Muzicalitatea inefabilă a poemului sau arta textului verlainian

De la musique avant toute chose /.../De la musique encore et toujours !

(Art poétique) 1. Biografia unui suflet zbuciumatUnul dintre poeţii singulari în peisajul litaraturii franceze a fost, fără îndoială, Paul Verlaine,

trubadurul ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea (practic, perioada de creaţie se situează în intervalul 1865-1885). Îmbinând cu virtuozitate resursele armoniei fonice cu insolitul clar-obscur al imaginii poetice, Verlaine propune o literatură care scapă oricărui tipar, oricărei scheme prestabilite (deşi la începutul activităţii sale, scriitorul fusese influenţat de parnasieni).

Paul Verlaine, de la naşterea căruia se împlinesc luna aceasta 160 de ani (poetul a văzut lumina zilei la 30 martie 1844, în oraşul Metz), a avut o viaţă tumultuoasă, ceea ce mai târziu i-a adus faima de „poet blestemat”. Încă de la vârsta de 7 ani, Verlaine se află la Paris, unde familia sa hotărâse să-l instaleze ca intern într-o şcoală, de unde acesta fuge pentru prima oară când avea 9 ani. La 14 ani, tânărul Verlaine nu ezită să-i trimită lui Victor Hugo primele sale versuri (textul intitulat „La Mort”). Este vorba de o piesă în alexandrini compusă din cinci catrene. La 16 ani, Paul Verlaine face cunoştinţă cu Edmond Lepelletier care va rămâne prietenul său până la moarte şi va deveni ulterior biograful său.

La 18 ani, Verlaine îşi ia bacalaureatul în litere şi se înscrie la Facultatea de drept, în perspectiva unei pregătiri necesare pentru susţinerea examenului la Ministerul de Finanţe. La vârsta de 19 ani, Paul Verlaine publică primul său poem în Revista Progresului. Îl semnează cu pseudonimul „Pablo” (acest text, intitulat mai întâi Satirettes, figurează în secţiunea Caprices a volumului Poèmes saturniens, cu titlul Monsieur Prudhomme).

Când împlineşte 20 de ani, Verlaine renunţă la studiile de drept, pentru a practica diverse meserii administrative. În anul 1866 poetul publică şapte poeme în cel de al nouălea fascicul din revista Le parnasse contemporain. Acest an este, de asemenea, cel al publicării primului volum verlainian, Poèmes saturniens (editor: Alphonse Lemerre). Este debutul unei opere importante, care se întinde, ca perioadă de creaţie, pe două decenii, aşa cum am precizat deja.

În 1869, prin eforturile aceluiaşi editor, este publicat volumul intitulat Fêtes galantes. De altfel, poetul are o strânsă legătură de prietenie cu editorul său, alături de care vizitează adesea muzeul Louvre, pentru a vedea tablouri din secolul al XVIII-lea, mai ales pe cele semnate de Watteau, Chardin, Boucher…

În 1870, Paul Verlaine se căsătoreşte cu Mathilde Mauté, iar tânărul cuplu se stabileşte la Paris, unde poetul se va lăsa pradă alcolului şi va începe să-şi brutalizeze soţia, ajungând chiar la încercarea de a o ucide, într-un acces de furie. Tot în această perioadă începe o legătură cu Rimbaud, tânărul poet abia sosit în capitală. Cei doi pleacă după aceea la Bruxelles, apoi la Londra. Pe data de 10 iulie 1873, Verlaine trage două focuri de armă asupra lui Rimbaud, care este uşor rănit. Pentru fapta sa, Verlaine este închis timp de doi ani, experienţă din care va rezulta volumul, intitulat simbolic, Sagesse (apărut în 1880, pe cheltuiala autorului).

În 1874 vede lumina tiparului şi culegerea de versuri Romances sans paroles, iar în 1885 apare volumul Jadis et Naguère. Paul Verlaine continuă să ducă o viaţă de vagabondaj, presărată cu momente de criză atroce, poetul încercând chiar să-şi stranguleze mama! De acum înainte, Verlaine va merge dintr-un spital într-altul, fiind grav bolnav; şi din această experienţă va rezulta un volum intitulat Mes hôpitaux (1891).

În 1894, Paul Verlaine îi va urma lui Leconte de Lisle la titlul de „Prince des poètes”. Moare în 1896, la Paris, la data de 8 ianuarie.

