Download pdf - Note de Curs CEDO SS Rvz (1)

1

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

Note de curs

Selecţie şi adaptare de Snejana SULIMA

Bibliografie utilizată:

BÎRSAN, Corneliu, Convenţia europeana a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Ediţia 2,

Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010. CHIRIŢĂ, Radu, Convenţia europeană a drepturilor omului.

Comentarii şi explicaţii, ediţia 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008. CROITORU, Mirela Steluţa,

Dreptul de proprietate în jurisprudenţa CEDO, Editura Hamangiu, 2010. RENUCCI, Jean-

François, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, Bucureşti 2009.

SUDRE, Frédéric, Droit européen et international des droits de l’homme, 10e édition revue et

augmentée, PUF, Paris, 2011. BOGDAN, Dragoş Sebastian, SELEGEAN, Mihai, Drepturi si

libertăţi fundamentale în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Editura ALL Beck,

Bucureşti, 2005. POPESCU, Corneliu-Liviu, Drepturile de procedură in jurisprudenţa Curţii

Europene a Drepturilor Omului (2001-2002), Editura ALL Beck, Bucureşti, 2003.

CURS I – Consideraţii introductive

1. Consiliul Europei – promotor al protecţiei drepturilor omului în Europa

2. CEDO – fundament al protecţiei drepturilor omului la nivel european

1. Consiliul Europei – promotor al protecţiei drepturilor omului în Europa

• “Orice membru al Consiliului Europei recunoaşte principiul preeminenţei dreptului şi

principiul în virtutea căruia orice persoană plasată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure

de drepturile omului şi de libertăţile fundamentale” (art. 3 din Statul Consiliului Europei

(CoE)).

Obiective ale CoE:

- Apărarea drepturilor omului, a democraţiei pluraliste şi a preeminenţei dreptului.

2

- Favorizarea conştientizării şi a punerii în valoare a identităţii culturale a Europei şi a

diversităţii acesteia.

- Căutarea unor soluţii comune la problemele societăţilor europene: discriminarea

minorităţilor, xenofobia, intoleranţa, bioetica şi clonajul, terorismul, traficul de fiinţe umane,

crima organizată şi corupţia, criminalitatea cibernetică şi violenţa împotriva copiilor.

- Dezvoltarea stabilităţii democratice în Europa susţinând punerea în aplicare a unor reforme

politice, legislative şi constituţionale.

Scop general: realizarea unei uniuni mai strânse între membrii săi.

Reţeaua de organe pe care se bazează CoE:

Creat la 4 mai 1949 la Londra de către Guvernele a 10 state : Belgia, Danemarca, Franţa,

Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Suedia, Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei

de Nord, CoE are la bază următoarea reţea de organe:

� Comitetul de Miniştri, organ de decizie, compus din miniştrii afacerilor externe ai statelor

membre, sau reprezentanţii acestora care au reşedinţa permanentă la Strasbourg.

� Adunarea parlamentară (APCE), organ de deliberare, membrii căruia sunt desemnaţi de

către parlamentarii naţionali. Compusă din 318 membri şi 318 supleanţi.

� Congresul puterilor locale şi regionale, organ consultativ care reprezintă colectivităţile

teritoriale.

� Curtea europeană a drepturilor omului, organ judiciar permanent care garantează tuturor

persoanelor aflate sub jurisdicţia sa, drepturile înscrise în Convenţia europeană a drepturilor

omului.

� Comisarul pentru drepturile omului: independent, el are drept funcţie promovarea

educaţiei şi sensibilizării privind drepturile omului şi respectarea acestora în statele membre.

� Conferinţa organizaţiilor internaţionale nonguvernamentale (OING) (mai mult de 400)

cu care dialoghează CoE şi cărora le-a acordat statut consultativ.

� Secretarul General: ales pentru 5 ani de către APCE în fruntea Organizaţiei, el este

responsabil de planificarea strategică, de orientarea programului de activităţi şi de bugetul

CoE.

� Secretariatul: cuprinde mai mult de 2000 agenţi, originari din 47 de state membre ale CoE,

care îşi desfăşoară activitatea la Strasbourg, dar şi în alte birouri localizate în alte oraşe

europene.

Potrivit Statutului (art. 1) CoE una dintre vocaţiile sale esenţiale este protecţia drepturilor omului.

3

Apărarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sunt condiţionate de:

a) Instituirea unui regim politic democratic funcţional

b) Elaborarea unei concepţii comune despre drepturile omului

c) Vigilenţa instanţelor, atât la nivel naţional, cât şi la nivel supranaţional, care au obligaţia

de a proteja aceste drepturi.

d) Cunoaşterea de către cetăţeni a drepturilor lor şi a mijloacelor de protecţie a acestora.

Prin urmare, drepturile fundamentale nu pot fi protejate eficient decât într-un sistem

democratic fondat pe pluralismul politic şi care are la bază principiul statului de drept. Sistem

în care sunt promovate libertăţile individuale şi libertatea politică, unde preeminenţa dreptului este

recunoscută.

Infracţiunile comise prin încălcarea drepturilor fundamentale pot constitui motiv de suspendare

a statului care se face vinovat de aceste încălcări.

Aderarea ţărilor din Europa de Est

• Odată cu schimbările intervenite în Europa, prin căderea regimurilor totalitare de tip

comunist în ţările din Est, Consiliul Europei a încercat să susţină prin eforturi constante

democratizarea acestor state.

• CoE s-a angajat în consilierea guvernelor nou instalate, la cererea prealabilă a acestora,

participând prin experţii săi la elaborarea unor noi legi democratice sau expertizând noua

legislaţie elaborată de experţi naţionali ai acestor state.

• Azi CoE are 47 state membre:

• Aderarea statelor postcomuniste la CoE a fost supusă condiţiei semnării şi ratificării CEDO

şi a implicat, de asemenea, implementarea de către Guvernele acestora a unor condiţii

democratice precum statul de drept şi regimul parlamentar “veritabil”.

• În acelaşi timp, lărgirea CoE în beneficiul unor state incapabile să-şi respecte angajamentele

asumate prin această aderare marchează scăderea standardelor CoE şi, ca urmare, aduce

atingere credibilităţii sistemului european însuşi.

Scopuri CoE în domeniul drepturilor omului:

• Protejarea drepturilor civile şi politice, cu ajutorul procedurilor prevăzute de CEDO.

