. Aceste familii sunt „uzine în care se modelează ideologia şi structura de stat”. Eliminarea represiunii sexuale este începutul oricărei emancipări reale. The Mass Psychology of Fascism ( 1970).

Vilfredo Pareto consideră că orice credinţă în adevăr, progres raţiune trebuie considerată ne-logică. În

natura umană - există reziduuri - care sunt sentimente legate de anumite instincte umane. Reziduurile dau naştere la „derivaţii”, credinţe cu privire la politic şi social. Ele sunt i-logice, iluzorii făgăduind irealizabilul. Derivaţiile joacă rolul hotărâtor în orientarea comportamentului politic. Rolul derivaţiilor este de a promova sau submina ordinea deja stabilită, în interesul uneia sau alteia dintre elite.

Abordări americane Sunt descriptibile, după McLellan, prin sintagma „sfârşitul ideologiilor”. Temeiul acestei abordări

este legat de respingerea ororilor nazismului şi stalinismului. ( Fascismul şi stalinismul sunt explicate, esenţial, prin îndoctrinări, prin supremaţia unei ideologii unice. Ca revers şi protest faţă de acestea creditul teoretic se va dirija spre abordarea sociologică liberă de valori. Doar sociologia va fi considerată aptă să dezvăluie o modalitate pragmatică de ameliorare socială.

Începutul acestei abordări este european. El apare mai întâi la Mannheim şi apoi la Raymon Aron în Opium des Intellectuels ( 1955). Apoi englezul Seymour Martin Lipset, în lucrarea sa Political Man, (1960), într-un capitol intitulat The End of Ideology, concluzionează că şi în viitor va exista lupta de clasă fără să mai existe şi ideologii. Aceiaşi concluzie formulează şi Daniel Bell în cartea sa The End of Ideology -On the Exhaustion of Political Ideas în Fifties (1960), care vede în ideologia rămasă după eşecul comunismului şi fascismului „o fundătură" şi opune ferm ideologiei o abordare ştiinţifică. Michel Oakeshott, în Raţionalismul în politică (1962)1, va glorifica politicile inspirate de cunoaşterea empirică a trebuinţelor, împotriva

1 Michel Oakeshott, în Rationalismul în politică (1962), Bucureşti, Editura All, traducere românească Mihai Radu Solcanu, 1994

20

„politicilor după manual”. Respingerea ideologiei în Europa este asociată cu conservatorismul consideră Mc Lellan.

Marile dezvoltări ale sfârşitului ideologiilor aparţin însă americanilor. Hannah Arendt în Originile totalitarismului (1951). Lăsăm aici de o parte expunerea lui McLellan şi urman direct textul Hannei Arend. Hannah Aredt consideră că orice gândire ideologică are potenţial totalitar. Gândirea ideologică devine efectiv mijloc de totalizare prin unirea cu mişcările totalitare. Acestea evidenţiază că gândirea ideologică are drept subiect istoria căreia i se aplică ideea „Ideologia tratează istoria, cursul evenimentelor ca şi cum ar fi urmat aceiaşi lege cu expunerea logică a ideii sale”. Ideologiile pun istoria sub Teroarea logicii, suprimând libertatea, instituind ruptura cu ideile pe care le produce experienţa şi izolarea oamenilor. Pusă sub teroarea logicii istoria devine aplicare a politicii ideologice. Ca politica ideologica, ideologia se caracterizează prin: 1) tendinţa de explicaţie totală, fără atenţie la fenomen, la fiinţele concrete, de aici făgăduinţa de a explica total trecutul, de a cunoaşte total prezentul şi a prevedea veridic viitorul; 2) independenţa de orice experienţă care duce la emanciparea de orice realitate, de la care nu învaţă nimic; 3) aplicarea la realitate a unei consecvenţe logice uniliniare pe care realitatea nu o are nicăieri, de aici acceptarea în dezvoltarea ideologiilor doar a procedeelor deducţiei logice.1

Eduard Shils în articolele sale din International Encyclopedia of Social Sciences pune problema ideologiei în raport cu ştiinţa. În prima ediţie acceptă că gândirea ideologica influenţează dezvoltarea ştiinţei, în al doilea acceptă că progresul ştiinţei erodează ideologia. Aceiaşi tradiţie a opoziţiei ideologie - ştiinţă este privilegiată şi de Karl Popper, care în Societatea deschisă şi duşmanii ei (1952 ) îi condamnă pe Platon, Hegel, Marx, pentru gândirea lor bazată pe metode ideologice periculoase.

Reprezentanţii Scolii de la Frankfurt, consideră că ştiinţele sociale şi naturale nu sunt separate, că însăşi tehnica are componente ideologice; că nu poate fi vorba de nici o opoziţie ştiinţă - ideologie, că însăşi ştiinţa este ideologică.

Cel mai reprezentativ curent este însă cel care încearcă să elaboreze concepte analitice, libere de valori: Comportamentaliştii. Ei înfierează analizele altora ca ideologice, fără să accepte determinarea ideologică şi pentru propriile lor vederi. McLellan citează în acest sens pe Giovanni Sartori cu un articol din American Political Science Revew- Politics Ideology and Belief System şi respectiv Robert Dahl cu A Preface to Democraţic Theory ( 1984). McLellan demonstrează că, în ciuda încercărilor lor de a elabora concepte neutre de ideologie, Giovanni Sartori reprezentantul consacrat al direcţiei empiriste, porneşte de la premise ne-empirice şi ajunge prizonier a propriilor sale respingeri epistemice. Sartori formulează recomandări şi ierarhizări ideologice, adică foarte puternic orientate spre valori. Dar Sartori rămâne în istoria clarificării conceptului, prin încercarea de a realiza o unealtă analitică şi prin reuşita de a impune teza ca ideologia se opune pragmatismului. Crezurile ideologice provin dintr-o matrice raţionalistă, sistemele de crezuri pragmatice din una empiristă. Ca urmare, ideologia este văzută ca impenetrabilă pentru informaţii care nu provin din interiorul ei, fiind chiar produsul rigid şi dogmatic al unei minţi închise. Mentalitatea pragmatică este lipsită de prejudecăţi şi tinde să evalueze informaţia în funcţie de propriile merite. Mentalitatea ideologică are astfel mai multe limite: 1) abordarea rigidă şi dogmatică a politicii; 2) perceperea principială şi doctrinară a acesteia;.3) ridicat conţinut emoţional. Alte proprietăţi ale ideologiilor sunt: a) sunt inteligibile, au concepte explicite şi numeroase; b) sunt puternic restrictive fiindcă elementele sunt legate strâns intr-o manieră cvasi ideologică; c) menţinerea ideologiilor se limitează la o minoritate puţin numeroasă, la o elită. ”Ideologiile reprezintă pârghia crucială aflată la dispoziţia elitelor pentru a obţine mobilizare politică şi pentru a maximiza posibilităţile de manipulare a masselor. Acesta mi se pare unicul motiv pentru care ideologiile sunt atât de importante pentru noi. Ne preocupă ideologiile, deoarece, în ultima instanţă, ne preocupă puterile omului asupra altor oameni, felul în care naţiunile şi popoarele pot fi mobilizate şi manipulate pe drumul care duce la mesianism şi fanatism politic"2

McLellan considera ca acolo unde nu sunt explicit asumate ideologiile, se maschează şi chiar în teoriile cele mai anti ideologice avem tendinţele ideologice ascunse.

1 . H, Arendt, Originile..., p. 6122 . Sartori, apud McLellan, op. cit. p. 77

21

Alt grup de tendinţe ideologice, de data aceasta, ascunse, este cel al teoriilor pluraliste, ilustrat major prin teoria lui Robert Dahl despre Poliarhii1. Ideea de bază a fost expusă mai întâi în A Preface to Democratic Theories (1956) şi completată prin Who Governs? (1961). Teoriile pluraliste se doresc şi se pretind descripţii ale societăţii americane, lipsite de conţinut evaluator. Pluralismul este o cale de mijloc între teoria elitei puterii şi cea democratică de tip clasic. Susţinătorii teoriei elitei puterii credeau că America este condusă de o elita unică, care controlează deciziile esenţiale. Susţinătorii teoriei democratice cred că deciziile esenţiale sunt luate de majoritatea indivizilor. Pluralismul, în contradicţie cu amândouă, cred că difuziunea puterii politice se bazează pe bogăţie, statut, poziţie oficială şi puterea de vot. Grupuri a căror influenţă depinde de un factor din cei amintiţi intră în competiţie cu grupuri şi indivizi care depind de alt factor. Contrar teoriei elitei, nici un grup nu deţine monopolul puterii, şi contrar teoriei clasice a democraţiei, decizia nu se ia conform dorinţei majorităţii, ci este rezultatul concurenţei dintre diferite grupuri. Sistemul poate fi numit „poliarhic" . El constă în concurenţa între minorităţi organizate, el este deschis. Orice grup legal constituit poate concura pentru câştigarea puterii. Strategia se rezumă la negocieri. în negocieri între minorităţi organizate. În urma negocierilor se decid toate strategiile specifice. Dar acestea staţionează într-un interval valoric care ar întruni consensul general. Pentru ca grupul votanţilor ar sancţiona orice s-ar abate de la consens. Propunătorii unor soluţii politice discordante faţă de aşteptările publicului nu ar mai întruni suficiente voturi ca sa fie din nou aleşi. „Ceea ce se înţelege de obicei prin politică, - lupta din campaniile electorale, platformele program opuse - nu reprezintă decât conflicte superficiale. În profunzime există un consens fundamental asupra strategiilor între toţi membrii societăţii activi politic”.

McLellan vede încărcătura ideologică a teoriilor pluraliste în neglijarea ne-luării unor decizii. Se examinează doar procesele vizibile. Niciodată nu va ieşi la iveală ceea ce ar putea deveni o problemă publică. Nu se va decide niciodată asupra unor probleme care ar pune în discuţie regulile jocului politic stabilit. Studiul empiric al lui Dahl de la New Haven se referă două probleme mari: învăţământul public şi propunerile de candidaţi pentru cele două mari partide politice americane. Studiul este auto-confirmativ, deoarece aceste probleme sunt tocmai problemele care sunt soluţionate prin modele în care pluralismul pretinde că sunt proprii politicilor în general.

Apoi pluralismul nu ia în considerare faptul că adesea indivizii îşi vor ajusta părerile şi solicitările şi în funcţie de efectul pe care acestea l-ar putea avea asupra celor aflaţi în poziţii de putere.

În al treilea rând este discutabil dacă toţi indivizii sunt capabili să-şi cunoască şi să-şi exprime interesele. Dacă unii oameni nu sunt în stare de a-şi cunoaşte şi susţine interesele, pluralismul nu are cum să fie considerat reprezentativ.

Mai probabil este că, modelul conflictului de suprafaţă şi al consensului profund este aplicare la problemele sociale a valorilor pe care le deţin în comun cei din vârful ierarhiei sociale. Elita puterii modelează consensul social. Teoriile pluraliste sunt conservatoare. Modelul lui Dahl care prezintă consensul fundamental şi concurenţa de suprafaţă drept condiţii necesare ale democraţiei, nu este descriptiv.

Ieşirea din cercul ideologiei este mai dificilă, decât sunt mulţi pregătiţi s-o admită.Liliana Mihuţ2 - îl aşează pe Dahl în contextul general al gândirii pluraliste, alături de Arthur Benthley

- inauguratorul pluralismului3 şi de David B. Truman4 Dahl reprezintă curentul major al gândirii pluraliste. (Gândirea pluralistă a produs, pe lângă numeroase cercetări empirice, şi o teorie secundară copleşitoare.) Dahl este văzut din perspectiva cărţilor sale mai noi : Poliarchy: Participation and Opposition ( 1971); Democracy în the United States. Conflict and Consent ( 1976)5 Dilemmas of Pluralist Democracy ( 1982), Democracy and its Critics ( 1989) After the Revolution?: Authority în a God Society (1990). Liliana Mihuţ mentionează că Dahl, ca reacţie la disputele provocate de termenul poliarhie - descriptiv şi normativ în acelaşi timp – revine asupra lui, cu precizări. Îl foloseşte pentru a defini o stare reală faţă de democraţie care ar fi doar un ideal. Prin urmare o abordare mai minuţioasă a poziţiilor lui Dahl, nu îl poate fixa în linia gândirii anti- ideologie, 1 Dahl, Poliarhiile 2 Liliana Mihut - Despre Pluralism în America (1997), Bucureşti, Editura Enciclopedica, 1997 3 cu cartea The Process of Government (1908), subintitulată Studiu asupra presiunilor sociale4 Truman elaborează o analiză secundară a datelor empirice inspirate de teoria lui Benthley, în cartea The Governmental Process: Political Interests and Public Opinion ( 1951) care s-a bucurat de o nouă editare în 1971.5 Traducere românească

22

chiar dacă literatura secundară a pluralismului îşi asumă această poziţie. Prin urmare nu ne însuşim teza lui McLellan cu privire la orientarea anti-ideologistă a pluralismului teoretic.

Ne însuşim însă teza de bază a lui McLellan cu privire la prezenţa valorilor în orice teorie despre social, fie ea şi descriptivă. Faţă de aceasta adăugăm că orice teorie proiectivă este esenţial orientată valoric.

În opinia noastră orice ideologie este concomitent descriptiva şi proiectivă. Este descriptivă în măsura în care la temeliile oricărui proiect realizabil trebuie să stea o cunoaştere cât mai adecvată a problemelor, resurselor, tehnicilor de acţiune potrivite comunităţii date ca şi o clară identificare a obiectivelor pe care acea comunitate şi le-ar putea asuma. Este proiectivă în măsura în care orice ideologie, propune conform unui proiect un modus vivendi sau un modus operandi într-o comunitate marcata de interese diferite şi chiar opuse, de clivaje structurale, ca şi de diferenţieri intelectuale, morale, afective. Prin urmare ideologia este legată decisiv de 1) un ideal de cunoaştere, în descrierea socială; şi 2) de idealuri, mai mult sau mai puţin coerente de libertate, dreptate şi solidaritate / individualism în societate, de un ideal de acţiune politică şi de unul de stabilitate / dinamism social în propunerile de participare socială. Literatura anti- ideologistă este valorizabilă în această perspectivă ca un avertisment serios împotriva tendinţei culturii de specialitate de a cădea în maladia schizoizilor, care deformează realitatea în sensul dorinţelor lor.