X

2. Revoluţia verlainianăVerlaine propune poeziei să se replieze asupra vieţii interioare şi să cânte ambiguitatea ce

caracterizează dorinţele omeneşti. Prin urmare, poezia este, spune poetul arta de a fi absolut sincer cu tine însuţi, de a te exprima în deplină autenticitate („l’art d’être absolument soi/même”). Pentru a traduce misterele sufletului omenesc, Verlaine vrea să dea versului o putere sugestivă pe care numai muzica este capabilă să o elibereze. Dar această muzică nu va fi cea a alexandrinului; Verlaine preferă versurilor de 12 picioare, pe cale care au 3, 5, 7, 9, 11 sau 13 silabe. Este modul subtil al lui Verlaine de a abandona elocvenţa alexandrinului, pe care poezia franceză a privilegiat-o peste măsură… Şi apoi, Verlaine este

poetul sonorităţilor discrete, el refuzând rimele bogate, înlocuindu-le cu asonanţa şi rimele interioare. De asemenea, Paul Verlaine ocoleşte turnurile sintactice complicate, preferând accentele limbii vorbite, care dau impresia de intimitate, de firesc.

Într-adevăr, opera verlainiană este impregnată de geniu poetic, într-un mod cu totul particular, prin fuziunea realizată între un acut sentiment de nostalgie şi o scriitură nouă. Opera lui Verlaine dovedeşte, în plus, o sensibilitate care îşi trage seva din atmosfera compusă din ceaţă, clar-obscur, paloare a cerului, interminabilă toamnă, plictis. De exemplu, versurile din volumul Romances sans paroles redau această stare difuză:

Dans l’interminable Le ciel de cuivreEnnui de la plaine Sans lueur aucuneLa neige incertaine On croirait voir vivreLuit comme du sable. Et mourir la lune.Versurile citate mai sus dovedesc simplitatea expresiei, muzicalitatea rimei, prezenţa aliteraţiei,

privilegierea nedeterminărilor (interminable; incertaine; on croirait). Putem observa, de asemenea, o vastă paletă de sentimente-nuanţe: tristeţe, melancolie nostalgie; de fapt, insatisfacţia existenţială, căutarea absolutului, absenţa voinţei, instabilitatea, dorinţa de a evada, temperamentul depresiv sunt alte coordonate ale hipersensibilităţii acestui scriitor, foarte asemănător în esenţă cu poetul român simbolist George Bacovia.

Prin urmare, opera verlainiană este compusă din nuanţe, reverii, impresii (asemenea unor picturi diafane de Monet sau Degas). Ca expresie poetică, opera verlainiană este fluidă, armonioasă, neavând nimic strident, nimic preţios. Oricine se poate regăsi în poezia lui Verlaine, pentru că ea se adresează deopotrivă inimilor celor mai umile şi spiritelor celor mai delicate. Opera acestui trubadur modern nu este una a luptei dintre Bine şi Rău, ci mai degrabă una a abundenţei seducătoare de reverii şi impresii.

3. Imaginaţia lui VerlaineEste vorba de o imaginaţie pură, posedată de către imagine, fără să încerce să înţeleagă sensul

imaginii. Poetul simte că imaginea are o semnificaţie, că este expresia unei stări sufleteşti, dar că această expresie nu este decât o corespondenţă pe care el nu poate şi nu caută să o explice în mod logic. De fapt, la el logica este înlocuită cu visul, printr-un soi de halucinaţie capricioasă, fără ca aceasta să constituie o metodă literară. Dacă există totuşi o regulă, aceasta este capriciul, spontaneitatea vieţii interioare. Ritmul poemelor verlainiene este acela al emoţiilor. Analiza gramaticală eşuează acolo unde doar muzica are vreun rol. De altfel, scriitorul a preferat ritmurile impare, pe care tehnica poeziei clasice le-a folosit extrem de timid. Trebuie să menţionăm şi influenţa esenţială a lui Rimbaud, pe care mai vârstnicul său confrate şi prieten n-a încetat niciodată să o admire: într-adevăr, lirica rimbaldiană i-a inspirat lui Paul Verlaine dispreţul pentru arta prudentă, pentru tradiţiile învechite.

În celebrul său text, Les Poètes maudits (1884), Verlaine face teoria cuvântului „decadenţă”, mărturisindu-şi deschis preferinţa pentru acest termen, căruia el nu-i găseşte nici un fel de conotaţie negativă:

Ce mot suppose des pensées raffinées d’extrême civilisation, une haute culture littéraire, une âme capable d’intensives voluptés. Il projette des éclats d’incendie et des lueurs de pierreries.

Aşadar, după Verlaine, decadenţa este cuprinsă în sintagma „l’art de mourir en beauté” . În această viziune putem găsi, poate, explicaţia unui destin aparent inexplicabil, derulat sub semnul suferinţei, viciului, chiar a nebuniei, în opoziţie cu aspiraţia permanentă spre frumuseţea inefabilă a Poeziei.