• Protejarea drepturilor sociale şi economice prin mecanismul Cartei sociale europene.

• Protejarea persoanelor private de libertate, prin vizite efectuate de către Comitetul

european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau

4

degradante.

• Protejarea drepturilor minorităţilor naţionale prin intermediul Convenţiei - cadru pentru

protecţia minorităţilor naţionale.

• Acţionarea în favoarea egalităţii între sexe (Comitetul director pentru egalitatea între

bărbaţi şi femei).

• Lupta împotriva rasismului, xenofobiei, antisemitismului şi intoleranţei prin Comisia

europeană împotriva rasismului şi intoleranţei.

• Întărirea libertăţii de exprimare şi de informare în media şi a liberei circulaţii a ideilor şi

a informaţiilor dincolo de frontiere. Având drept fundament legal numeroase convenţii în

domeniu, printre care : Convenţia europeană privind televiziunea transfrontalieră (1989,

modificată în 1998), Convenţia relativă la informare şi la cooperarea legală privind

„Serviciile informaţionale ale societăţii” (2001).

• Respectarea diversităţii culturale, şi, în acelaşi timp, încurajarea cooperării culturale în

formele sale multiple, cu ajutorul Convenţiei culturale europene (19 decembrie 1954).

Activităţi convenţionale

• Convenţiile privind drepturile omului constituie un arsenal juridic indivizibil şi

complementar, care se bazează pe un mecanism de control.

• Convenţia europeană a drepturilor omului este primul mecanism de punere în aplicare

efectivă a drepturilor omului. Teoria dreptului internaţional potrivit căreia drepturile

omului au un caracter fundamental, plasează aceste drepturi deasupra legislaţiilor şi

practicilor statelor suverane.

2. CEDO – fundament al protecţiei drepturilor omului la nivel european

Mecanism juridic de protecţie

Convenţia din 1950 şi protocoalele sale adiţionale 1, 4, 6, 7, 12, şi 13 (aşa cum este

amendată de Ptc. 11 şi 14) enumeră drepturile protejate care pot fi clasificate drept “clasice”:

este vorba despre drepturi individuale (ale cărui titular este individul) care are drept obiect

esenţial protejarea integrității şi libertății persoanei.

Inspiraţia CEDO este aici identică cu cea a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului

şi pleacă de la postulatul egalităţii tuturor oamenilor.

• Spre deosebire de Declaraţia universală Convenţia europeană este un instrument juridic

obligatoriu pentru toate statele părţi. Ea nu se mulţumeşte să recunoască drepturile

individuale, ea le transformă în categorii juridice şi, pentru prima dată în dreptul

5

internaţional, le conferă un regim protector.

• Originalitatea Convenţiei europene se regăseşte mai puţin în lista drepturilor enumerate şi,

mai ales, în mecanismul instituţional de protecţie instituit, cu sediul la Strasbourg: având,

la origine, un triplu fundament constituit:

- dintr-un organ de anchetă şi de conciliere (Comisia europeană a drepturilor omului),

- un organ politic de decizie (Consiliul de miniştri al CoE)

- un organ judiciar de decizie (Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO)).

• Pct. 11 restructurează acest mecanism de control şi substituie celor trei organe existente

un singur organ – Curtea.

• Convenţia europeană induce intrarea drepturilor omului în dreptul pozitiv şi

fundamentează protecţia europeană a drepturilor omului oferind indivizilor beneficiul unui

control jurisdicţional a respectării drepturilor lor.

• Îmbogăţită cu mii de hotărâri de jurisprudenţă Curtea europeană a îmbogăţit şi a dat viaţă

Convenţiei, dând efecte depline drepturilor proclamate de aceasta.

• Astfel interpretată şi aplicată de Curtea europeană Convenţia dă naştere unui drept al

Convenţiei europene a drepturilor omului care are o dublă sursă:

CEDO şi

jurisprudenţa CtEDO.

6

CEDO- fundament al protecţiei drepturilor omului în Europa

ImportanţaCEDO

Parlamentele şi sistemele juridice

naţionale dispun

de un punct de referinţă solid

pentru drepturile

omului care le

ajută la legiferareaşi la interpretarea

legii

Statele contractantegaranteazădrepturile şi

libertăţile individualeale fiecăruia

Pentru prima dată, un tratat internaţional

privind drepturile

Omului este flancat de o curte jurisdicționalăcare întăreşte deciziile

Drepturi garantate de CEDO

• dreptul la viaţă (art. 2) articol ce protejează individul împotriva morţii provocate în mod

arbitrar. În 1986, protocolul 6 aboleşte pedeapsa cu moartea în timp de pace. Ptc. 13 vine

ulterior să abolească pedeapsa cu moartea în orice circumstanțe.

• Dreptul la libertate şi siguranţă (art. 5) garantează libertatea fizică a persoanei protejând-

o, mai ales, împotriva arestărilor şi detenţiilor arbitrare, recunoscându-i unele drepturi

procedurale fundamentale. El a fost completat prin art. 1 din Ptc. 4 care consacră interdicţia

încarcerării pentru datorii.

• Dreptul la un proces echitabil în materie civilă şi penală (art. 6), drept completat prin art.

13, care consacră dreptul la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale într-un termen

rezonabil, încălcările acestui termen fiind cel mai des invocat de către reclamanţi. Noţiunea

de proces echitabil este completată de principiul neretroactivităţii legilor penale (art. 7),

dreptul la un dublu grad de jurisdicţie în materie penală, dreptul la indemnizare în caz

de eroare judiciară, dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeaşi

infracţiune (art. 2, 3 şi 4 din Protocolul nr. 7).

• Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei (art.

8), la care se poate ralia dreptul individului de a se căsători şi de a forma o familie (art.

12).

• Egalitatea drepturilor de responsabilitate a soţilor în timpul căsătoriei şi la desfacerea

acesteia (art. 5 din Ptc. Nr. 7)

7

• Dreptul la libertatea expresiei, conţinând şi libertatea presei (art. 10). Exigenţele acestui

drept, cu caracter fundamental, decurg logic din art. 9 (dreptul la libertatea gândirii,

conştiinţei şi religiei).