Ştiinţă, ideologie, limbajTeoriile pozitiviste, indiferent de nuanţă, sunt de acord că ştiinţele sociale ar trebui sa urmeze modelul

ştiinţelor naturii care produc cunoştinţe valide prin eliminarea din parametrii cunoaşterii1 a dorinţelor, valorilor, orientărilor personalităţii experimentatorului. Aceasta poziţie a generat o colecţie impresionantă de date empirice, folosite şi folosibile în luarea unor decizii concrete.

Împotriva acestui curent s-au ridicat reprezentanţii Şcolii de la Frankfurt: Herbert Marcuse, Max Horkheimer, Theodor Adorno. Teza lor principiu este: Raţiunea a fost redusă la un jargon tehnic despre , mijloace. Discuţiile despre scopuri au rămas pe tărâmul şi domeniul propagandei. Modernitatea a industrializat raţiunea, a instrumentalizat-o şi a generat o lume în care omul este condamnat la unidimenisionalizare, iar civilizaţia la realitate unidimensională. Cea mai reprezentativa carte a acestei poziţii, este considerata cartea lui Herbert Marcuse, Omul unidimensional.

Structuralismul a furnizat o metoda riguroasa de analiza în ştiinţele sociale, pornind chiar de la o ştiinţa socială: lingvişti ca Saussure fac deosebirea dintre limbaj şi vorbire. Limbajul stă la baza vorbirii, este imuabil faţă de diferiţi vorbitori, are legi obiective , care actionează în sistem. Unul dintre structuraliştii care a analizat ideologia este Claude Levy Strauss. Levy Strauss a studiat mai întâi miturile, considerate ca expresie a unor legi universale sistematice ale structurilor latente sub - conştiente. Legile universale au fost asemănate de el cu regulile unui joc de cărţi. După aceleaşi reguli se pot juca infinit de multe partide Mitologia secolului nostru este ideologia politică. Lumea ştiinţei contemporane şi lumea mitului produc doua ştiinţe pozitive distincte, deşi egale. Una ajunge în lumea materială prin intermediul comunicării, şi cealaltă ajunge în lumea comunicării prin intermediul materialului. Cunoaşterea este un sistem închis. Consecinţa cea mai importanta în plan ideologic a gândirii lui Levy Strauss este trecerea interesului de cunoaştere " spre felul cum operează miturile în minţile oamenilor fără ca ei să fie conştienţi”. Explica astfel consensul din viaţa socială, dar nu şi conflictul.

In ce priveşte ideologia, ea este latentă faţă de limbaj. Ea urmează a fi descoperită în limbaj. Mesajul ideologic este descoperit în structura de baza, mai mult sau mai puţin accesibila vorbitorului / auditorului.

Socio-lingviştii vor susţine împreună cu Chomsky, că în subsidiar fiecare enunţ conţine straturi succesive de structură ideologică, divers transformate şi clasificate. Putem încerca sa ajungem la cele esenţiale, printr-un proces de decodare, invers celui de geneza.

Analistul american, nu pare foarte încrezător în structuralism. El cere să fie păstrată funcţia critică a ideologiei. Vrea de asemenea să fie subliniat faptul că textul depinde de context. Recunoaşte însă că socio-lingviştii au meritul de a fi demonstrat felul cum prejudecăţile politice, sexuale şi sexuale sunt consolidate de limbaj.

1 eliminarea se referă atât la decupajele epistemice şi la alegerea metodelor cât şi la elaborarea concluziilor.

23

Habermas face o analiză a unei societăţii în care conceptul de ideologie şi-a păstrat ascuţimea critică. Pentru el progresul tehnologiei influenţează tipul ideologiei. În secolul nostru progresul a dus la apariţia unei conştiinţe tehnocrate, care reduce politicul la tehnic. Intervenţia statului în economie, societate a dus la creşterea numărului de administratori şi experţi care adopta decizii bazate pe cerinţele sistemului tehnocrat. Ideologia se modifica: trece la schimbul corect şi la justificarea deciziilor în termenii de egalităţii. Ea nu mai presupune idealizări şi iluzii cu privire la viaţa reală, ci doar tehnici de ameliorare. De aici depolitizarea societăţii. Dar şi aceasta conştiinţă tehnocrată este ideologică. Este însă şi mai pătrunzătoare şi mai greu de contracarat, decât precedentele sale, deoarece ea suprima alternativele în numele eficientei, permiţând doar dezbaterile legate de mijloacele eficiente fata de un scop predeterminat.

În viaţa reală modelul tehnocrat a generat o serie de crize, propulsate de jos în sus. Aşa cum crede Habermas: „crizele economice sunt translatate în sistemul politic, prin intermediul activităţii guvernamentale de evitare a reacţiilor într-un asemenea mod încât ofertele de legitimare pot compensa deficitele de legitimare...”. De aici multitudinea de crize, care din punctul de vedere al managementului guvernamental sunt „reciproc substituibile”.

Ideologiile apar în societăţile cu relaţii asimetrice de putere ca raţionalizări reprimate, ignorate şi deformate de limbaj ale amintitelor relaţii. Este rolul teoriei critice sa conducă societăţile spre conştiinţa de sine, aşa cum este rolul psihanalistului sa-si ajute pacientul nevrotic. Studiul ideologiei este studiul comunicaţiei sistemic ditorsionate. Realizarea ideologică este analoagă cu tulburarea nevrotică. De ea trebuie să ne vindecăm. Să ajungem la emancipare, prin voinţa discursivă. Pornind de la limbaj, Habermas propune un criteriu de evaluare a ideologiilor. Situaţia ideală este de comunicare nedistorsionată sau a discursului raţional, unde forţa argumentului superior va decide singură rezultatul. Aceasta presupune ca partenerii angajaţi în interacţiunea comunicativă: 1) sa spună lucruri comprehensibile; 2) adevărate: 3) legitime în context; 4) intenţionate cu toată sinceritatea. Pe scurt. presupune ca ei să aibă competenta comunicativă, autonomie şi responsabilitate. Or deocamdată, această egalitate este departe de a fi realizata social. Realizarea ei presupune emancipare a voinţei, ca voinţa discursivă.

Din expunerea lui McLellan nu reiese foarte clar punctul de vedere a lui Habermas cu privire la rolul ideologiei în capitalismul târziu. Din acest motiv, precum şi din raţiunea că Habermas era considerat la Congresul Mondial de Ştiinţe Politice de la Rio din 1982 gânditorul contemporan cel mai util dezvoltării ştiinţelor politice, reluăm două din punctele de vedere ale lui Habermas după cartea lui Andrei Marga, Acţiune şi raţiune în concepţia lui Jurgen Habermas1. Habermas vede „discursul practic” drept cale de dezvoltare a democraţiei participative şi alternativa la ideologiile de intenţie manipulatoare sau autoritariste. În acest sens el vorbeşte despre: 1) legitimarea normelor şi 2) necesitatea ca statul constituţional modern sa aibă şi o justificare morală. Legitimarea normelor se face în temeiul „discursului practic” / „raţional”, adică „a căutării cooperative a argumentului celui mai bun” , pentru că în viziunea sa normele au veridicitate şi pot fi analizate în termenii adevărului2 , cu alte cuvinte „reflexivitatea”, reflecţia de sine este emancipare, creiere de subiecţi reali angajaţi în democraţia participativă; demontare a coerciţiilor internalizate3; că ea este completivă acţiunilor instrumentală şi comunicativă4; că este şi pavăza împotriva posibilei îndoctrinări - am adăuga noi. Justificarea morală a statului de drept se discută în termenii distincţiei legalitate / legitimitate. Statul de drept poate pretinde cetăţenilor săi supunere calificată, nu necondiţionată. Nu legalitatea întemeiază legitimitatea, ci invers, legitimitatea întemeiază legalitatea.

Pe scurt, Habermas face distincţia ideologie / discurs raţional. Pentru el ideologia este „comunicare distorsionată”. Discursul raţional este idealul de comunicare nedistorsionată. Habermas este ultimul mare teoretician modern al cunoştinţelor şi cunoaşterilor, comunicării şi manipulării în domeniul politic. Marele său rezultat este, în opinia noastră, apelul la transmiterea şi deschiderea faţă de discursul raţional, faţă de forţa argumentelor.

1 Andrei Marga, Acţiune şi raţiune în concepţia lui Jurgen Habermas, Cluj Napoca , Editura Dacia. 1985.2 Andrei Marga, Acţiune şi raţiune.... p. 983 Andrei Marga, Acţiune şi raţiune..., p 297 4 Andrei Marga, Acţiune şi raţiune..., p. 286

24

Postmodernismul Este curentul care respinge, subminează, distruge orice încercare a modernităţii de a întemeia mari

sisteme sau înţelegeri sistematice. El este împotriva tuturor „ismelor”. Schemele cu tendinţă universală sunt considerate „meta-naraţiuni” şi desconsiderate din principiu. Post-modernismul vrea naraţiuni, descrieri de fapte şi perspective la scară localistă. Naraţiunile nu au cum fi şi nici nu se doresc congruente. Ele nu pot fi reunite în aceiaşi explicaţie şi nici supuse aceleaşi aprecieri1.

Principalele poziţii post-moderne sunt: 1). Nu ne aflăm în contact direct cu realitatea, ci doar cu imaginile noastre despre realitate, şi cu imaginile imaginilor noastre. Referentul nu mai există. (J. Derida). 2) Eu-l nu mai este fiinţa suverană, puternică din gândirea modernă. dacă s-ar petrece o revoluţie culturală, ca iluminismul, „omul s-ar şterge ca urmele de nisip pe malul marii” ( Foucault). 3) Nu există nici o unitate întemeiată ontic. Existenţii sunt într-o imensă diversitate. Efortul de omogenizare a imaginilor despre realitate, efortul de a oferi unitatea caracterizează gândirea ideologică. Unitatea şi stabilitatea au dispărut.

Influenţa poziţiilor post-moderniste asupra realităţii economico-politice constă după McLellan în următoarele: a) „anti-planificare”, anarhie în viaţa economică, frenetică producţie de nou cu orice preţ, frenetică producţie de ambalaj şi imagine justificabile doar în mulţimile de zero-uri la cifrele de afaceri; b) informaţia despre evenimentele politice cele mai sângeroase sunt „naraţiuni” – „poveşti”, iar naţiunile teroriste sunt „piese pe eşicher; „politica se comercializează prin ambalaj şi imagine”; spaţiul şi timpul se comprimă prin „autostrăzile informaţionale”, realitatea este tratată ca virtuală, valorile se relativizează astfel încât nimic nu mai este inacceptabil la modul absolut.

Pentru unii autori, aceste înţelegeri au dus la înflorirea ultra-pluralismului şi la pariul masiv pe rolul societăţii civile în politică.

Pentru alţii, a dus la favorizarea conservatismului. Unii autori post-moderni ca Lyotard şi Baudrillard, refuză orice ierarhie a intereselor, dorinţelor, conflictelor. Interesele filateliştilor şi ale politicienilor sunt de acelaşi rang.

Post-modernismul este văzut şi ca o reciclare a tezei sfârşitului ideologiilor. Pasiunea sa principală fiind eshatologiile de tot felul. El însuşi fiind, după expresia unui exeget. „un milenarism inversat” în care premoniţiile viitorului au fost înlocuite de perceperea diferitelor sfârşituri. (a „leninsmului”; a Social- democraţiei; al „Statului bunăstării”.) Richard Rorty – (un important reprezentant al post-modernismului în SUA) a proclamat din nou sfârşitul ideologiei. Liberalismul său glumeţ şi ironic, derivă din tradiţia europeană. ( Nietzsche, Heidegger ) Societatea liberală contemporană nu are nevoie de nici o justificare de tip teoretic . Ideologiile îi sunt inutile. Echilibrul reflexiv, bazat pe principii şi intuiţii, este unica metodă necesară discutării strategiei sociale. Echilibrul reflexiv va elimina derivatele din comentariile filosofice şi din orizontul raţiunii.

Cel mai influent gânditor contemporan al „sfârşitului” ideologiilor este Francis Fukuyama cu articolul său din vara lui '89 The End of History?', publicat parţial şi în româneşte în Secolul XX şi dezvoltat în cartea Sfârşitul istoriei şi ultimul om - (1993)2 Victoria liberalismului politic şi economic asupra tuturor concurenţilor înseamnă sfârşitul războiului rece, al istoriei şi prin urmare al ideologiilor. Universalizarea ideologiei liberale occidentale înseamnă capacitatea statelor de democraţie liberală de a-şi rezolva toate conflictele în termenii confruntării comerciale, înlocuirea tuturor vechilor entuziasme şi mobiluri umane prin calcule economice. Universalizarea ideologiei liberale a dus la veşnicia sistemului capitalist care a realizat egalitatea universală, „recunoaşterea universală a fiecărui om în calitate de Cetăţean”.

Fukuyama oferă o teorie generală a istoriei în care ştiinţei şi Thymos - ului le revin roluri importante în satisfacerea cerinţei umane de recunoaştere. În ultima parte a cărţii, imaginează critica dinspre stânga şi respectiv dinspre dreapta a ideologiei liberale. Dinspre stânga vine cererea de extindere generală a drepturilor omului pentru promovarea unui egalitarism radical. ( Se respinge aici mişcarea susţinută de Alan Bloom pentru „ corectitudinea politica”.). Dreapta ar putea considera că societatea bazată pe prosperitate, eficientă şi

1 McLellan, op. cit., p. 1002 Francis Fukuyama Sfârşitul istoriei şi ultimul om - Editura Paideea, Bucuresti, 1993, traducerea rom.

25

forţă este superioară altor societăţi, răsturnând astfel principiile democraţiei liberale. Dar democraţia liberală poate înfrunta aceste critici, crede Fukuyama.