4. Câteva repere analitice ale operei verlainienePrimul volum semnat de Paul Verlaine, Poèmes saturniens (1866) prezintă încă influenţa poeţilor

pe care îi admira autorul: Baudelaire, Gautier, Hugo şi parnasienii (grija pentru forma elaborată a poemului, importanţa detaliului), dar acest prim volum este şi cel care anunţă originalitatea următorului, Fêtes galantes (1869). Nota proprie acestei prime culegeri de texte verlainiene constă în frumuseţea „peisajelor interioare”, ivite din folosirea metaforei şi a impresiei.

În poezia Mon rêve familier, de pildă, Verlaine substituie visului romantic al femeii ideale o reverie fulgurantă: femeia nu mai este aşezată pe un piedestal inaccesibil, ci este o prezenţă fermecătoare, ce-şi oferă cu generozitate dragostea. În visul „ciudat” şi „pătrunzător”, femeia apare ca „necunoscută” , dar înţelegând şi împărtăşind iubirea poetului (cuvântul „comprendre” este repetat cu obstinaţie ca şi „aimer”). Imaginea pe care o avem în acest faimos poem verlainian prefigurează femeia proustiană, fără aspect concret (Est-elle brune, blonde ou rousse?- Je l’ignore, spune un vers din textul lui Verlaine), acea

femeie ideală, ideea de Femeie, prin excelenţă simbol al feminităţii şi al tainei. Terţetul final al poemului Mon rêve familier îndepărtează, se pare, perspectiva, oricum difuză, misterioasă; remarcăm repetiţia unui cuvânt-cheie la Verlaine (ca şi la Baudelaire, de altfel), „regard”, odată cu trecerea de la singular la plural. În plus, tăcerea, depărtarea potenţează aura de mister:

Son regard est pareil aux regards des statues, Et, pour sa voix, lointaine, et calme, et grave, elle a L’inflexion des voix chères qui se sont tues.Alt poem celebru – Chanson d’automne – pare scris ca o partitură muzicală, fiind impregnat de o

melodie melancolică, precum poezia lui Bacovia. Avem, fireşte, metafora comună a omului efemer, care, asemenea unei frunze veştede, este luată de vânt:

Les sanglots longs Et je m’en vaisDes violons Au vent mauvais De l’automne Qui m’emporteBlessent mon coeur Deçà, delàD’une langueur Pareil à la Monotone. Feuille morte.În aceste versuri muzica domneşte: nostalgia trecutului şi neliniştea viitorului sunt discret traduse

prin ritmul 4/4/3 care dă rimelor aproape repetitive o amploare foarte sugestivă, un efect de ecou… Se observă deja tendinţa poeziei moderne de a se simplifica la maximum, de a se scutura de orice artificiu tehnic, de a fi emoţie pură, muzică lăuntrică a sufletului. Aproape anticipând versurile lui Apollinaire, Verlaine spune:

Sonne l’heure,Je me souviens Des jours anciens Et je pleure;De altfel nu întâmplător un întreg volum se numeşte Romances sans paroles (1874). Inspirat de

legătura fatidică a poetului cu Rimbaud, volumul demonstrează, o dată în plus, că muzica produsă de alăturarea magică a cuvintelor este mai seducătoare decât înţelesul lor. Textul, desprins din această culegere, intitulat Il pleut sur mon coeur, pare mai degrabă un suspin decât un poem scris după regulile gramaticii. Prima strofă ne face să intrăm într-un univers de durere şi de spaimă, unde semnele de interogaţie se interferează cu cele de exclamaţie, ca un perpetuu gest de a respinge şi de a accepta această lume. O suferinţă fără nume sălăşluieşte într-o inimă roasă de plictiseală, tânjind după o lume pe potriva visurilor poetului:

Il pleure dans mon coeurComme il pleut sur la ville.Quelle est cette langueur Qui pénètre mon coeur? Un amănunt ciudat: versul rimbaldian folosit ca motto la acest poem (Il pleut doucement sur la

ville) nu figurează nicăieri în poemele cunoscute, semnate de către Arthur Rimbaud…Nu mai insistăm pe semnificaţiile largi ale textului Art poétique (am făcut-o dejă cu prilejul unui

alt articol care încerca să reunească mai multe asemenea texte-manifest, de la Arta poetică a lui Boileau încoace). Reţinem în concluzie, ideea că pentru Verlaine, poezia este un lucru înaripat, sonor, o aventură (cea bună): în afară de retorică şi elocvenţă, deci de raţiune şi spirit, „totul este literatură”, adică magie a impresiei, vrăjitorie a metaforei, cânt al sufletului, nuanţă şi ezitare, umbră şi lumină, suspin şi surâs deopotrivă…

Diana Rinciog