• Dreptul la libertatea de reuniune şi de asociere (art. 11)

• Dreptul individului la respectarea bunurilor sale (art. 1 din Pct. adiţional)

• Dreptul la instruire (art. 2 din Prc. adiţional)

• Dreptul la alegeri libere (art. 3 din Ptc. adiţional)

Interdicţiile

• Tortura şi pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante (art. 3)

• Sclavagismul, servitutea şi munca forţată sau obligatorie (art. 4)

• Discriminările în beneficierea de drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie (art. 14)

completată prin Ptc. 12 care generalizează interdicţia discriminării raportând-o la orice

drept.

• Expulzarea sau respingerea de către un stat a propriilor săi resortisanţi şi expulzarea

colectivă a străinilor (art. 3 şi 4 din Pct. nr. 4)

• Garanţiile procedurale sunt de asemenea recunoscute străinilor ameninţaţi de a fi

expulzaţi dintr-un stat (art. 1 din Ptc. nr.7)

Mecanismul protecţiei

• Convenţia este un instrument juridic combinat cu un organ de control : Curtea

Europeană a Drepturilor Omului.

• Curtea nu poate acţiona din propria iniţiativă, ci doar la cererea unui particular (un grup de

indivizi sau o ONG) – cererea individuală – sau a statelor părţi la Convenţiei – cerere

interstatală.

• Curtea operează independent de jurisdicţiile Statelor părţi la Convenţie, pentru care aceasta

nu reprezintă un tribunal de ultimă instanţă, ci o jurisdicţie care interpretează dreptul

sau practica internă contestată exclusiv din punct de vedere al compatibilităţii sale cu

Convenţia. Ea verifică dacă, în circumstanţele cauzei, au fost sau ni încălcate dispoziţiile

Convenţiei. Statele au obligaţia să se conformeze hotărârilor sale. Acest mecanism este în

evoluţie constantă şi Convenţia trage o mare parte a vitalităţii sale din interpretarea sa de

către curte.

Transformarea sistemului

• De la intrarea în vigoare a Convenţiei, numărul părţilor contractante aproape s-a triplat.

8

Ceea ce a dus la necesitatea reducerii numărului de afaceri pendinte şi a duratei

procedurilor. Raţionalizarea necesară a dispozitivului trebuia plasată în perspectiva

menţinerii a înaltului nivel a protecţiei şi a unei mai bune accesibilităţi a individului la

mecanism. Procedura acestei transformări este descrisă în protocolul nr. 11 în vigoare de la

1 noiembrie 1998.

• Astfel amendată Convenţia instaurează o nouă Curte permanentă, născută din fuziunea a

două organe de control originale, fosta Comisie şi Curtea. Dreptul de recurs individual

este din acel moment automat, iar jurisdicţia Curţii obligatorie pentru toate statele

contractante. Comitetul de Miniştri îşi păstrează rolul său de control al executării hotărârilor

Curţii, dar nu mai are competenţa pe care o avea în unele circumstanţe de a se pronunţa pe

fondul cererilor individuale. Statului condamnat îi incumbă să ia măsurile necesare pentru

remedierea consecinţelor încălcării pentru care a fost recunoscut vinovat. Dacă dreptul

intern nu permite ştergerea totală a consecinţelor încălcării, Curtea îl poate condamna la

plata unei indemnizaţii financiare în favoarea părţii lezate.

• Pentru a evita apariţia unor noi încălcări a Convenţiei şi consecinţele acesteia Statul este în

general chemat să-şi modifice legislaţia şi practicile sale pentru a garanta în viitor

respectarea dreptului în cauză.

• În acest caz, hotărârea Curţii are efecte generale care depăşesc cauza iniţială. Astfel,

jurisprudenţa Curţii, prin continuitatea şi coerenţa sa, exercită efecte preventive,

descurajând autorităţile naţionale, puse în faţa perspectivei sancţiunilor internaţionale, să

acţioneze împotriva dispoziţiilor Convenţiei.

Pe lângă dimensiunea normativă, CEDO are şi o dimensiune instituţională, care se

raportează la funcţionarea CtEDO.

9

Mecanism de control al CEDO

CEDO

Individ vs StatArt. 34

Stat vs StatArt. 33

CtEDO

Decizia de admisibilitate

Art. 29 şi 35

Stabilirea faptelor. Tentativă de reglementare amiabilă (art. 38, 39)

Hotărârea CtEDO

Comitetul de Miniştri controlează executarea hotărârii Curţii (art. 46(2)

Posibilitatea denunţării CEDO

• Posibilitatea denunţării este reglementată de art. 58 al. 1 CEDO şi ea poate fi exercitată

numai cu respectarea condiţiei de respectare a unui termen de 5 ani de la data intrării în

vigoare a Convenţiei în statul în chestiune şi nu înainte de expirarea termenului de 6 luni

de preaviz dat de acelaşi stat. Preavizul va fi adresat sub forma unei notificări scrise

adresată secretarului general al CoE, acesta din urmă având obligaţia de a informa despre

aceasta celelalte părţi contractante.

• Al. 2 din acelaşi articol precizează că această denunţare nu poate avea ca efect să dezlege

partea contractantă interesată de obligaţiile conţinute în prezenta convenţie în ceea ce

priveşte orice fapt care, putând constitui o încălcare a acestor obligaţii, ar fi fost comis de ea

anterior datei la care denunţarea are efect.

• Sub aceeaşi rezervă, va înceta de a mai fi parte la Convenţia europeană orice parte

contractantă care ar înceta de a mai fi parte a CoE.

• Prin urmare, deşi denunţarea este posibilă, această decizie ar fi cu siguranţă foarte dificilă

din punct de vedere moral şi mai ales politic, având în vedere natura Convenţiei europene,

tratat de protejare a drepturilor fundamentale.

10

CURS II - Principii generale de interpretare a CEDO

„Competenţa Curţii acoperă toate problemele privind interpretarea şi aplicarea convenţiei şi a

protocoalelor sale, care îi sunt supuse în condiţiile prevăzute de art. 33, 34, 46 şi 47” (art. 32, al. 1

CEDO).

Reguli aplicabile: regulile generale de interpretare a tratatelor definite de art. 31-32 din

Convenția de la Viena (Golder c/ Regatul Unit, 21 februarie 1975).

Curtea a dezvoltat de asemenea principii și metode de interpretare originale.

Rol pozitiv al Curții: tendința constantă de lărgire a drepturilor garantate în primele alineate

și respingerea corelativă a excepțiilor admise uneori în alineatele doi.