Încercând evaluarea contribuţiilor lui Fukuyama, McLellan inventariază ambiguităţi în puncte cardinale ale sistemului, cum ar fi: 1) retragerea aserţiunii despre sfârşitul istoriei sub presiunea lui Platon, Hegel, Strauss, şi Kojeve; 2) acceptarea pluralismului lipsit de direcţie al societăţii contemporane şi dezacordul cu post-modernismul la modă. Ca deficite de deschidere i se reproşează lui Fukuyama ignorarea lui Freud într-o carte care se ocupă cu motivaţiile umane; inoperabilitatea meta-naraţiunii sale pentru ideologii contemporane cum sunt feminismul şi ecologismul.

McLellan, evident teoretician de stânga, relevă cu satisfacţie poziţia lui Fukuyama cu privire la chestionabilitatea legăturii capitalism - democraţie. McLellan sesizează problema de principiu. Capitalismul presupune o anumită formă de exploatare şi dominare, pe care democraţia n-o poate asimila. Capitalismul depinde de inegalităţi, pe când democraţia cere egalităţi. El este satisfăcut să găsească la Fukuyama remarca despre capitalismul occidental ca subminator al solidarităţii sociale şi ideea că în Orient ar putea câştiga teren o alternativa nedemocratică, combinatoare a raţionalismului economic cu autoritarismul paternalist. Democraţia liberală cu tendinţele ei auto-distructive ar putea fi sortită pierii asemeni comunismului sovietic. Sfârşitul istoriei ar fi un capitalism confucianist est-asiatic, având ca model Singapore din perioada lui Lee Kuan Yew. De asemenea relevă, că Fukuyama accepta că promisiunea recunoaşterii universale rămâne neîmplinită în societăţile liberale, pentru ca inegalitatea economica, duce la o recunoaştere inegală. De aici se impune concluzia: dacă dorinţa de recunoaştere universală a oamenilor nu s-a împlinit în societăţile liberale, sfârşitul istoriei este încă foarte departe.

Concluzia lui McLellan este: Nu suntem în lumea actuală în faţa sfârşitului ideologiei, ci în faţa ideologiilor fără sfârşit. Aceasta pentru "că ideologia este un aspect al tuturor sistemelor de semne şi simboluri în măsura în care ele sunt implicate intr-o distribuţie asimetrică a puterii şi resurselor"1 Termenul poate fi depreciat. Dar şi lumea în care trăim este depreciată. În această lume ideologia are rost; ca instrument de înţelegere a lumii asimetrice şi ca instrument critic.

Ne aflăm încă odată destul de departe de pretenţiile noastre iniţiale, dacă nu chiar cantonaţi într-o înţelegere limitată, irelevantă a unui concept care riscă să devină acum nu numai polisemic, ci şi polimorf până la o relativă disoluţie. Cum poate fi deci reabilitată o înţelegere riguroasă şi funcţională a conceptului într-un context (cel postmodern) care denunţă tocmai exigenţele acestor rigori raţionaliste? Într-o epocă când teorii de tot felul vorbesc limba repulsiei morale şi a denunţării această sarcină nu se anunţă deloc uşoară mai ales că trebuie să o facem sub presiunea „profeţiilor premature” de la începutul anilor 60 despre anunţatul „sfârşit al ideologiilor”.2 Nu subscriem tonului apocaliptic al acestor profeţii. Sfârşitul unei ideologii 3 nu înseamnă neapărat sfârşitul oricăror ideologii. Probabil că această pretenţie megalomană de maximizare a anvergurii ideologicului a condus în final la acel tip de concluzie resentimentar-metafizică şi superficială conform căreia „termenul de ideologie a devenit un passe-partout , însemnând orice şi deci nimic”.4 Pentru a clarifica motivaţiile în virtutea cărora homo ideologicus este azi un „anumal rătăcit” şi un suflet pierdut, devine obligatoriu un elementar survol al interpretărilor succesive ale conceptului de ideologie politică.

Spre deosebire de polisemantismul unor concepte-cheie din câmpul ştiinţelor social-politice (precum democraţia sau libertatea, de exemplu) care au o vechime milenară, termenul ideologie are o vârstă de mai puţin de două sute de ani. Apariţia şi apoi consacrarea lui definitivă reprezintă încununarea firească a maturizării unui curent de gândire — iluminismul care prin laicizarea valorilor şi fetişizarea raţiunii la rang de lege universală credea că poate crea o lume în care pasiunile şi dorinţele umane să-şi găsească o împlinire în conformitate cu dreptul omului la fericire

1 Mc Lellan, op. cit. p. 1122 A se consulta în această chestiune Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, trad. rom. Doru Pop, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 4473 Asta dacă nu cumva super-ideologia sau ideologia absolută, aşa cum apare comunismul, este într-o criză gravă şi prelungită, iar nu într-o veritabilă agonie4 Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, trad. rom. Doru Pop, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 447

26

În urma trecerii în revistă a concepţiilor despre ideologie nu dobândim un instrument teoretic operaţional pentru a aborda societatea în relaţia ei cu politica. Abordările menţionate introduc mari ambiguităţi. Prima este identificarea referenţialului cu modele epistemice, meta-naraţiunile despre social. A doua este asimilarea în acelaşi referenţial a modelelor epistemice a filosofiilor cunoaşterii, cu ideologii propriu-zise şi cu scontatele lor efecte sociale. A treia, şi poate cea mai importantă ambiguitate, este identificarea ideologiei ca tip de înţelegere a socialului: 1) când cu ceea s-ar putea fi o disciplină independentă ideal-logia- proiecţia idealurilor (de aici locul central în analiza ideologică a opoziţiei ideologie ştiinţă şi a paralelei religie - ideologie la Gramsci, Mannheim); 2) când cu ideologiile totalitare; 3) când cu poziţia partinică, de clasă a oricărei teorii despre social, fie ea colecţionară de date -aşa zisa abordare empirică a realităţii sociale -, fie chiar ajunsă la nivelul de analiză şi sinteză despre social.

Dar parcurgerea domeniului conexiunilor cu ideologia intr-o perspectiva atât de larga, lămureşte: 1) că înţelegerea devenirii sociale este marcată de limite aproape prin definiţie - datorită conexiunilor acestei înţelegeri a) cu modelele generale de cunoaştere; b) cu modelele de înţelegere ale socialului ; c) cu modele de înţelegere ale politicului şi cu rolul idealurilor şi ideilor partizane în structura şi dinamica sa.

2) că ideologia şi ideal- logia determină structura şi dinamica socialulu i, cel puţin în aceiaşi măsura în care socialul determină conţinutul ideologiei şi al idealurilor dintr-o comunitate.

Credem că motivul este fixarea obiectului de analiză în meta-naraţiunile despre ideologii şi nu în ideologiile însele, în structura şi funcţiile pe care una, două, trei ideologii şi le-au asumat într-o mişcare sau într-o statică socială anume. Or credem că o direcţie fertilă cu adevărat ar fi acolo. Şi totuşi dobândim ceva. Dobândim doar curajul de a înţelege că diferiţi teoreticieni îşi construiesc concepte congruente cu propria lor teorie; că în funcţie de aceste constructe decupează epistemic anumite secvenţe istorice care să le confirme teoria, fie prin aliniere la o înţelegere consacrată, fie prin opoziţie cu una. McLellan îşi construieşte un asemenea concept. Pentru el ideologia este suma ideilor despre structura şi dinamica societăţii în care există asimetrii de putere şi de resurse.

5. Filosofie şi ideologie politică. Raporturi şi funcţii. Forme şi tipuri de ideologii

Aşa cum s-a putut observa nu există o manieră unidirecţională de fixare a conceptului de ideologie politică cu atât mai mult cu cât istoria intelectuală a secolului XX a cunoscut o seamă de combinaţii explozive. (cum este aceea dintre marxism şi psihanaliză, nihilism şi creştinism. Nu există o explicaţie mulţumitoare a afinităţilor ideologice dintre stânga franceză a anilor 50- 60 şi textele „recuperate” ale lui Heidegger şi Nietzsche). În mod evident o ideologie nu se rezumă la o filozofie chiar dacă orice filozofie rămâne într-un fel sau altul structurată ideologic. Înţelegerea cotiturii pe care o cunoaşte azi conceptul de ideologie politică presupune câteva analize preliminare. Aceste analize nu trebuie să determine gândurile filosofice să-şi asume nedescriminatoriu un salt în orizontul politic. În mâinile politicianului prea grăbit în drumul său spre putere, meditaţia filosofică rămâne o biată jucărie. Ea fascinează atâta vreme cât rămâne utilă unei veritabile industrii de falsificare „Ideologia, ca explicaţie a lumii şi a istoriei, pornind de la un concept unic, fie el de rasă ori de clasă, cu a sa pretenţie de totalitate, de infailibilitate şi de apodicticitate va înlocui din nou cu efecte pe care le resimţim în nenumărate chipuri şi astăzi, gândirea cu a sa insecuritate şi nelinişte.”1

Faptul de a face filozofie într-o epocă trădată de ideologii nenumărate poate fi doar expresia întâmplării prin care, omul cuprins de frică, devine conştient de o însingurare fără antidot.

Teoriile despre ideologie parcurse arată că, sub aspectul cuprinderii există două mari tipuri de înţelegeri ale ideologiei: a) maximală, dar inoperantă; şi b) restrânsă sau operaţională.

1 Lacoue- Labarthe, Philipe, Mitul nazist, Ed. Dacia, Cluj, 1999

27

Unii autori favorizează înţelegerea largă, iar alţii pe cea restrânsă. Înţelegerea largă este utilă atunci când are loc o analiză precumpănitor epistemică, iar cea restrânsă pentru înţelegerea politică, propriu-zisă.

Exemplu de definiţie maximală este definiţia lui McLellan: Pentru el ideologia este, cum am văzut, este suma ideilor despre structura şi dinamica societăţii în care există asimetrii de putere şi de resurse . Practic înseamnă că într-o societate în care există putere constituită toate ideile care au legătură cu puterea sunt de factură ideologică1. Ca descrieri ale societăţii şi ca proiecte de viitor ele fie se supun, fie se opun puterii constituite2. Nu se poate vorbi despre putere la modul neutru, analitic (ştiinţific), ci numai partinic.

Definiţiile operaţionale şi de forţă ale ideologiei insistă că ideologia este un sistem de credinţe şi că ele mobilizează oamenii la acţiune politică. Pentru Terence Ball şi Richard Dagger o ideologie este: „... un set de idei credinţe şi convingeri mai mult sau mai puţin consistent despre cum este lumea şi despre cum ar trebui să fie”3 sau „...un set coerent şi comprehensiv de idei4, care explică şi evaluează condiţiile sociale, ajută oamenii să-şi înţeleagă locul în societate şi oferă un program pentru acţiune socială şi politică.”5 Pentru Giovanni Sartori, Ideologia este „...un sistem de idei şi idealuri transformate în credinţe”6 (s.a. – G. S. ) O altă definiţie de acelaşi sens dă şi Mc Keena. Ideologia este un set de credinţe politice sau de valori care sunt legate între ele în mod sistematic şi sunt predictibile7.

Analizate ca realităţi teoretice, ideologiile sunt idei transformate în credinţe, adică în idei asupra cărora nu se mai revine. Ele sunt „idei congelate”8, obiect de cult şi nu de reflecţie critică.

Analizate ca puteri asupra realităţii, ideologiile sunt pârghii de mobilizare politică. Gramsci a arătat cel mai direct acest lucru: „Ideologiile sunt forme de popularizare filosofică, menite să ducă masele la acţiune concretă, la transformarea realităţii.”9

Deci, ideologiile sunt teorii politice despre social care ajung să conducă masele la acţiuni politice concrete. (Între teoriile despre social sunt ideologii cele care îşi asumă sarcini de a explica situaţia socială, de a le aprecia - critic sau apologetic -, de a le facilita înţelegerea locului lor ca grup şi ca persoane în ansamblul social şi le propune un program politic.10) Sunt acele teorii, care pe lângă funcţiile teoretice îşi asumă direct funcţii practice de mobilizare / demobilizare faţă de o anume acţiune socială sau chiar faţă de evoluţiile sociale. (Ideologiile se deosebesc de analizele politice, prin chiar faptul că îşi propun mobilizarea oamenilor. Sartori notează că Ideologiile se deosebesc de idei prin aceea că sunt foste idei, care trec pe lângă ureche fără să le mai gândească cineva11; că unele idei nu pot deveni ideologii pentru că nu are forţă mobilizatoare.)

Din cele de mai sus rezultă că în orice societate există, concomitent şi în concurenţă, mai multe ideologii. Ideologia există şi trebuie să existe exclusiv sub forma ideologiilor polarizate calitativ. (Omogenitatea ideologică este rezultatul îndoctrinării şi calea fanatizării sociale.)

1 Această vedere derivă din concepţia lui K, Mannheim, filosof îndatorat marxismului, care susţinea în Mensch und Gesellschaft im Zeitalter des Umbaus (1935) că libertatea individuală este primejduită şi de liberalismul extrem şi de dictatura totalitară.2 Concepţia este îndatorată filosofiei marxiste şi nu exclude nici consecinţa cea mai dramatică a acesteia: totalitrismul, implicat aici după formula: “ Cine nu este cu noi, este împotriva noastră.” .3 T. Ball şi R. Dagger , op. cit., p 224 Precizare discutabilă teoretic şi în vădit dezacord cu prima definire.5 T. Ball şi R. Dagger , op. cit., p 226 G. Sartori, Teoria Democraţiei..., p. 4487 McKeena, George, The Drama of Democracy. American Government and Politics, (1994), Guilford Connecticut, Dushkin Publishing Group Inc., 1994., p 373, 6968 G. Sartori, Teoria Democraţiei, ..., p. 4489 Gramsci, Antonio apud G. Sartori, op. cit. p. 44810 Acelaşi tip de definiţie se regăseşte în dicţionarul de filosofie coordonat de Anthony Flew, în Dicţionarul Larousse de filosofie. Dicţionarul englez consideră că este ideologie “... orice sistem de idei şi norme care orientează acţiunea politică şi socială” , în Dicţionar de filosofie şi logică (1979), Bucureşti , Editura Humanitas, 1996, Traducere D, Stoianovici. Dicţionarul Larousse defineşte idelogia drep “totalitate credinţelor proprii unei societăţi sau unei clase sociale”, cf cu Didier Julia, Larousse. Dicţionar de Filosofie, (1991), Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996, Traducere de Leonard Gavriliu. 11 Ca să nu cădem în metaforă, am spune că nu li se mai discută orientarea, idealul. Dar simpla lor utilizare presupune o recirculare în forme noi. Apariţia naţionalismelor marxiste presupune o regândire a marxismului. Apariţia ideilor despre democraţia populară ca opusă dictaturii proletariatului presupune acelaşi lucru. Însuţi Sartori consideră că Gramsci este un gânditor marxist, or arxismul este pentru Sartori chiar super ideologia.