O serie de concepte dezvoltate de CtEDO amplifică protecție Convenției în timp ce alte

interpretări moderatoare echilibrează interesul individual în raport cu cel general (Marguénaud,

2008).

I – Concepte amplificatoare

1. Interpretare progresistă : Obiectivele principale ale Curţii ţin de protecţia unor concepte

efective şi nu a unor drepturi teoretice şi iluzorii (Airey c/ Irlanda, 9 octombrie 1979).

2. Interpretare evolutivă : CEDO trebuie interpretată întotdeauna „în lumina condiţiilor prezente”

(Marckx c/ Belgia, 1979; Airey c/ Irlanda, 1979), ținându-se cont de evoluția societăților statelor

părți.

1. Interpretarea progresistă

Pentru o interpretare progresistă CtEDO se sprijină pe o serie de principii precum:

1) preeminența dreptului

2) autonomia termenilor convenționali

3) combinarea art. 14 cu alte articole

4) obligațiile pozitive ale statelor

5) interpretarea restrânsă a restricțiilor

6) speranța legitimă

7) autonomia personală

1) Preeminența dreptului

Unul dintre elementele patrimoniului constituțional comun statelor membre ale Consiliului

Europei inclus de asemenea şi în cuprinsul CEDO (Golder c/ Regatul Unit; Engel et al. c/ Olanda ).

11

Folosit în scopul limitării intervenţiilor arbitrare din partea autorităţilor statului în

detrimentul unor drepturi ale individului garantate de CEDO (Silver et al. c/ Regatul Unit;

Malone c/ Regatul Unit; Zielinski et. al. c/ Franța).

2) Autonomia termenilor Convenției

Atribuirea unor semnificaţii proprii conceptelor convenţionale, diferite de interpretările

naționale.

Termeni precum: victimă, parte lezată, contestare, condamnare, detenţie, privare de libertate,

alienat, vagabond, magistrat, tribunal ș.a. beneficiază de interpretări proprii elaborate de Curte. Ex.:

termenul de „lege” - se poate raporta la o regulă, eventual, jurisprudenţială, suficient de accesibilă şi

precisă pentru a putea orienta conduita cetăţeanului (Sunday Times c/ Regatul Unit, 26 aprilie

1979).

3) Lectura articolelor CEDO prin prisma interdicției discriminării

Art. 14 CEDO interzice aplicarea unui tratament discriminator indivizilor în funcţie sex, rasă,

culoare, limbă, religie, opiniile politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială,

apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie distinctivă sau particulară.

Principiul nediscriminării se raportează la drepturile şi libertăţile protejate expres de CEDO.

Chiar dacă art. 14 nu poate fi aplicat independent, Curtea de la Strasbourg a știut să-i lărgească

autonomia de aplicare penalizând situaţii care prin ele însele nu ar fi constituit încălcări ale unui

drept garantat ci numai prin raportare la caracterul discriminatoriu al comportamentului extinzând

astfel protecţia CEDO.

Articolul 14 a devenit astfel catalizator al unui mecanism amplificator de protecţie (Cauza

lingvistică belgiană, 23 iulie 1968, Marckx c/ Belgia; Mazurek c/ Franţa; Hofmann c/ Germania;

Salgueiro c/ Portugaliea; E.B. c/ Franţa).

Art. 14 servește și la condamnarea statelor care nu se străduiesc să aplice un tratament diferit

persoanelor aflate în situaţii sensibil diferite (Thlimmenos c. Grecia).

Prin Ptc. 14 Principiul nediscriminării capătă o autonomie totală prin raportare la orice

drept chiar dacă acesta nu este cuprins în protecţia explicită a CEDO.

• Doar 18 state membre ale CoE au ratificat până în prezent acest Ptc.

• România la 17 iulie 2006 → vig. 1 noiembrie 2006.

• Franţa, de exemplu nici nu l-a semnat, iar Germania nu l-a ratificat, precum nici Rusia sau

Turcia.

12

4) Obligațiile pozitive

Concept utilizat de CtEDO în foarte multe dintre hotărârile sale pentru justificarea condamnării

pasivităţii statelor în diverse situaţii.

O protecţie eficientă presupune de multe ori o reacţie activă a statelor prin luarea unor măsuri

necesare în limitele prerogativelor lor.

Descoperită odată cu cauza lingvistică belgiană (1968), noţiunea a fost utilizată pentru a

concretiza acele drepturi garantate de CEDO a căror conţinut era imprecis.

În ultimul timp, se afirmă tot mai puternic principiul conform căruia CEDO trebuie să fie

respectată şi între particulari prin mijlocirea statului.

Responsabilitatea internaţională a statului poate fi atrasa astfel de neîndeplinirea obligaţiilor

pozitive prin raportare şi la relaţiile între particulari, prin „efectul orizontal”.

Dreptul la un proces echitabil a fost îmbogățit cu obligațiile pentru stat:

- de a garanta justiţiabililor un drept efectiv de acces la justiţie (Airey c/ Irlanda),

- de a verifica dacă un avocat desemnat din oficiu îşi îndeplineşte convenabil misiunea (Artico

c/ Italia);

- de a informa acuzatul cât mai repede posibil despre natura şi cauza acuzaţiei care i se aduce

(Barbera et al. c/ Spania).

Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei (art. 8) a fost

amplificat considerabil de obligaţii pozitive care tind sa-l facă mai efectiv. Printre numeroasele

decizii care au participat la această evoluţie, două sunt cele mai remarcabile:

- Marckx c/ Belgia potrivit căreia statul are obligaţia de acţiona pentru a permite

dezvoltarea normală a relațiilor între părinţi şi copii;

- Lopez Ostra c/ Sania care pune în sarcina statului măsurile pozitive necesare pentru ca

dreptul la respectarea domiciliului să nu devină ineficace din cauza unor emanaţii

periculoase a unei întreprinderi poluante.

5) Interpretarea restrânsă a restricțiilor

Principiul interpretării restrânse a limitărilor admise în alineatele doi ale unor articole din

CEDO s-a afirmat odată cu pronunţarea hotărârii Klass et al. c/ Germaniei (1978).

Judecătorul european a justificat interpretarea strictă a art. 8, al. 2 pornind de la ideea potrivit

căreia „puterea de a supraveghea în secret cetăţenii nu este tolerabilă de către CEDO decât în

măsura strict necesară pentru apărarea instituţiilor democratice”.