28

Formele şi tipurile ideologiilor.

Formele în care se prezintă ideologiile sunt: teorii, doctrine, concepte şi concepţii; valori; simboluri, teze, programe, lozinci politice.

Tipurile de ideologii politice sunt realităţi curente, tipologizări folosite în viaţa politică şi în media, sau construcţii teoretice de tip academic.

Tipologizările din viaţa politică orientează opinia publică şi cultura politică în mod direct. Pentru exemplificarea lor vom folosi axele cele mai uzuale: 1) Stânga vs Dreapta şi 2) Liberalism vs Conservatorism; 3) Democraţie vs Anti-Democraţie.

Pentru nevoi academice1, cel mai potrivit criteriu este locul pe care îl ocupă ideologiile în structurarea şi schimbarea societăţii.

Tipologizări din viaţa politică

1) Stânga vs Dreapta2 . Vechea delimitare (iniţiată de Revoluţia Franceză ), Stânga Vs Dreapta, deşi permanent criticată ca irelevantă, este foarte larg folosită şi astăzi pentru a descrie

orientarea faţă de schimbarea socială. În sistemele democratice tradiţionale, cei care vor ca schimbarea sistemului social să fie radicală, de la cap la coadă, sunt consideraţi de Stânga, cei care vor ca schimbarea să fie controlată şi minimală sunt de Dreapta. Faţă de aceste repere se distribuie pe o scală imaginară toate variantele de atitudini politice faţă de schimbare. Astfel la extrema stângă, sunt consideraţi susţinătorii distrugerilor sistemelor curente, inclusiv pe calea violenţei. (anarhişti, terorişti, comunişti şi revoluţionarii de orice fel). La Stânga în societăţile democratice se aşează susţinătorii schimbărilor radicale ale sistemului – dar cu excluderea violenţei. La Centru se aşează susţinătorii schimbărilor care accelerează ritmul progresului în sistem, dar nu distrug sistemul, ba chiar controlează schimbarea în funcţie de posibilitatea de absorbţie a sistemului. La Dreapta sunt susţinătorii evoluţiilor organice în sistem, a evoluţiilor neaccelerate prin politici specifice. La Extrema Dreaptă sunt cei care nu acceptă nici un fel de schimbare, ba chiar caută să restaureze situaţii şi condiţii politice de altă dată3.

În ţările cu democraţii tradiţionale cele mai populare ideologii, ca şi principalele orientări politice legate de ele sunt de Centru. Nu există mari diferenţe ideologice între partidele importante din ţară. Li se reproşează asemănarea programelor.

Faţă de această uzanţă politică, întâmplările din Europa de Este au înnebunit busola. Ceea ce este

Dreapta în societăţile democratizate a ajuns în Est direcţia democratizării. Stânga din aceste societăţi este chiar forma conservării comunismului, conservatorismul. Citirea busolei necesită aici o Legendă, specifică. Mai întâi este de avut în vedere: faţă de ce s-a produs schimbarea (Ce a însemnat schimbarea aici?) . Apoi trebuie definite punctele cheie ale agendei schimbării. În opinia noastră acestea sunt de două orientări diferite. Prima orientare înseamnă - lichidarea stângismului comunist : 1) reinstaurarea proprietăţii private; 2) delegitimarea politicilor egalitarismului social şi a colectivismului cu consecinţe favoritiste; 3) favorizarea constituirii şi funcţionării capitalului şi economiei de piaţă; 3) Limitarea accesului la decizia politică a purtătorilor ideologiei comuniste şi instaurarea unei noi clase politice diferite de cea anterioară, promotoare a unor interese pro – capitaliste, 4) stimularea iniţiativelor individualiste şi a răspunderilor individuale. Toate acestea sunt orientări care conduc la instaurarea democraţiei prin împingerea societăţii spre Dreapta. A doua orientare

1 Considerăm că răspund nevoilor academice acele clasificări care satisfac exigenţele logice ale clasificării: 1)Clasificarea să aibă un criteriu clar şi unic; 2) să nu lase rest; 3) nici un obiect să nu poată fi pus în două clase deosebite; 4) asemănările pe baza cărora se grupăm obiectele în aceiaşi clasă să fie mai multe decât deosebirile; 2 Originea delimitării Stînga vs Dreapta se află într-un eveniment din Franţa. Adunarea Constituantă, în şedinţa din 28 august l789 dezbătea problema: “Dacă regele trebuie să aibă sau nu drept de veto?”.. Pentru a simplifica votarea sustinătorii dreptului de veto pentru rege s-au aşezat în dreapta preşedintelui oponenţii în stânga sa. Astfel s-a instituit obieciul ca susţinătorii intituţiilor şi politicilor tradiţionale şi conservatoare să fie numiţi de dreapta, iar cei pro reformişti, revoluţionari de stînga.3 O asemenea înţelegere a grupării Stînga vs Dreapta se găseşte la Mckeena.

29

înseamnă prevenirea divizării sociale dramatice între bogaţi şi săraci şi a monopolismului elitist şi sexist : 1) Consolidarea şi păstrarea unor forme de proprietate de stat – opuse dezvoltării proprietăţii individuale; 2) protecţie socială prin impozite progresive obstructive faţă de dezvoltarea capitalului; 3) liberalizarea largă accesului la decizia politică a oricăror forţe politice indiferent de orientarea şi de originea lor (depăşirea anti comunismului ca orientare politică); 4) promovarea politică a femeilor şi a minorităţilor. Toate acestea sunt orientări care vor construi democraţia împingând societatea de Stânga.

La aceste orientări partizane se adaugă sarcini de construcţie politeică: 1) Instaurarea statului de drept; 2) Controlul corupţiei; 3) Dezvoltarea generală şi integrarea în lumea bunăstării; 4) Politici de protecţie a mediului etc. Toate acestea trebuie integrate şi în ideologiile de Dreapta şi în cele de Stânga.

În funcţie de priorităţile concrete ale agendei politice, ideologiile democratizante vor fi cele de Dreapta sau respectiv de Stânga.

Constituirea ideologiilor în statele ex-comuniste pe două noi axe Naţional vs Anti-naţional şi respectiv Religios (Moralizator) vs Areligios (Liberalizator) complică definirile de aici. Dar nu deconstruiesţe tradiţionala împărţire Stânga vs Dreapta. Şi după primele două legislaturi se instaurează şi aici preferinţa pentru Centrul idelogic.

2) Democraţie vs Anti-Democraţie.În planul foarte general, apar două efecte ale ideologiilor 1) neparticiparea şi 2) participarea politică.

Mesajele devin şi forme de ideologii prin îndemnul implicit şi chiar explicit pe care-l comunică: în favoarea participării politice sau împotriva acesteia. Credinţele şi experienţele transmise prin ideologii că evoluţiile politice nu pot fi influenţate duc la neparticipare politică. Totalitarismele, de orice tip1, determinismele istorice, dez-ideologizarea, elitismul, tehnocraţia, pragmatismul sunt ideologii ale neparticipării populare. Credinţele politice că aranjamentele politice sunt rezultatul acţiunii oamenilor întemeiază participarea politică. Toate celelalte ideologii sunt participative, transmit mesaje de participare şi instituie comunicarea socială ca formă de coeziune şi realizare a consensului2.

În planul median, ideologiile orientează şi mobilizează participanţii pentru păstrarea vs schimbarea în societate. Ideologiile alimentează solidarizările: a) pentru menţinerea identităţii vs pentru cucerirea altei identităţi; b) pentru menţinerea status quo -lui social - conservatoare - vs pentru schimbare - de tip reformist sau de tip revoluţionar; c) împotriva oricărei identităţi instituţionale – anarhiste. În absenţa ideologiilor nu sunt imaginabile mişcările şi rezistenţele politice pe această axă.

Ideologiile menţinerii identităţilor sunt Ideologiile naţionaliste, autarhiste, izolaţioniste, anti-globaliste, provincialiste (ideologii privite astăzi ca reacţionare) ideologiile promovării identităţilor culturale (privite ca fiind compatibile cu tendinţele politice actuale de creştere a interdependenţelor, a integrărilor în mega- construcţii politice, şi a dependenţelor de nivel global).

Ideologiile cuceririi unor identităţi noi pe calea acumulărilor pas cu pas ideologii reformiste, sunt ideologiile europeniste, ale globalizării, ale protecţiei Pământului, ale eliberărilor etc

Ideologiile cuceririi unor identităţi noi, revoluţionare pot fi considerate ideologiile anticlericală a revoluţiei franceze, (de impunere a ateismului); cele comuniste (de impunere a urii de clasă, a ateismului, a internaţionalismului comunist etc); cele fasciste ( de impunere a urii de rasă, supremaţiei rasei ariene etc.

În planul partizanatelor concrete ideologiile nutresc identificările doctrinare şi identificările de partid, identificările cu guvernarea reflectând principalele clivaje sociale şi aspiraţiile modelate prin ele. 1 Totalitarismele transmit mesaje de neparticipare. Experienţele cu sistemul le arată oamenilor că ei nu influenţează sistemul ; că sistemul îi foloseşte ca pe nişte manechine: De aceea ei nu se simt nici implicaţi nici ataşaţi de sistem şi sunt gata să defecteze la primul semn. Aici stă explicaţia prăbuşirii spectaculoase a comunismului şi a dezicerii generale de el. 2 Modelele neparticipative asigură coeziunea socială prin compresiune sub anumite axe coercitive: violenţa reală şi simbolică - teama de delaţiune şi represiune – în totalitarism; mersul legic al istoriei în determinismele sociale; monopolizarea competenţei politice de către tehnocraţi şi acceptarea incompetenţei cetăţeneşti în tehnocraţie; etc

30

Ca teorii politice putem considera că există cel puţin următoarele tipuri de ideologii1: ideologii tradiţionale şi noi Ideologii. Conform sursei citate sunt ideologii tradiţionale: Liberalismul, Conservatorismul şi Socialismul şi Comunismul, Fascismul. Sunt ideologii contemporane Ideologiile eliberării: Eliberarea Negrilor, Eliberarea Femeilor, Eliberarea Homosexualilor, Teologia Eliberării, Eliberarea Animalelor. Este prezentată ca non ideologie Ecologia. Enumerarea nu este nici completă nici echilibrată2. Ea favorizează explicit marxismul. Circulaţia în România a unor asemenea viziuni despre ideologiile secolului3, nu este în măsură să sprijine desprinderea de ataşamentele comuniste. Într-o încercare românească de profil,

Identificările de partid vor reflecta susţinerile ideologice din societate, dispunerea simpatiilor membrilor comunităţii pentru principalele partide politice.

Identificările faţă de guvernarea în exerciţiu vor arăta popularitatea puterii în competiţie cu opoziţia. Tipurile de ideologii politice se mai deosebesc după modul cum se raportează şi concep

transformările şi schimbările fenomenelor şi proceselor social-politice ale societăţii, ideologiile politice se pot clasifica in:

1) ideologii politice conservatoare. Acestea au apărut încă din antichitate şi se regăsesc în toate societăţile şi perioadele istorice. În societăţile absolutiste din sclavagism şi feudalism, ele au fost ideologiile forţelor politice aflate la putere şi au urmărit cu orice chip şi cu orice mijloace, apărarea, conservarea, justificarea şi legitimarea rânduielilor sociale existente, a vechilor instituţii social-politice, şi a concepţiilor privind organizarea şi conducerea vieţii sociale. În cele mai multe cazuri pentru a se impune, a fi mai credibile şi convingătoare, a domina şi a elimina orice opoziţie, ele si-au asociat divinitatea. Aşa a fost cazul unor mari ideologii religioase ca brahmanismul, confucianismul, daoismul, budismul, islamismul sau chiar creştinismul care au fundamentat regimurile politice dintr-o serie de ţări ca India, China, Japonia în perioada antică şi medievală.

2) ideologii politice revoluţionare. Ca sisteme de gândire şi acţiune coerente şi închegate aceste ideologii au apărut în perioada modernă, ca „ideologii” care vizau transformarea până la înlocuirea unor sisteme social-politice perimate cu altele noi, bazate pe alte principii şi valori, chiar dacă unele au fost numai nişte construcţii teoretice ideatice şi utopice, ele au existat încă din antichitate şi feudalism. Aceste tipuri de ideologii urmăresc schimbări profunde, esenţiale de natura socială, politică şi economică a societăţii. Un asemenea tip de ideologie a fost liberalismul, în perioada luptei sale antifeudale şi a revoluţiilor burgheze de la 1848..

3) ideologii politice reformiste. Reformarea şi restructurarea sistemelor social-politice, a constituit o permanenta a acţiunii şi luptei sociale. Ca ideologii, ele s-au cristalizat în perioada interbelica şi mai ales postbelica, dar aceasta nu înseamnă ca asemenea ideologii nu au fost prezente şi în alte perioade istorice. Aceste ideologii îşi propun transformari economice, sociale şi politice, în limitele aceluiaşi sistem social fără a-şi propune înlocuirea, schimbarea acestuia, ci mai degrabă dezvoltarea, perfecţionarea şi „umanizarea” sa, asigurarea echităţii şi dreptăţii sociale, condiţii şi situaţii egale pentru toţi membrii societăţii. Cea mai relevantă din acest punct de vedere este, fără îndoială, social-democraţia care cunoaşte astăzi o deosebită dezvoltare, răspândire şi atracţie social-politică.

4) ideologii politice extremiste, dictatoriale. Asemenea modalităţi de gândire şi acţiune, de concepere a relaţiilor interumane şi sociale au existat din totdeauna. Violenţa, forţa şi teroarea sunt considerate instrumente şi mijloace unice, legale de transformarea şi înlocuirea sistemelor social-politice şi economice. Cele mai reprezentative tipuri de asemenea ideologii au fost fascismul şi comunismul, care au fundamentat respectivele regimuri politice şi mai recente neofascismul, noua stângă şi noua dreaptă. 1 Redăm tipurile de ideologii după Ball şi Dagger. 2 Faţă de această înţelegere 3 Avem în româneşte două traduceri – referinţe sintetice privind Doctrinele politice: Francois Chatelet Eveline Pissier Concepţiile Politice ale secolului XX, (1981), Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, Traducere Mircea Boari şi Cristian Preda şi Terence Ball şi Richard Dagger Ideologii Politice şi Idealul democratic (1995). Iaşi, Polirom 2000. Orientarea lor ideologică este pro marxistă. Mult mai marxistă decât încercările româneşti în domeniu. Cărţile semnate de Liviu Petru Zăpîrţan Doctrine Politice (1994) şi de Carpinschi, sunt mult mai detaşate ideologic de marxism. Sub aspectul cuprinderii, chiar cartea lui Ovidiu Trăsnea Doctrine politice ale capitalismului contemporan (1997), Bucureşti, Editura Politică, 1997 este mai generoasă, pentru că se referă şi la ideologii antipartizane precum: tehnocraţia, dezideologizarea, convergenţa sistemelor etc.Faţă de aceste

31

5) ideologiile politice elitiste. Esenţa acestor ideologii o constituie organizarea şi conducerea societăţii de către o elită socială, de un grup, o clasă sau un partid, de persoane predestinate şi înzestrate cu calităţi deosebite, extraordinare. Primele idei elitiste au apărut la Platon şi Aristotel şi mai târziu la N. Machiavelli şi F. Nietzsche. Elitismul modern a avut ca fondatori pe Vilfred Pareto şi Gaetano Mosca, Max Weber. În România teoreticieni ai elitismului au fost C. Rădulescu Motru, Eugeniu Sperantia.. În teoria şi practica politică romaneasca, elitismul a îmbrăcat forma ideologiei şi mişcării legionare. Ideologiile elitiste neagă sau subapreciază rolul maselor în istorie, în organizarea şi conducerea societăţii. Prin conţinutul şi esenţa lor ele sunt ideologii nedemocratice.

6) ideologiile politice fundamentaliste. Sunt ideologii politice de esenţă extremistă, teroriste care îşi justifică şi legitimează acţiunea şi conduita social-politică pe fundamente teologice, în numele unor sisteme religioase, cum ar fi cazul islamismului şi chiar creştinismului.

Tot ideologiile şi forţa lor de pătrundere în social alimentează forţa mişcărilor sociale, gradul de adeziune a participanţilor la mişcări sociale. Astfel după gradul de raliere a oamenilor în jurul unei ideologii vom avea ideologii cu puternică rezonanţă socială şi fără rezonanţă socială, respectiv societăţi puternic ideologizate vs societăţi pragmatice, imune faţă de propagandă şi ideologie.

În funcţie de ideologii şi de difuzarea lor, se mobilizează forţele sociale pentru acţiunea politică. Se structurează societatea în grupări participative şi non paticipative la viaţa politică. Se definesc şi se nutresc modurile partizane de participare.

Funcţiile ideologiilor.

Cu alte cuvinte, funcţia ideologiei este de a face politica posibilă, oferindu-i concepte dotate cu autoritate şi capabile să-i dea un sens, ca şi imaginile evocatoare cu ajutorul cărora realitatea politică poate fi percepută într-un mod sensibil.11 Ideologiile cuprind, deci, noţiuni şi propoziţii în acelaşi timp descriptive şi normative. Dar aceste propoziţii descriptive întreţin o relaţie cu realitatea socială analoagă aceleia pe care hărţile rutiere o întreţin cu realitatea geografică, adică o relaţie de tip simbolic. Mai concret, Daniel Bell vede în ideologii „transformarea ideilor în leviere sociale... Pentru ideolog, adevărul derivă în acţiune şi semnificaţia este dată experienţei prin transformarea momentului.“

Transformarea ideilor în credinţă presupune, în domeniul politicului, noţiunea de credinţă într-o cauză nobilă, într-un scop suprem, într-un ideal. Cu cât acest scop este mai vag şi mai general, cu atât fervoarea credinţei este mai mistuitoare şi cu atât se apropie mai mult de fanatismul religios care încălzeşte mai nobil spiritele, cu cât o cauză politică dreaptă este înveşmântată în justificări religioase.

Demn de remarcat apare aici faptul că aceste definiri ale ideologiei tind să o asimileze parţial sau să-i atribuie câteva dintre funcţiile religiei.(totalitate, integrare) ideologia se reclamă în continuare tot mai insistent ca o construcţie a spiritului uman care pretinde să înlocuiască referinţa la o alteritate de consistenţă sacrală. Raportul dintre ideologia politică şi religie a fost abordat de Raymond Aron (Epoca imperiilor şi viitorul Franţei, 1945) şi Julien Benda (Trădarea clericilor, 1947). Aron propune să numim „religii secularizate” doctrinele care ocupă în sufletele contemporanilor locul credinţei dispărute. El consideră că este posibilă o salvare a umanităţii aici pe pământ sub forma unei ordini sociale care urmează să fie creată. Această salvare urmează să se petreacă într-un viitor incert , neprecizat.

Aceste interpretări ne conduc la ideea conform căreia orice ideologie îndeplineşte grosso modo trei funcţiuni fundamentale:

1. SUBSTITUIREA. În cadrul acestei funcţii ideologia furnizează o interpretare a realităţii sociale. În acest sens orice ideologie este o neomitologie întrucât îndeplineşte rolul mitului, al marilor povestiri din societăţile arhaice. Nevoia antropologică de absolut şi de totalitate găseşte în ideologie un „succedaneu” al religiilor.

2. IMANENŢA. În cadrul acestei funcţii se oferă justificări şi mai ales o reprezentare de sine pentru indivizi şi grupuri în aşa fel încât ei îşi pot explica rolul pe care îl joacă în societate.

32

3. SALVAREA. Această funcţie dă coerenţă, un sens superior unui ansamblu de evenimente şi fenomene aparent disparate. Ideologia politică este considerată ca soluţie unică menită să asigure o fericire colectivă. E adevărat că salvarea pe care o propune ideologia este imanentizată (realizabilă aici pe pământ), dar amânată întotdeauna fără termene precise (aici dar niciodată acum)1.

Funcţiile ideologiei.

Ideologia îşi evidenţiază rolul, utilitatea şi eficienţa socială în societate prin funcţiile exercitate. Funcţiile exercitate de ideologii nu sunt aceleaşi în toate societăţile. Chiar în cadrul aceleiaşi societăţi ideologiile urmăresc scopuri şi interese diferite, au conţinuturi, valori şi semnificaţii aparte, se folosesc de mijloace şi forme diverse în exprimarea şi manifestarea a lor în practica socială. Locul şi rolul ideologiilor în societate, funcţiile exercitate de acestea depind de:

-natura sistemului politic;-gradul dezvoltării vieţii şi democratismului politic;-statutul şi poziţia în societate a emitentului pe care ideologia îl reprezintă şi ale cărei interese şi aspiraţii

le fundamentează şi promovează;-raportul sau faţă de sistemul puterii (mai precis dacă face sau nu parte din cadrul acestuia, altfel spus

este o ideologie a puterii sau se afla în opoziţie cu aceasta)

1. Funcţia de cunoaştere şi interpretare a realităţii politice. Este prima funcţie a oricărei ideologii, ea realizează contactul acesteia cu realitatea, cu societatea. Pe baza cunoaşterii şi a interpretării societăţii social-politice, ideologia îşi va putea constitui demersurile teoretice şi acţiunea practica, îşi va formula atitudinea fata de aceasta, îşi va preciza obiectivele şi scopurile urmărite, strategia, mijloacele şi tehnicile pe care le va utiliza în înfăptuirea acestora.

Obiectivitatea sau subiectivitatea cunoaşterii societăţii şi, în strânsa legătura cu aceasta, a interpretării pe care o dă acesteia, ţine în cea mai mare măsură, de obiectivele şi scopurile urmărite şi promovate de emitent, ideologia fiind doar forma teoretică concentrată a acestora, mijlocul de exprimare a lor în planul politicii.

2. Funcţia partizană. Conţinutul unei asemenea funcţii este determinat, impus de emitentul politic, a cărei emanaţie este prin excelenţă ideologia. Ţinând genetic şi funcţional de acesta, fiind produsul său, ideologia va reflecta şi interpreta realitatea, va fundamenta şi promova interesele acestuia, adică va fi partinică, partizană. Orice valoare, principiu care îi poate servi la realizarea obiectivelor şi sarcinilor sale, chiar dacă acestea sunt într-o vădita contradicţie cu realitatea, cu adevărul, pentru respectiva ideologie ele sunt valabile şi reale.

3.Funcţia teoretico-explicativă. Orice ideologie, în demersul său teoretic, îşi propune să explice şi să justifice poziţia şi atitudinea emitentului său în societate, în raport cu puterea, obiectivele şi scopurile sale urmărite. În situatia că emitentul său se află la putere, ea va legitima acţiunile şi politica acestuia, indiferent de strategiile şi mijloacele folosite, de rezultate şi eficienţă

Pe de altă parte orice ideologie închegată are funcţii2 în trei planuri: în planul cunoaşterii, comunicării şi al acţiunii politice. Cele mai importante funcţii sunt funcţiile din planul acţiunii politice. În raport de sarcinile de acţiune se desemnează conţinutul celorlalte două tipuri de funcţii.

1 A se vedea în acest sens conceptul de societate socialistă multilateral dezvoltată precum şi orice proiect de fundare a unui „om nou”. (Arianul nazist, ori personalitatea multilaterală a omului socialist)2 Alte teorii despre ideologie grupează diferit funcţiile acestea. Pentru Terence Ball şi Richard Dagger funcţiile idelogiei sunt: explicativă, evaluativă, orientativă şi programatică. Cf Cu op. cit. pp. 23-25. Profesorul Virgil Măgureanu Studii de sociologie politică (1998), Bucureşti, Editura Albatros, 1998, pp propune următoarele funcţii: a) partizană - de părtinire a propriei poziţii în competiţia pentru alocarea resurselor politice limitate; b).ocultativă (disimulare); c) justificativă - justifică puterea într-un mod raţional; d) incitativă – propagandistică - prin limbaj ideologia scuteşte puterea să recurgă la violenţa reală, transformă ameninţarea într-una îndepărtată şi simbolică; e) de raţionalizare - Forma discursului ideologic este de cunoaştere raţională, dar conţinutul sau este volitiv; f) de identificare - aş zice de identizare – bază pentru conştiinţa apartenenţei.

33

Funcţiile de cunoaştere ale unei ideologii date sunt: 1) construirea unei concepţii proprii de ansamblu despre societate şi despre situaţia socială

curentă şi despre locul şi rolul unui agent politic concret în această situaţie; (Nu este însă o concepţie în căutarea adevărului, ci în slujba legitimării dreptului subiectului de cucerire sau menţinere a puterii sau doar a unor beneficii politice.) Este funcţia de teoretizare partizană a socialului şi a situaţiei sociale concrete;

2) critica şi deconstruirea partizană a concepţiilor concurente despre situaţia socială; 3) elaborarea unei viziuni proprii asupra unui viitor mai bun, pentru agentul subiect. (Proiectul

poate fi utopic sau doar vizionar- realist).

Funcţiile de comunicare sunt congruente cu cele de cunoaştere. Funcţiile de comunicare ale ideologiei sunt:

1) de popularizare, propagandă a idealului propriu, a legitimităţii sale morale, istorice etc; a justeţei propriei înţelegeri despre societate şi starea socială; a realizărilor şi forţei proprii;

2) de creiere a atractivităţii şi credibilităţii faţă de propriile viziuni şi poziţii; 3) de ocultare - simulare şi disimulare – Orice ideologie simulează avantajele generale şi

disimulează dezavantajele generale propuse de programul politic. Orice ideologie disimulează, neajunsurile, eşecurile proprii în acţiunile întreprinse - pentru a sublinia forţa poziţiilor sale - ;

4) de criticare a viziunilor, poziţiilor şi acţiunilor concurente; 5) de manipulare a altor grupuri sociale pentru susţinerea intereselor grupului subiect.

Funcţiile în planul acţiunii sunt: 1) de identificare cu un grup, de unificare şi solidarizare a grupului; 2) de raliere şi de mobilizare a grupului subiect pentru îndeplinirea propriilor idealuri şi sau pentru

atingerea propriilor interes; 3) de demobilizare şi destructurare a grupurilor adverse (intoxicarea ideologică); 4) de câştigare a susţinerilor publice pentru interesele şi proiectele grupului.

6.Ideologia ca „spectacol total” şi reflex paradigmatic al biopoliticului Ideologiile reprezintă conştiinţa politică a unei comunităţi, transmiterea şi receptarea ei, ca şi efectele pe

care le are asupra societăţii. Ideologiile pot fi privite ca produse teoretice, ca modalităţi de comunicare politică şi ca instrumente de acţiune politică, ca arme de luptă politică.

a) Privite ca produse teoretice, ideologiile pot fi considerate, după Pierre Ansart1, drept componente centrale ale spiritualităţii politice. Ideologia este substanţa unei culturi politice, veritabila purtătoare a unei anumite scheme de valori, a unei anumite viziuni asupra lumii pe baza căreia se constituie o serie de strategii acţionale.