13

Acelaşi principiu a fost aplicat în hot. Barthold c/ Germaniei (1985) cu privire la articolul 10, al.

2 care prevede restricţii la libertatea expresiei.

Art. 18 precizează că restricţiile la drepturile şi libertăţile garantate nu pot fi aplicate într-un alt

scop decât acel pentru care le-a admis CEDO. (Gusinskiy c/Rusia, 2004).

6) Speranța legitimă

Utilizată pentru prima dată în hot. Pine Valley et al. c/ Irlanda (1991), noţiunea de „speranţă

legitimă”, distinctă de cea de „încredere legitimă”, a avut drept funcţie justificarea extinderii

noţiunii de „bunuri” în sensul CEDO. Astfel, s-a afirmat că o creanţă virtuală poate constitui

obiect al protecţiei dacă interesatul are, cel puţin, o speranţă legitimă să o vadă concretizată.

Ulterior, hot. Marii Camere Kopecky c. Slovacia (2004) a supus speranţa legitimă criteriului

strict al existenţei unei baze suficiente în dreptul intern, ceea ce a dus la apariţia unor

interpretări inedite ale art. 6 care garantează dreptul la un proces echitabil (Anagnostopoulos c/

Grecia – garantarea dreptului la un tribunal în mod efectiv și nu iluzoriu) şi a art. 8 extins la

protecţia dreptului la imagine (Van Hannover c/ Germania, 2004).

7) Autonomia personală

• Începând cu hot. Pretty c/ Regatul Unit (2002) referitoare la suicidul asistat, Curtea

consideră că noţiunea de autonomie personală reflectă un principiu important care extinde

interpretarea art. 8, la dreptul de a dispune de corpul său (K.A. şi A.D. c/ Belgia, 2005).

• Cu timpul, acest concept individualist a fost mobilizat pentru a creşte întinderea altor

articole ale Convenției :

- art. 11 prin hot. Sorensen şi Rasmussen c/ Danemarca (2006) privind afilierea forţată la un

sindicat,

- art. 5, al. 1 hot. Chtoukatourov c/ Rusia (2008) privind procedura plasării în regim de

incapacitate.

- art. 9, dreptul de a nu avea o religie, Lautsi c/ Italia (2010).

2. Interpretarea evolutivă

• Interpretarea CEDO nu poate fi „fixă”, ea va evolua în funcție de evoluția societății, a

științei precum și a dreptului.

• Implică răsturnările de jurisprudenţă admise pentru prima dată în hot. Cossey c/

Regatului Unit (1990), Curtea afirmând că nu se consideră legată de deciziile sale

anterioare.

14

• Evoluţia unei serii de factori poate la rândul ei să producă evoluţia interpretărilor date de

Curte. Instanţa europeană ţine cont de schimbările de obiceiuri sau de mentalităţi, de

progresele tehnice şi medicale şi de transformările sociale revelate prin mutaţii juridice.

• Curtea a avut o reticenţă constantă în aplicarea interpretării evolutive, chiar dacă se declara

deschisă acestei concepţii. Ea pronunţa hotărâri care marcau o evoluţie semnificativă a

jurisprudenţei sale (de ex. hot. Huber c. Elveţiei, 1990 privind interpretarea art. 5, al. 3

(competența magistratului pe parcursul procedurilor), sau hot. Soering c/ Regatul Unit, 1989

privind aplicarea art. 3, („culoarul morții” = tortură)).

• Aplicarea principiului „în lumina condiţiilor de azi” a condus Curtea spre o interpretare

diferită de cea dată anterior (în materie de transsexualitate de ex., B. c/ Franţa, 1992).

Răsturnări de jurisprudență

• Metoda interpretării evolutive a fost aplicată mai întâi în hot. Sigurdur A. Sigurjonsson c/

Islanda, 1993, prin care Curtea a admis că art. 11 consacră de asemenea un drept de

asociere negativ, drept pe care refuzase să îl pronunţe deliberat cu câteva luni mai înainte

(hot. Sibson c/ Regatul Unit, 1993).

• De la 1 noiembrie 1998, noua Curte nu a ezitat să afirme explicit că, dacă interesul

securităţii juridice, a previzibilităţii şi egalitatea în faţa legii o împiedică să se distanţeze

de precedentele sale fără un motiv valabil, ea trebuie totuşi să ţină cont de evoluţia

situaţiei în statele contractante pentru a ajunge la un consens.

Alte cauze pentru răsturnări de jurisprudență

• Cele care nu sunt ghidate de factori de evoluţie, ci răspund mai degrabă, unor exigenţe de

coerenţă.

• Cauze relevante:

- Pellegrin c/ Franţa, 1999 privind aplicabilitatea art. 6, al. 1, litigiilor privind funcţionarii şi

agenţii statului, corectată de hot. Marii Camere Vilho Eskelinen ş.a. c/ Finlanda, 2007, care

modifică criteriul ce permite determinarea aplicabilităţii art. 6, al. 1 agenţilor publici.

- Kudla c/ Polonia, 2000, referitor la interpretarea art. 13 prin prisma termenului rezonabil.

- Perez c/ Franţa din 12 februarie 2004 care precizează condiţiile de aplicabilitate a art. 6 la

constituirea părţii civile.

15

II – Concepte moderatoare

• Pe lângă conceptele amplificatoare, protectoare pentru individ, Curtea a dezvoltat prin

jurisprudenţa sa şi nişte concepte moderatoare care autorizează unele limitări a

drepturilor protejate în CEDO.

• Creație a Curții cum sunt „marja naţională de apreciere” şi „principiul

proporţionalităţii” sau dispoziții ale CEDO, evocate cel mai frecvent în alineatele doi ale

articolelor, dar şi de art. 15 care se referă la derogările în caz de urgenţă, sau de art. 17,

care sprijinindu-se pe noţiunea de abuz de drept, împiedică pe cei a căror obiectiv este

distrugerea drepturilor sau libertăţilor garantate de textul Convenției de a se folosi de acesta.

1. Marja națională de apreciere

Curtea recunoaşte că legislatorii naţionali şi jurisdicţiile interne dispun de o marjă de

apreciere în materia aplicării Convenției (Handyside c/ Regatul Unit, 1976).

Concept atașat principiului subsidiarităţii. Respectarea CEDO trebuie să fie asigurată, mai

întâi, prin mijloacele juridice interne, fiecare stat trebuie să dispună de o libertate în alegerea

măsurilor pentru aplicarea concretă a Convenției.

Noţiunea prezintă avantajul de a permite încercarea concilierii exigenţelor construcţiei europene

cu apărarea pluralismului juridic.

Introduce o supleţe necesară în punerea în aplicare a CEDO favorizând adaptarea sa la

realităţile economice, culturale, juridice şi sociale adesea foarte diferite de la o ţară la alta.

Întinderea marjei de apreciere variază în funcţie de circumstanţe, domenii şi context fiind

astfel în evoluţie constantă (Rasmussen c/ Danemarca, 1984). În unele domenii este relativ mai

largă, în altele ea este mult mai restrânsă.

Statele beneficiază de o marjă de apreciere largă în domeniile în care nu există consens

european:

- în materie de securitate naţională mai ales pentru aplicarea art. 15 (Lawless c/ Irlanda,

1961).

- în domeniul moralei, (Open Door şi Dublin Well Woman c/ Irlanda, 1992) ,

- în materie de proprietate (James c/ Regatul Unit, 1986)

- în domeniul electoral (Matthews c/ Regatul Unit, 1999).

Marja de apreciere a statelor pare foarte largă atunci când acestea sunt ţinute să îndeplinească o

obligaţie pozitivă.

16

Începând cu hot. Abdulaziz, Cabales şi Balkandali c/ Regatul Unit, 1985, obligaţiile pozitive au

fost supuse aceluiaşi regim ca şi celelalte obligaţii, cu precizarea că în privinţa lor statele

beneficiază „de o marjă largă de apreciere”.

Ulterior, pornind de la hot. Powell şi Rayner c/ Regatul Unit, 1990, marja nu mai este ”largă” ci

una „certă”.

Marja este redusă de la intrarea în vigoare a Convenției europene pentru prevenirea torturii

din 25 noiembrie 1987, atunci când obligaţia pozitivă se referă la garantarea integrităţii fizice a

persoanelor arestate sau deţinute.

Marja de apreciere este redusă atunci când există un consens, o identitate de vedere a statelor

părţi. Domenii:

- protecţia autorităţii judiciare (Sunday Times c/ Regatul Unit, 1979).

- intimitatea vieţii private în care nu pot exista ingerinţe decât pentru cauze deosebit de

grave (Dudgeon c/ Regatul Unit, 1981, dreptul de a avea relaţii homosexuale între adulţi)

sau „o necesitate socială imperioasă” (Nasri c/ Franţa, 1995, cenzurează expulzarea unui

surdo mut care trăise în Franţa de la vârsta de 4 ani).

- libertatea expresiei (Schwabe c/ Austria, 1992). În acest domeniu se observa, de curând, o

amorsare a tendinței de extindere a marjei de apreciere în hot. Prager şi Oberschlick c/

Austria din 26 aprilie 1995.

2. Principiul proporționalității

Este unul dintre principiile generale de drept având consecinţe importante atât pentru

edificarea Europei comunitare cât şi pentru dezvoltarea Europei drepturilor omului.

Este un principiu de ordin calitativ traducând o cerinţă de adecvare între un obiectiv, ipotetic

legitim, şi mijloacele puse în aplicare pentru a atinge obiectivul.

Permite verificarea ca mijloacele utilizate pentru a realiza un scop legitim să nu fie

exagerate.

Se referă la asigurarea unui echilibru între scop şi mijloacele folosite pentru atingerea acestuia

(nu se sparge o alună (scopul legitim) cu un baros (mijloc exagerat)).

În jurisprudenţa Curţii acest principiu se traduce prin „ găsirea justului echilibru între

interesul general şi interesele individului” (cauza lingvistică belgiană).

• Proporţionalitatea a fost implicit (Lawless c/ Irlanda, 1 iulie 1961) sau explicit (Brannigan

şi McBride c/ Regatul Unit, 1993) utilizată pentru a controla restricţiile la obligaţiile

ordinare admise de art. 15 (derogarea în caz de stare de urgenţă) în circumstanţe

excepţionale precum războiul sau alte pericole care ameninţă viaţa naţiunii.

17

• Conceptul de proporţionalitate este astfel utilizat pentru a controla punerea în aplicare a

alineatelor doi din articolele 8, 9, 10 şi 11 ale Convenției şi a al. 3 din art. 2 al Ptc. 4 care

autorizează restricţii „prevăzute de lege” şi „necesare într-o societate democratică”

(Handyside c/ Regatul Unit, 1976, Olsson c/ Suedia, 1988) şi pentru a împiedica statele să

atingă prin mijloace prea brutale obiectivele legitime:

- de securitate naţională,

- de menţinere a ordinii publice,

- de protecţie a sănătăţii şi moralei.

CURS III - Drepturi cu caracter primordial pentru persoane,

protejate de CEDO

Dreptul la viaţă

Art. 2 CEDO

Calificare

� Drept primar

� Inspiraţie: DUDO, art. 3

� Parte din “nucleul dur” al CEDO

� Unul dintre elementele fundamentale ale patrimoniului comun al statelor membre

� Drept suprem şi atribut inalienabil al fiinţei umane

� Protecţia eficientă a dreptului la viaţă este condiţie esenţială pentru exercitarea tuturor

celorlalte drepturi.

Respectare absolută

“Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege” (art. 2, al.1)

Cf. jurisprudenţei CEDO statele au “datoria primordială de a garanta dreptul la viaţă prin instituirea

unei legislaţii penale concrete care să descurajeze atingerile aduse persoanei şi care să se sprijine

pe un mecanism de aplicare conceput pentru prevenirea, reprimarea şi sancţionarea încălcărilor”.