Considerate în sistemul de ansamblu al culturii (spiritualităţii, în termenii lui Ansart), ideologiile, au fost puse alături de religii şi de bunul simţ2. Ca şi aceste sisteme de credinţe, şi ideologiile sunt văzute ca fiind alcătuite din mecanisme extrapersonale de percepţie, judecată şi manipularea lumii. Experienţe diferite ale unor grupuri interpretate de către anumiţi lideri sau teoreticieni prin prisma unor conflicte sociale duc la ideologii politice variate şi variabile.

De asemenea, înţelese teoretic, ideologiile sunt formulele culturale cele mai explicite şi explicitate, ale segmentărilor şi regrupărilor politice. Ele reflectă omogenităţi (solidarizările la nivel de sistem) şi segmentări politice existente (solidarizările şi desolidarizările la nivel de grup), dar şi proiectează omogenităţi şi segmentări viitoare. Ideologiile alimentează distanţele dintre grupuri şi ca regrupările. Solidarizările sociale la

1 apud Zăpîrţan, Liviu Repere în Ştiinţa politicii, Iaşi, Editura Fundaţiei Chemarea, 1992, pp. 224-2282 R. Lane, Political Ideology (1962), apud *** Politologie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1992 p. 134

34

rândul lor vor defini societatea ca fundamental unitară vs multi – structurată (social, cultural, etnic, religios), omogenă sau cu clivaje interioare. În funcţie de ideologii şi de difuzarea lor, se structurează şi se afirmă conştiinţa de sine a unui grup social, se construieşte identitatea de grup.

b) Privite ca modalităţi de comunicare politică între membrii unui grup politic, între grupurile politice, ca şi între grupurile active politic şi ansamblul societăţii, ideologiile, sunt singurele canale de unificare socială în jurul unor puncte generale de consens politic, după cum sunt şi singurele instrumente de exprimare a conştiinţei diviziunilor care alimentează conflictele şi confruntările politice. Pornind de aici vom avea comunităţi cu înaltă conştiinţă şi stimă de sine - durabile şi, respectiv societăţi lipsite de asemenea trăsături, construcţii politice precare. Vom avea societăţi puternic partizanale, conştiente de polarizările lor şi în stare să le medieze politic vs societăţi slab partizanale, incapabile să-şi medieze politic polarizările şi conflictele.

c) Privite ca mijloace de acţiune, ideologiile sunt instrumentele principale de mediere ale solidarizărilor şi mobilizărilor politice. Ideologiile sunt îmbrăţişate de indivizi şi de grupuri sociale. Indivizii îşi identifică locul şi rolul în sistemul social după schemele propuse de ele, capătă şi îşi definesc interesele, valorile şi aspiraţiile în matricile propuse de ideologii. În funcţie de ideologii apar cele mai multe tipuri de solidarizări sociale1 generale, de grup şi între grupuri. Solidarizările generale de tipul patriotismului, naţionalismului, globalismului sunt produse ideologice şi ca urmare apar, se dezvoltă şi dispar ca efecte ale ideologiilor. Solidarizările partizane marcate de ideologii se constituie pe diverse planuri şi în funcţie de diferite axe. În planul foarte general, apar două efecte ale ideologiilor: 1) neparticiparea şi 2) participarea politică. Credinţele şi experienţele transmise prin ideologii că evoluţiile politice nu pot fi influenţate duc la neparticipare politică. Credinţele politice că aranjamentele politice sunt rezultatul acţiunii oamenilor întemeiază participarea politică. În planul median, ideologiile orientează şi mobilizează participanţii pentru păstrarea vs schimbarea în societate. Ideologiile alimentează solidarizările: a) pentru menţinerea identităţii vs pentru cucerirea altei identităţi; b) pentru menţinerea status quo -lui social - conservatoare - vs pentru schimbare - de tip reformist sau de tip revoluţionar; c) împotriva oricărei identităţi instituţionale – anarhiste. În absenţa ideologiilor nu sunt imaginabile mişcările şi rezistenţele politice pe această axă. În planul partizanatelor concrete ideologiile nutresc identificările doctrinare, identificările de partid ca şi raporturile cu puterea care guvernează.

Tot ideologiile şi forţa lor de pătrundere în social alimentează forţa mişcărilor sociale, gradul de adeziune a participanţilor la mişcări sociale. Astfel după gradul de raliere a oamenilor în jurul unei ideologii vom avea ideologii cu puternică rezonanţă socială şi fără rezonanţă socială, respectiv societăţi puternic ideologizate vs societăţi pragmatice, imune faţă de propagandă şi ideologie.

Cum rezultă din cele de mai sus, ideologiile sunt locaţiile pluralismului politic. Aşa că expulzarea lor prin acceptarea tacită a fripturismului2 ca ţel al confruntării politice, sau prin îndoctrinarea omogenă a omenirii cu aceleaşi vederi şi aplauze, dezechilibrează sistemul şi îl expune la destructurare.

Viitorul ideologiilorConfruntarea ideologică activată, când sub numele „sfârşitului ideologiilor” , când sub cel viitorului lor

are o istorie aproape la fel de lungă ca şi viaţa ideologiilor. În proclamaţiile anilor 90 „sfârşitul ideologiilor”, revine în scrierile cele mai populare – Sfârşitul istoriei şi ultimul om (1993), cartea lui Fukuyama de exemplu. Dar şi proclamaţiile despre viitorul lor s-au inflamat odată cu apariţia cărţii lui Huntington Ciocnirea civilizaţiilor (1996). Cele două cărţi şi partizanatele amorsate de ele sunt indiscutabil pledoarii ideologice, pe care le-am evocat doar pentru a releva actualitatea dezbaterii despre ideologie şi rolul său în viaţa politică contemporană.

Redăm mai jos abordări două abordări analitice ale problemei.

1 Există şi alte tipuri de solidarizări sociale (decât cele prelucrate şi redifuzate social prin ideologie): de familie, de interese materiale, economice, locale etc, 2 „împărţirea prăjiturii”, cum zice Sartori

35

După Sartori1, mizeria contemporană a ideologiei constă în două pierderi substanţiale: 1) „epuizarea idealurilor”2 în sensul moral al cuvântului şi transformarea întregii probleme care alcătuia rostul ideologiei de justificare a împărţirii prăjiturii sociale într-o problemă economică: să crească prăjitura; 2) criza ideilor, în sensul că ideile actuale şi-au pierdut temeinicia raţionamentelor3. Criza idealurilor4 în lumea de azi este una îngrijorătoare. Criza ideilor este remediabilă pe termen scurt.

Totuşi, după Sartori, în sens strict politic, putem spune că anumite ideologii – de exemplu marxismul s-a epuizat, dar nu s-a epuizat Ideologia ca atare.5 În plus, rostul ideologiilor ca surse şi expresii ale idealurilor politice este peren. Revirimentul ideologiilor la sfârşitul anilor 60, al exploziilor de naţionalism mesianism acolo unde prăjitura este mică şi rea, demonstrează cu precădere aceasta.

Aşadar Sartori ne propunem să înţelegem Ideologia în sens larg, ca Idealo-gie politică – am zice noi – şi ca teorie despre împărţirea legitimă a beneficiilor politice şi ne avertizează că Ideologia este în criză, ca depozitară de idealuri politice şi acest lucru este rău. Omul este un animal în căutare de idealuri. „Idealurile pot modela lumea reală, dar în acelaşi timp pot şi eşua în vendete, în funcţie de modul în care ştim să ne raportăm la pericolul opus şi să înţelegem că principiile duse la extrem tind să acţioneze în sens invers.”6 Erorile pot deveni orori! A preveni acest dezastru este esenţial pentru fiecere generaţie politică. Căile de prevenire sunt aplicabilitatea programelor şi congruenţa dintre scopuri şi mijloace.7

Terence Ball şi Richard Dagger în cartea lor despre ideologiile politice, demonstrează că ideologiile au roluri constante şi inepuizabile în viaţa politică, că datele empirice actuale şi analizele logice arată că ideologiile au vitalitate şi viitor. Mai mult autorii găsesc că dezbaterile ideologice sunt de actualitate chiar în legătură cu idealul general al omenirii contemporane: idealul democratic

După autorii citaţi căderea comunismului singura dezbatere tranşată este legată de epuizarea uneia din cele trei căi consacrate de realizare a idealului democratic8. Realizarea idealului democratic pe calea susţinută de comunişti, a democraţiei populare este de acum compromisă. Democraţia populară s-a dovedit inaptă politic să construiască şi să menţină. Dar, şi în legătură cu realizarea idealului democratic, au rămas active confruntările dintre Democraţia Liberală şi cea Socială. Alegerea între ele presupune o alegere de tip ideologic. „...în viitorul apropiat principala luptă va fi dusă între liberalism şi socialism, fiecare proclamându-şi devoţiunea faţă de democraţie.”9

Ideologiile eliberării vor avea desigur un rol în politică, dar rămâne deschisă întrebarea dacă ele se vor constitui în centre separate de orientare politică, dacă se vor alinia la una din orientările consacrate - liberalism, socialism, conservatorism – sau dacă vor fi absorbite de una din aceste orientări. Predicţia aici este, nu doar precară, ci de a dreptul inutilă pentru că „ „lumea politică este capabilă mereu să ne surprindă”10

Realitatea probează vitalitatea ideologiilor clasice, adaptate lumii contemporane 11 şi apariţia unor noi teme de confruntare ideologică. Liberalismul, socialismul conservatorismul aliniază forţele politice ale contemporaneităţii. De asemenea s-au deschis noi subiecte de dezbatere şi aliniere ideologică în plan politic. Autorii citează:

1 Sartori, Teoria democraţiei... pp. 425 -4492 Sartori, op. cit. ,p. 4253 Sartori, op. cit, pp. 430, reia o idee susţinută de Bertrand de Jouvenell.4 Idealurile care se întemeiază pe negaţii sunt sărace concluzionează Sartori la lecţia revoltei tinerilor idealişti din 1968. Şi este probabil că ar subscrie şi la teza că lupta împotriva terorismului este un ideal prea sărac pentru o întreagă omenire.5 Sartori, op. cit, pp. 4276 Sartori, op. cit, pp. 4377 Sartori, op. cit, pp. 4378 Autorii consideră democraţia un ideal general al lumii moderne, care antrenează dezbateri doar în legătură cu cele mai potrivite căi de a fi realizat - democraţie populară, democraţie liberală şi democraţie socială. Vezi Terence Ball şi Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, pp. 35-54 9 Terence Ball şi Richard Dagger, op. cit., p. 24710 Terence Ball şi Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, p. 24711 Ideologiile clasice şi-au modificat conţinutul în mod major. Astfel că astăzi liberalii bunăstării sunt mai aproape de socialiştii moderaţi decât de liberatarieni.

36

1) Naţionalismul care a nutrit eliberarea colonială, mişcările de purificare etnică, mişcările separatiste şi skinheads, Ku Klux Klan Naţiunea Ariană etc;

2) Religia nutreşte orientări politice de tipuri diferite de la Teologia eliberării la Dreapta religioasă americană şi la teocraţiile islamice.

3) Problematica mediului înconjurător va obliga mişcările politice să se pronunţe într-un fel sau altul privind soluţionarea politică a unor probleme de mediu ca efectul de seră, ploi acide, deşeuri toxice, epuizarea resurselor etc

Analiza logică a tezei despre sfârşitul ideologiilor îi arată slăbiciunile. Autorii aduc patru argumente pentru a evidenţia precaritatea ideii că am intrat în era sfârşitului ideologiilor. Şi anume: 1) teza a fost repetată în istorie; 2) există clivajele sociale care să alimenteze diferite ideologii; 3) teza susţine de fapt triumful unei ideologii şi nu sfârşitul Ideologiei. 4) apar continuu noi provocări pentru poziţii politice partizane şi noi dificultăţi în realizarea consensului.

Teza a mai apărut în istorie. Autorii citează momentul lui 1960 marcat de consensul vestic privind aceleaşi scopuri politice şi deci acceptarea încetării războiului ideologic. Momentul a fost proclamat de cartea lui Daniel Bell The End of Ideology. Momentul consensului a avut viaţă scurtă. Mişcările studenţeşti şi cele de eliberare au arătat superficialitatea consensului şi inconsistenţa ideologiei sfârşitului. Dacă această teză a greşit este probabil să greşească din nou.

Clivajele sociale şi poziţiile politice diferite există, iar reflectarea lor ideologică poate să adauge disputelor dintre ideologii în interiorul ideologiilor. Disputele dintre liberalii bunăstării şi liberalii neoclasici nu au cum să se stingă şi să genereze un consens în privinţa rolului guvernului în societate.

Pretenţia lui Fukuyama că ideologiile s-au sfârşit şi că liberalismul a triumfat se bazează pe două prezumţii false: a) că triumful unei ideologii însemnă anularea Ideologiei, a atare; b) că liberalismul ar fi triumfat. Prima este evident falsă , iar doua confruntată cu realitatea conflictelor naţionaliste (ex Yugoslavia) şi religioase (Jihadul islamic contra McDonald) din ultimii ani pare cel puţin naivă.

Provocările ecologice contemporane şi cele ale terorismului global ac actuale funcţiile sociale şi rolul politic al ideologiilor. Ca urmare ideologiile au vitalitate şi viitor.

În continuitatea ideilor inventariate putem spune că Ideologia este o parte inseparabilă a funcţionării complexului politic. Ea nu poate fi nici condamnată la expulzare – ar fi condamnare ideologică – nici îngropată de vie – ar fi o oroare morală.

Ideologiile ca proiecte sociale, legitimabile moral şi aplicabile social reprezintă – alături de altele – un mijloc de modelare socială raţională şi o resursă motivaţională de angajare a cetăţenilor ca persoane libere în procesul politic. Ele sunt viabile, tocmai pentru că sunt necesare stăpânirii mişcărilor haotice ale socialului, ca şi motivării cetăţenilor să participe la luarea deciziilor politice. Utilizarea Ideologiilor trebuie însă ponderată şi modelată de învăţămintele care vin din întâmplările care au transformat, după expresia lui Sartori, erorile în orori.