Kilic c. Turcia

Mahmut Kaya c. Turcia

18

Dreptul la viaţă – valoare fundamentală a societăţii

McCann c. Regatul Unit

Valoare supremă pe scara drepturilor omului pe plan internaţional

Streletz, Kessler şi Krenz c. Germania

Preeminenţă în raport cu alte drepturi

Pretty c. Regatul Unit

Obligaţia negativă a statului

� Să se abţină de la atingerea dreptului la viaţă

� Moartea nu poate fi provocată nimănui cu intenţie

Uciderea din culpă

Iniţial Comisia a apreciat că uciderea din culpă nu încalcă art. 2

X c. Belgia (1969)

În urma unor critici, ea şi-a nuanţat poziţia: limitându-se la controlul legalităţii utilizării forţei,

fără a cerceta intenţia persoanei în cauză

Stewart c. Regatul Unit (1984)

Curtea admite posibilitatea de angajare a responsabilităţii statului în caz de ucidere din culpă

Ilhan c. Turcia (2000)

Obligaţiile pozitive ale statului

Să ia măsurile necesare pentru protejarea vieţii

Naddaf c. RFG

L.C.B. c. Regatul Unit

Osman c. Regatul Unit

Demiray c. Turcia Keenan c. Regatul Unit

În cazul problemelor de sănătate publică să-şi asume anumite precauţii

Association X c. Regatul Unit

X c. Irlanda

X c. Austria

Cipru c. Turciei

Khokhlich c. Ucraina

19

McGlinchey c. Regatul Unit

Henaf c. Franţa

Tarariyeva c. Franţa

În cazul problemelor de securitate autorităţile trebuie să intervină activ pentru a garanta

efectivitatea dreptului la viaţă

W c. Regatul Unit

Statul trebuie :

Să implementeze o legislaţie eficace, care să califice ca infracţiuni omuciderile voluntare comise

de particulari sau de agenţi ai statului acţionând în afara puterilor lor oficiale

Öneryildiz c. Turcia

Să instituie un cadru legal aplicabil în spitale sau să instaureze un sistem eficient care să permită

stabilirea cauzei decesului persoanelor plasate sub responsabilitatea profesioniştilor sănătăţii

Calvelli şi Ciglio c. Italia

Să instituie un sistem efectiv de supraveghere a poliţiei în cazul acţiunii acesteia în raport cu

persoanele reţinute

Taïs c. Franţa

Ancheta la care conduce recurgerea la forţă cauzatoare de moarte din partea agenţilor statului

Trebuie să fie:

� Eficientă

� Completă

� Imparţială

Cu scopul de a:

� Clarifica situaţia

� Identifica eventualii responsabili

McCann c. Regatul Unit

Cipru c. Turcia

Cicek c. Turcia

High Jordan c. Regatul Unit

Natchova şi alţii c. Bulgaria

Akkum şi alţii c. Turcia

20

Lipsa anchetei constituie în sine o violare a art. 2.

Kaya c. Turcia

Ognyanova şi Tchoban c. Bulgaria

Scavuzzo-Hager c. Elveţia

Ataman c. Turcia

Byrzykowski c. Polonia

Bazorkina c. Rusia

Estamirov c. Rusia

Luluyev c. Rusia

Anter şi alţii c. Turcia

Criteriile efectivităţii anchetei:

Independenţa anchetatorilor în raport cu agenţii statului implicaţi în evenimente

Gülec c. Turcia,

Ugur c. Turcia,

McShane c. Regatul Unit,

Slimani c. Franţa,

Rivas c. Franţa

Ancheta trebuie să permită să se determine dacă forţa folosită a fost sau nu justificată

Avsar c. Turcia

Gül c. Turcia

Ancheta trebuie să fie rapidă, desfăşurată în timp util, însă, pentru a fi şi eficace, nu trebuie să fie

de o durată foarte redusă :

Kilic c. Turcia

Cakici c. Turcia

Ertak c. Turcia

Jordan c. Regatul Unit

Khachiev şi alţii c. Rusia

Taïs c. Franţa

Controlul public al anchetei şi al rezultatelor acesteia trebuie să fie satisfăcător

pentru a garanta răspunderea celor responsabili.

Öneryildiz c. Turcia

Apropiaţii victimei trebuie să aibă posibilitatea de a participa la procesul de investigaţie, pentru

a proteja în mod eficient interesele lor legitime.

Shanagan c. Regatul Unit

21

Kelly şi alţii c. Regatul Unit

Chiar dacă art. 2 priveşte activităţile statului de natură să pună în pericol viaţa persoanelor, din

conţinutul lui nu se poate deduce o obligaţie pozitivă a statului de a împiedica orice violenţă

potenţială, povara astfel impusă statului ar deveni excesivă şi insurmontabilă.

Tanribilir c. Turcia

X c. Regatul Unit

X c. Irlanda

X c. Irlanda şi Regatul Unit

Osman c. Regatul Unit

Protecţia vieţii specifică unor categorii de persoane

Deţinuţii

Specificitatea reiese din faptul că deţinuţii se află complet sub controlul autorităţilor care au

obligaţia de a-i proteja.

Slimani c. Franţa

Rivas c. Franţa

Autorităţile trebuie să acţioneze din oficiu în momentul în care cauza le este supusă atenţiei, fără a

fi necesară o plângere prealabilă din partea rudelor.

Rudele trebuie implicate în procedură astfel încât să îşi poată proteja interesele legitime (ex.

Franţa permite rudelor să se constituie parte civilă cu titlu incident într-o anchetă de acest fel).

McKerr c. Regatul Unit

Slimani c. Franţa

Expulzarea cu risc de execuţie capitală

Cf. jurisprudenţei relativ recente (2005) există o încălcare a art. 2 atunci când expulzarea intervine

în pofida unui risc confirmat de a muri.

Bader şi alţii c. Suedia

Hussun şi alţii c. Italia

Nu va exista încălcare a art. 2 atunci când statul către care se face expulzarea nu a abolit pedeapsa

capitală, dacă sunt oferite garanţii guvernamentale privind excluderea pedepsei cu moartea.

Salem c. Portugalia

Zoub Saoudi c. Spania

22

Dispariţiile forţate

Curtea a conchis că “dispariţia” persoanelor deţinute, constituie o încălcare a art. 2 , mai ales în

cazul absenţei unei anchete din partea autorităţilor

Timurtas c. Turcia

Cipru c. Turcia

Aydin Eren c. Turcia

Mikheyev c. Rusia

Bazorkina c. Rusia

Cooperarea dintre state

În contextul protejării valorilor care reies din art. 2 statele au o obligaţie de cooperare cu alte

state. Lipsa de cooperare a statului pârât constituie o neîndeplinire distinctă a obligaţiilor sale.