Idealurile politice sunt necesare ansamblului social şi bunăstării individuale. În lumea contemporană ele sunt într-o criză importantă, sunt eşuate în idealuri ale corpului. Totuşi şi în această lume cu idealuri politice epuizate există unul care este cu certitudine viu: Democraţia. Ea este de apărat şi de susţinut, chiar în condiţiile crizei: „ Democraţiile noastre ne dezamăgesc, dar nu ne trădează.”1

Aşa cum am mai arătat, în orice societate ideologiile sunt menite să legitimeze exerciţiul puterii. De aceea ideologiile nu explică nimic, ci ele asertează şi postulează valori. Într-o societate imagocentrică, aşa cum este societatea noastră, „ideologicul nu poate fi separat de estetic, iar reprezentarea îşi are întotdeauna politica sa.”2 Societatea noastră este saturată de imagini deoarece imago-vizualul a devenit pârghia cea mai eficace a puterii. Tendinţa este ca imaginea să devină şi pârghie privilegiată a schimbării de vreme ce suportul video apare tot mai mult ca principal vehicul al informaţiei. În acest univers imagocentric procesul de „educare” a

1 Sartori, Teoria democraţiei... p. 4372 Hutcheon Linda, Politica postmodernismului, Ed. Univers, Bucureşti, 1999, p.129

37

cetăţeanului nu mai reprezintă o opţiune, ci un dat inevitabil. Această educaţie direcţionată rămâne în mod esenţial impregnată ideologic. Ea este conform expresiei lui Peter Sloterdijk un „DRESAJ”. În aceste cadre reapare pericolul pe care-l semnala Nietzsche în urmă cu o sută de ani : acela ca omul să devină „ o bestie dementă şi tristă”1

Faptul că suntem cetăţenii temporali ai unei societăţi ai spectacolului se explică, măcar în parte printr-o deturnare formală a modalităţilor de expresie ale puterii : „Spectacolul este capitalul ajuns la un asemenea grad de acumulare încât devine imagine.2”

Nu se poate spune clar dacă asistăm azi la agonia „galaxiei Guttenberg” sau doar la o criză a docilităţii individului obosit de „dresaj” şi „regularizare socială”. În mod cert zorii „roiului de galaxii Argus” îşi anunţă arogant prezenţa. E cea mai bună ocazie de a reanima biopoliticile în epoca în care ochii care nu se închid niciodată, nu descoperă lumea, ci mai degrabă o pierd. Deriva ideologiilor de formulă clasică (stânga şi dreapta nu sunt azi într-o opoziţie atât de radicală) se explică, cel puţin în parte, prin caracterul ambivalent al spectacolului de imagine, devenit „principala producţie a societăţii actuale”.3 Imaginea este vulnerabilă la dedublarea sensului. Ea rezolvă dificultăţile de conservare a coerenţei pe care le întâmpină textul. Sfârşitul istoriei nu este un fenomen străin de invazia şi rafinamentul simulacrelor-imagine. „Când ideologia, devenită absolută, prin deţinerea puterii absolute, s-a transformat dintr-o cunoaştere fragmentară într-o minciună totalitară, gândirea istoriei a fost atât de perfect nimicită încât istoria însăşi, la nivelul cunoaşterii celei mai empirice, nu mai poate să existe.”4 Şi dacă se află destul de uşor argumente în favoarea unui consens referitor la sfârşitul istoriei, (nu neapărat al istoriei, ci al conceptului clasic de istorie) nu la fel stau lucrurile în ceea ce priveşte un eventual sfârşit al ideologiilor căci: „Spectacolul este ideologia prin excelenţă, pentru că el expune şi manifestă în toată plenitudinea sa esenţa oricărui sistem ideologic: sărăcirea, aservirea şi negarea vieţii reale. Spectacolul este efectiv expresia separaţiei şi îndepărtării omului de om.”5

Imaginile sunt forme ale ideologiei. Ele dau aceeaşi falsă conştiinţă a întâlnirii (iluzia întâlnirii) cu o realitate, nu aşa cum este ea, ci cum am fost „învăţaţi” că aceasta trebuie să fie. În societatea spectacolului îşi află împlinirea idealul amoralismului din politicile clasice: imaginea-spectacol şterge discret graniţele dintre adevăr şi fals, dintre bine şi rău. Ideologiile vizuale răspund mai bine exigenţelor de eficienţă ale noilor „principi”. Puterea, care este la fel de veche ca omul, înseamnă arme. Puterea e aceeaşi mereu, armele ei cunosc un progres continuu. Războiul militar clasic e desuet. La modă sunt războaiele psihologice unde răpăitul metalic al gloanţelor este înlocuit cu şoapta melodios-otrăvitoare a mega-maşinii. Se pretinde uneori că dezinformarea ar reprezenta doar o formă de utilizare abuzivă şi malignă a adevărului. Vina celui care lansează dezinformarea e însoţită, pentru noi, de un fel de admiraţie tacită, căci confecţionarea unui zvon credibil e simultan un certificat de inteligenţă adaptativă. Iar cei care cred, sunt trataţi, în mod implicit, ca fiind limitaţi în potenţialul lor, dacă nu chiar socotiţi imbecili. Funcţia principală a puterii nu mai este cea clasică (de a gestiona un set de interdicţii) , ci tot mai mult aceea de a seduce şi a penetra. Esenţa puterii glisează dinspre formele dominatoare ale „violenţei legii” către tehnicile controlului şi ale manipulării. În aceste cadre ia naştere conceptul modern de biopolitică. (Medicina modernă devine un instrument politic prin asumarea sarcinilor de „securitate socială”.) Foucault remarcă faptul că biopolitica renaşte într-o societate care s-a metamorfozat în propria poliţie politică. Şi nu este deloc miraculos faptul că, pe fondul criticilor antiumaniste (care debutează cu Nietzsche şi Heidegger) revine odată cu apetenţele contemporanilor pentru biopolitică pericolul „bestializării” umanului. Celebrul zoon politikon a lui Aristotel e în pericol de a pierde „iubirea de înţelepciune”. Ce mai rămâne de înţeles la o societate în sânul căreia moartea ajunge să se înscrie într-o coerenţă logică care trezeşte acel sentiment de civism letal care poate împinge fiinţa umană să refuze „ruşinea” provocată de degradarea inevitabilă a laturii sale biologice.6 Societatea spectacolului dezinformează în manieră

1 Cf. Nietzsche Friedrich, Genealogia moralei2 Debord, Guy, Societatea spectacolului, trad. rom. Ciprian Mihali, Ed. EST, Bucureşti 2001, p.513 Debord, G., op. cit., p. 434 Debord, G., op. cit., p. 1005 Debord, G., op. cit., pp. 159-1606 Există azi în Europa occidentală o „Asociaţie pentru dreptul de a muri în demnitate” care luptă pentru legalizarea eutanasiei.

38

metodică o lume pentru care accesul la realitatea neinterpretată rămâne un lux. Noi toţi trăim în această lume care nu ne interzice aproape nimic, dar ne încurajează tacit să dorim doar ceea ce se oferă.

În concepţia lui Jean-François Revel ideologia este o „întreită dispensă: dispensă intelectuală, dispensă practică şi dispensă morală“.

Dispensa intelectuală constă în a reţine din realitate numai elementele favorabile tezei pe care o susţii, ba chiar a inventa această realitate, negându-le pe altele, omiţându-le cu vederea, ori împiedicând accesul la ele.

Dispensa practică suprimă criteriul eficacităţii, elimină valoarea oricărui contraargument, una din funcţiile ideologiei fiind fabricarea explicaţiilor care absolvă. Câteodată, explicaţia se reduce la o simplă afirmaţie, un act de credinţă: „Nu socialismului trebuie să i se impute dificultăţile întâlnite de ţările socialiste în dezvoltarea lor“, scria Mihail Gorbaciov în „Perestroika“, volumul său publicat în 1987. Redusă la armătura ei logică, fraza vrea să spună ceva de genul „nu apa este vinovată de problema umidităţii cu care se confruntă ţările inundate“.

Dispensa morală anulează noţiunile de bine şi de rău, în ce-i priveşte pe protagoniştii ideologici; sau, mai degrabă, în cazul lor, ideologia ţine loc de morală. Ceea ce pentru omul de rând reprezintă o crimă sau un viciu pentru ei este cu totul altceva. Absolvirea ideologică a omuciderii şi genocidului a fost un subiect amplu tratat de către istorici. Se spune, însă, mai rar, că tot ea a sanctificat delapidarea, nepotismul, corupţia. De exemplu, unii politicieni români au o înaltă idee despre propria valoare şi moralitate încât, ascultându-i, rezultă că prin simplul fapt că ei practică asiduu corupţia, aceasta se înnobilează, devine cinstită, ajunge chiar o virtute. Dat fiind că te dispensează de adevăr, de onestitate şi de eficacitate, oferind atâtea conforturi, ideologia, fie şi sub alte denumiri, a fost întotdeauna la mare cinste. E greu să trăieşti fără ideologie, pentru că, în lipsa ei, realitatea îţi prezintă numai cazuri particulare, care necesită fie o cunoaştere adecvată, cu multe riscuri de eşec sau eroare în fiecare acţiune

E adevărat că nu poate fi oferită azi o definiţie transistorică (ferită de polimorfism şi contagiune socio-culturală) a ideologiei. Cred totuşi că există câteva definiri ale conceptului care pot fi luate în serios. Câteva dintre cele mai interesante ni se par definiţiile oferite de Louis Althusser şi Karl Jaspers. Iată cum sună ele:

„O ideologie este un sistem (care posedă logica sa şi rigoarea sa proprie) de reprezentări (imagini, mituri, idei sau după caz, concepte) înzestrat cu o existenţă şi un rol istoric în sânul unei societăţi date.” (Althusser, L., Pentru om )

„O ideologie este un complex de idei şi reprezentări care trec în ochii subiectului drept o interpretare a lumii şi a situaţiei proprii, care reprezintă pentru el adevărul absolut…” (Jaspers, K., Originea şi sensul istoriei.)

În esenţă orice ideologie bună este un instrument de guvernare eficace. Aşa cum observă Michel Foucault (în Arheologia cunoaşterii şi în A supraveghea şi a pedepsi ), încă din secolul XVII puterea se exercită printr-o supraveghere continuă. Această supraveghere există peste tot (în şcoală, în cazarmă, în spital) şi nu face decât să confirme în actualitate celebra intuiţie a lui Rousseau care afirma că: „Omul s-a născut liber, dar pretutindeni e în lanţuri.”1

Pe aceeaşi linie a raţionamentului Olivier Reboul afirma că: „ideologia justifică puterea într-un mod raţional, prin consens sau necesitate, disimulând ceea ce puterea are esenţial: faptul că ea rămâne sacră pentru cei ce o exercită, că ea trebuie să fie astfel pentru cei care o suportă şi că presupune o ameninţare pentru cei ce o refuză.”2

În lumina acestor consideraţii propunem o definiţie a ideologiei care nu poate concura cu relevanţa şi prestigiul celor mai înainte menţionate dar care este într-un anume sens revelatoare pentru spiritul grăbit al celor mai mulţi dintre contemporani:

IDEOLOGIA ESTE EXPRESIA UNUI RICOŞEU CONTROLAT AL VOINŢEI DE PUTERE A INDIVIDULUI DEVENIT CONŞTIENT DE PROPRIILE LIMITE (FIZICE ŞI SPIRITUALE)

1 Rousseau, Jean-Jacques, Contractul social, Ed. Ştiinţifică, 1957, p. 822 Olivier Reboul, Langage et ideologie, P.U.F. Paris, 1980, p. 30

39

Practica politică merge mai departe pe folosirea ideologiilor chiar dacă Daniel Bell se temea că „ideologia este un termen iremediabil deteriorat”.3

În acest secol s-au consolidat moduri de înţelegere diferită ale termenului de ideologie. Utilizat de pe poziţiile de clasă, partid, ideologia a devenit termenul teoretic de exprimare a partizanatului. Utilizat de la înălţimea poziţiilor filosofiei speculative, liberă de asumări şi de răspunderi, a devenit termenul care renunţă la claritate şi obiectivitate în favoarea iraţionalităţii relative a particularului. De aici imperativul dezideologizarii, legat strâns de cel al denunţării utopiilor şi al dezvăluirii mecanismelor manipulatoare ale propagandei. Utilizat de către filosofii politice asumate, termenul şi-a regăsit sensul partizan. În doctrinele post-totalitare partizanatul s-a autodesfiinţat, şi-a asumat el însuşi limitele de a fi doar o perspectivă asupra socialului, una din variatele perspective posibile, cu avantajele, riscurile şi beneficiile ale. Adeziunea la acest tip de partizanat poate fi opţiunea cea mai bună, dar nu unica. Răspunderea pentru o opţiune sau alta este individuală, chiar dacă dezastrele politice sunt dezastre ale polisului, deci şi ale celor nevinovaţi şi constrânşi să suporte o ideologie dominantă, dacă nu-şi asumă sarcina (şi riscurile asociate) de a lupta pentru o alta mai avantajoasă.

În esenţă termenul a circulat şi circula cu două accepţiuni: 1) în perspectiva partizanatului: una pozitivă- legată de ideologia propriei poziţii şi una peiorativă legată de ideologia adversă 2) în perspectiva obiectivistă: una falsă, iraţională şi totalizantă şi a doua obiectivă, relativă şi pluralistă.

Sumarizând: termenul circulă cu un sens peiorativ întărit de două perspective şi cu două sensuri nepeiorative, mult eclipsate de catalogările obişnuite.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ OBLIGATORIE

Althusser, Louis, «Idéologie et appareils idéologiques d'Etats», în Positions, Editions sociales, Paris,

1976, pp. 79-137.

Ansart, P., Les idéologies politiques, PUF, Paris, 1975.

Aron, Raymond, L’opium des intellectuels, Ed. Gallimard, Paris, 1955

Chatelet, F.(dir.), Histoire des idéologies, Hachette, Paris, 1978.

Debord, Guy, Societatea spectacolului, Ed. EST, Bucureşti, 2001

Dumont, F., Les idéologies, PUF, Paris, 1974

Fukuyama, Francis, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Ed. Paideia, Bucureşti, 1994

Hutcheon, Linda, Politica postmodernismului, Editura Univers, Bucureşti, 1997

Larochelle, G., Philosophie et idéologie, PUF, 1995

Lacoue- Labarthe, Philipe, Mitul nazist, Ed. Dacia, Cluj, 1999

Lipjhardt, Adrend, Modele ale democraţiei, traducere rom. Cătălin Constatinescu, (1999) Iaşi, Editura

Polirom, 2000, pp. 29-40 şi 51 -52

Marx, Karl, Ideologia germană, în Opere, vol 3., Ed. Politică, Bucureşti, 1958

3 Daniel Bell, Sfârsitul ideologiei în occident, în Political Ideas în the Filties, London, 1967, p. 400-401

40

Rousseau, Jean-Jacques, Contractul social, Ed. Ştiinţifică, 1957, p. 82

Sartori, Giovanni, Teoria democraţiei reinterpretată, Ed. Polirom, Iaşi, 1999

Servier, J., L'idéologie, PUF, Paris, 1982.

Simon, Michel, Comprendre les idéologies, Collection Synthèse, Chronique Sociale de France et

Editions du Cerf, Lyon et Paris, 1978, 254 pages.

Vadée, M., L'idéologie, PUF, Paris, 1973.

Bibliografie recomandabilă

Adrendt, Hannah, Originile totalitarismului (1951), traducere Ion Dur Editura Humanitas, Bucureşti,

1994, , Totalitarismul la putere, pp 507-596

Albaster, Anthony, Democraţia. Introducere în definirea democraţiei, traducere Adriana Baboi Stroe

Editura DU Style, 1998, , pp 25-36

Althusser, L. Pour Marx, Maspero, Paris, 1965.

Althusser, L., Lénine et la philosophie, Paris, Maspero, 1972.

Althusser, L., Positions, Editions sociales, 1982.

Althusser, L., Réponse à John Lewis, Paris, Maspero, 1972.

Ansart, P., «Marx et l'imaginaire social», in Cahiers internationaux de sociologie, 1967.

Ansart, P., Idéologies, conflits, pouvoir, PUF, Paris, 1977.

Arendt, H., Condition de l'homme moderne, Calmann-Lévy, Paris, 1983.

Arendt, H., La crise de la culture, Gallimard, Paris, 1972.

Aristotel, Politica, Bucureşti, Editura Antet, Traducere Ştefan Bezdechi, pp. 86-87

Aron, R., Trois essais sur l'âge idéologique, Plon, Paris, 1966.

Aron, Raymond, Democraţie şi totalitarism, Ed. All Educaţional, Bucureşti 2001

Baechler, J. Qu'est-ce que l'idéologie, Gallimard, Paris, 1976.

Baktine, M., Marxisme et philosophie du langage, Minuit, Paris, 1977.

Balibar, E., «Etat, parti, idéologie», in Marx et sa critique de la politique, Maspero, Paris, 1983.

Ball, Terence, şi Dagger, Richard, Ideologii Politice şi Idealul democratic (1995), traducere rom.

Monica Marchiş, Romana Careja, Olivia Toderean, Iaşi, Polirom 2000,

Barthes, R., Leçon, Seuil, Paris, 1978

Baudouin, Jean, Introducere în sociologia politică, Timişoara Editura Amarcord, 1999, pp 117-177

Baudrillard, J., Pour une critique de l'économie politique du signe, Gallimard, Paris, 1972.

Baudrillard, J.,Oublier Foucault, Galilée, Paris, 1977,

41

Bell, Daniel, Contradictions structurelles du capitalisme, PUF, Paris, 1979.

Bell, Daniel, The End of Ideology, Glencoe, Free Press, 1967.

Benjamin, W., L'homme, le langage et la culture, Denoël, Paris, 1971.

Bertand, M. «L'homme clivé. La croyance et l'imaginaire», in Je. Sur l'indivivualité, Ed. Sociales, Paris,

1987.

Bertrand, M., Spinoza et l'imaginaire, PUF, Psris, 1983.

Birnbaum, P. La fin du politique, Seuil, Paris, 1975.

Boudon, R. L'idéologie. Ou l'origine des idées reçues, Fayard, Paris, 1986.

Bourdieu, P., Ce que parler veux dire, Fayard, Paris,1982.

Bourdieu, P., Le sens pratique, Minuit, Paris, 1980.

Bourricaud, R., Le bricolage idéologique, PUF, Paris, 1980.

Bruckner, Pascal, L’euphorie perpétuelle, Essai sur le devoir de bonheur, Paris, Grasset, 2000.

Canguilhem, G., Idéologie et rationalité dans l'histoire des sciences de la vie, Vrin, Paris, 1977.

Castelli E. (dir.), Démythisation et idéologie, Paris, Aubier, 1973.

Castoriadis, C., L'institution imaginaire de la société, Seuil, Paris, 1975.

Chasseguet-Smirguel, J., «Quelques réflexions d'un psychanalyste sur l'idéologie», Pouvoirs, no. 11,

1981.

Collectif, Discours et idéologie, Hachette, Paris, 1978.

Collectif, Les idéologies dans le monde actuel, PUF, Paris, 1980..

Colletti, L., Le déclin du marxisme, PUF, Paris, 1984.

Dahl, Robert, Poliarhiile, Ed. Institutului European, Iaşi, 2000

Deleuze G., et Guattari F., Qu'est-ce que la philosophie, Minuit, Paris, 1991.

Derrida, J. Spectres de Marx, Galilée, 1993.

Derrida, J., L'archéologie du frivole. Lire Condillac, Galilée, 1973. .

Dumont, L., Essais sur l'individualisme. Une perspective anthropologique sur l'idéologie moderne,

Seuil, Paris, 1983.

Dumont, L., Homo aequalis, I. Genèse et Epanouissement de l'idéologie économique, Gallimard, Paris,

&n bsp;1977.

Duprat, G., Analyse de l'idéologie, 2 vol. Galilée, Paris, 1983.

Ehrenberg, Alain, L’individu incertain, Paris, Calmann-Lévy, 1995.

Engels, F., Ludwig Feuerbach et la fin de la philosophie classique allemande, Paris, Ed. sociales, 1966.

Faye, G., Les nouveaux enjeux idéologiques, Ed. Le Labyrinthe, 1985.

Faye, J.P., Langages totalitaires, Paris, Hermann, 1972.

Flahaut, F., La parole intermédiaire, Seuil, Paris, 1978.

42

Forrester, Viviane, L’horreur économique, Paris, Fayard, 1996.

Fossaert, R., La société, Tome VI, Les structures idéologiques, Seuil, Paris, 1983.

Foucault, M., «Vérité et pouvoir», in L'arc, no. 70, 1977, pp. 150-160.

Foucault, M., L’ordre du discours, Paris, Gallimard, 1971.

Foucault, M., Surveiller et punir, Gallimard, Paris, 1975.

Foucault, M., A supraveghea şi a pedepsi, trad.rom. Bogdan Ghiu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994

Fukuyama, Francis, La Fin de l’histoire et le dernier homme, Paris, Flammarion, 1992.

Fukuyama, Francis, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Editura Paideea, Bucuresti, 1996

Gabel, J., La Fausse conscience. Essai sur la réification, Minuit, Paris, 1962.

Gauchet, M., « Les droits de l’homme ne sont pas une politique », Le Débat, 3, 1980.

Gauchet, M., « Malaise dans la démocratie. L’école, la culture, l’individualisme (Alain Finkielkraut,

Gauchet, Marcel, « un échange », Le Débat, 51, 1988.

Goux, J-J., Freud, Marx, Economie et symbolique, Seuil, Paris, 1973.

Gramsci, A., Gramsci dans le texte, Ed. Sociales, Paris, 1977.

Green, A., «Sexualité et idéologie chez Marx et Freud», Etudes Freudiennes, no. 1-2, 1969.

Habermas, J., Connaissance et intérêt,.Gallimard, 1976.

Habermas, J., La technique comme science et idéologie, Gallimard, Paris, 1973.

Hamon, P. Texte et idéologie, Paris, PUF, 1984.

Hegel, G.W.F., Principes de la philosophie du droit, Vrin, Paris, 1986.

Heidegger, M., Lettre sur l'humanisme, Aubier, Paris,1964.

Heidegger, M., Nietzsche, (2 volume), Gallimard, Paris, 1971.

Herbert, T., «Pour une théorie générale des idéologies», in Cahiers pour l'analyse, no. 9, 1973.

Horkheimer, M. et Adorno T., La Dialectique de la raison, Paris, Gallimard, 1974.

Horkheimer, Max, Théorie traditionnelle et théorie critique, Gallimard, Paris, 1974.

Huntington, Samuel, Ordinea Politică a societăţilor în mişcare, Editura Institutului European, Iaşi,

1998

Kaes, R., L'idéologie. Etudes psychanalytiques, Bordas-Dunod, Paris, 1980.

Kofman, Sarah, Camera obscura. De l'idéologie, Galilée, Paris, 1973.

Labica, G. «Idéologie», in Dictionnaire critique du marxiste, PUF, Paris, 1985.

Labica, G., (dir.), Idéologie, symbolique, ontologie, CNRS, Paris, 1987.

Labica, G., Le statut marxiste de la philosophie, (chap.. XVI), PUF, Paris, 1985.

Labica, G., Pour une approche critique du concept d'idéologie», Revue du Tiers Monde, XV, no. 57,

1974. .

Larochelle, Gilbert, Philosophie de l’idéologie. Théorie de l’intersubjectivité, Paris, PUF, 1995.

43

Le Culte de la performance, Paris, Calmann-Lévy, 1991.

Lefebvre J.-P., et Macherey P., Hegel et la société, PUF, Paris, 1984.

Lefort, C. , «L'ère de l'idéologie», in Encyclopaedia Universalis, Symposium, Paris, 1985, pp. 762-776.

Lefort, C., «Esquisse d'une genèse de l'idéologie dans les sociétés modernes», in Textures, 1974.

Lefort, C., «La naissance de l'idéologie et l'humanisme», in Les formes de l'histoire, Gallimard, Paris,

1978,

Legendre, P., L'amour du censeur, Seuil, Paris, 1974.

Legendre, P., L'empire de la vérité. Introduction aux espaces dogmatiques industriels, Fayard, Paris,

1983.

Lenine (Valdimir Ilitch Oulianov), Oeuvres choisies, Ed. de Moscou, 1971.

Lévinas, E., « Idéologie et idéalisme », in De Dieu qui vient à l’idée, Paris, Vrin, 1986, p. 17-33.

Lévinas, E., Autrement qu’être ou au-delà de l’essence, La Haye, Martinus Nijhoff, 1974.

Lipovetsky, G., L'ère du vide. Essais sur l'individualisme contemporain, Gallimard, Paris, 1983.

Lukacs, G., Histoire et conscience de classe. Essai de dialectique marxiste, Minuit, Paris, 1960.

Lukacs, Georg, Ontologia existenţei sociale, (1972) vol 2, trad. rom., George Purdea, Vasile. Dem.

Zamfirescu, Ed. Politică, Bucureşti, 1986, 824 pag.

Manent, Pierre, La démocratie et la nation în „Studia Politica”, Nr. 1/ 2001, pp. 9-17

Mannheim, K., Idéologie et utopie, Marcel Rivière, Paris, 1956.

Marcuse, H., L'homme unidimensionnelle. Essai sur l'idéologie de la société industrielle avancée,

Minuit, Paris, 1968.

Marga, Andrei, Acţiune şi raţiune în concepţia lui Jurgen Habermas, Editura Dacia, Cluj Napoca,

1985.

Marx, Contributions à la critique de l'économie politique, Paris, Ed. sociales, 1957.

Marx, K., Le 18 Brumaine de Louis Bonaparte, Paris, Ed. Pauvert, 1964.

Marx, K., Le Manifeste du parti communiste, Paris, Ed. sociales, 1966.

Marx, K., Manuscrits de 1844, Paris, Ed. Sociales, 1962.

Marx, K., Misère de la philosophie, Paris, Ed., sociales, 1947.

Măgureanu, Virgil, Studii de sociologie politică, , Editura Albatros, Bucureşti, 1998

McKeena, George, The Drama of Democracy. American Government and Politics (1994), Guilford,

Conneticut, The Dushkin Publishing Group Inc., 1994

McLellan, David, Ideologia (1987),Editura DU Style, Bucureşti, 1997, Traducerea Adriana Bădescu,

Mihuţ, Liliana - Despre Pluralism în America, , Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997

Nietzsche, F., Le nihilisme européen, UGE 10/18, Paris, 1976, recueil de textes rassemblés et

commentés par A. Kremer-Marietti.

44

Oakeshott, Michel, Raţionalismul în politică (1962), trad. rom. Adrian Paul Iliescu, Editura All

Educaţional, Bucureşti, 1995

Papaioannou, K., «Idéologie, praxis, aliénation», in De Marx au marxisme, Gallimard, Paris, 1983.

Pêcheux, M., Les vérités de la Palice, Maspéro, Paris, 1975.

Platon, La république (diverses traductions disponibles)

Polanyi, Karl, La Grande Transformation : aux origines politiques et économiques de notre temps, Paris,

Gallimard, 1983.

Reboul, O., Langage et idéologie, PUF, Paris, 1980.

Ricoeur, P. & alţii, Démythisation et idéologie, Aubier, Paris, 1973.

Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Editura Polirom, Iaşi, 1999, Traducere rom.

Senelart, Michel, Artele guvernării, (1995), traducere rom. Sanda Oprescu, Editura Meridiane,

Bucureşti, 1998

Sfez, L., Critique de la communication, Seuil, Paris, 1988.

Shils, E., «The concept and function of ideology», International Encyclopedia of Social Science.

Weber, M., Economie et société, Plon, Paris, 1971.

Weber, M., L'éthique protestante et l'esprit du capitalisme, Plon, Paris, 1964.

Wilden, A., Système et culture, Boréal Express, Montréal, 1983.

Zăpîrţan, Liviu Repere în Ştiinţa politicii, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1992

45