Timurtas c. Turcia

Frontierele dreptului la viaţă

Începutul dreptului la viaţă

� Convenţia nu defineşte cu precizie limitele temporare ale dreptului la viaţă

� Curtea rămâne foarte prudentă în interpretarea acestei limite

Întreruperea voluntară a sarcinii

Comisia a apreciat că avortul este compatibil cu art. 2 al. 1 din perspectiva protejării sănătăţii

mamei

X c. Regatului Unit

Termenul “orice persoană” nu este asociat de către Comisie cu “copilul care urmează să se

nască”

X c. Regatului Unit

Concluzia Curţii este că statele au o anumită putere discreţionară în acest domeniu

X c. Norvegia

Curtea a deplasat dezbaterea acestui subiect pe terenul libertăţii de expresie. Orice injoncţiune care

restrânge libertatea de a comunica sau primi informaţii cu privire la avorturile practicate în afara

teritoriului naţional este contrară art. 10.

Open Door şi alţii c. Irlanda

Curtea a evitat să se pronunţe asupra dreptului la viaţă a fetusului lăsând marja de apreciere

statelor.

23

Open Door şi alţii c. Irlanda

Boso c. Italia

Vo c. Franţa

Sfârşitul vieţii

� Este dificil să se dea o apreciere reieşind din art. 2.

� Chestiuni pertinente în acest domeniu se raportează cu precădere la eutanasie.

� Poziţia judecătorului european cu privire la dreptul de a muri, fie de mâna unui terţ, fie cu

asistenţa unei autorităţi publice, este că acesta nu se poate deduce din art. 2.

Pretty c. Regatul Unit.

Eutanasia

� Refuzul depenalizării eutanasiei nu poate constitui o violare a art. 2, totuşi, în ipoteza

depenalizării acceptate în anumite condiţii, acest articol nu este încălcat.

� Condiţii imperative:

- bolnavul să fi făcut cererea în mod conştient şi voluntar

- starea sa medicală să fie ireversibilă

- să fie exercitat un control efectiv.

Sinuciderea deţinutului

Art. 2 poate fi invocat în cazul unui deţinut numai dacă autorităţile, cunoscând riscurile, nu iau

măsuri adecvate pentru a proteja viaţa deţinutului.

Keenan c. Regatul Unit

Dacă ancheta nu a îndeplinit exigenţele esenţiale de promptitudine, diligenţă, iniţiativă din partea

autorităţilor statului şi de control public, nesatisfăcând astfel criteriile minime de efectivitate,

Curtea consideră art. 2 încălcat.

Trubnikov c. Rusia

Limitări ale art. 2

� Executarea unei sentinţe capitale pronunţată de un tribunal pentru o infracţiune

sancţionată astfel de lege.

� Recurgerea la forţă absolut necesară pentru a asigura apărarea oricărei persoane

împotriva violenţei ilegale.

24

Eliminarea pedepsei cu moartea

� Abolire parţială a pedepsei cu moartea (1983-1985):

- Ptc. nr. 6 a abolit pedeapsa cu moartea pe timp de pace (art. 1).

- Acceptând posibilitatea prevederii pedepsei cu moartea pentru acte comise în timp de război

sau de pericol iminent de război (art. 2).

� Abolire totală a pedepsei cu moartea (2002-2003):

- Ptc. nr. 13 prevede abolirea pedepsei cu moartea în orice situaţie, fără derogări (cf. art. 15

CEDO) şi rezerve (cf. art. 57 CEDO).

� O posibilitate de denunţare a Ptc. nr. 13, sau chiar a CEDO, persistă în virtutea art. 58

CEDO.

Aplicarea principiului legitimei apărări

� Pericolul trebuie să fie grav şi actual.

� Riposta necesară şi proporţională cu pericolul.

� Se referă doar la protejarea persoanelor nu şi a bunurilor.

McCann şi alţii c. Regatului Unit

Recurgerea la forţă mai poate fi justificată de :

� O arestare legală.

� Împiedicarea evadării unei persoane legal deţinută.

� Reprimarea unei revoluţii sau insurecţii conform legii.

Stewart c. Regatul Unit

Proporţionalitatea se apreciază în raport cu:

� Pericolul pentru vieţile umane şi integritatea corporală

� Natura scopului urmărit

� Natura situaţiei

Wofgram c. RFG

Stewart c. Regatului Unit

McCann şi alţii c. Regatul Unit

O nouă justificare - lupta împotriva terorismului.

25

Dreptul de a nu fi supus torturii şi altor tratamente sau

pedepse inumane sau degradante

Art. 3 CEDO

Inspiraţie

� Articolul 5 DUDO:

“Nimeni nu va fi supus torturii, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.”

� Text apropiat, PIDCP art. 7:

“Nimeni nu va fi supus torturii şi nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.

În special, este interzis ca o persoană să fie supusă, fără consimţământul său, unei experienţe

medicale sau ştiinţifice.”

� Convenţii specifice:

Convenţia ONU pentru prevenirea torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau

degradante (1984 → 1987)

Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane ori

degradante (1987 → 1989)

Caracter

� Interdicţie majoră, absolută, fără posibile restrângeri sau derogări chiar şi în cazul

terorismului sau crimei organizate.

Aksoy c. Turcia

Soering c. Regatul Unit

Chahal c. Regatul Unit

Labita c. Italia

Selmouni c. Franţa

Indelicato c. Italia

� Drept intangibil.

� Atribut inalienabil al fiinţei umane.

� Valoare fundamentală a unei societăţi democratice.


Obligaţiile statului

� Negativă, de abţinere

26

� Pozitivă, de protecţie

Obligaţia negativă

� Să nu practice tortura

� Să nu aplice tratamente inumane sau degradante

� Să se abţină de la provocarea unor leziuni grave persoanelor aflate sub jurisdicţia lor.


A. c. Regatul Unit

Z şi alţii c. Regatul Unit

Kudhla c. Polonia

Obligaţie pozitivă

Să protejeze toate persoanele aflate sub jurisdicţia lor indiferent dacă situaţia periculoasă are

loc în afara jurisdicţiei acestora

Kirkwood c. Regatul Unit


Să apere integritatea fizică a persoanelor private de libertate în orice situaţie.

Persoanele rănite în timpul arestării sau detenţiei trebuie îngrijite în mod corect, fără

discriminări.

Ilhan c. Turcia

H. c. Elveţia

Algür c. Turcia

Cipru c. Turcia

� Instituirea unei legislaţii adecvate pentru a asigura o protecţie eficientă a integrităţii fizice,

mai ales prin intermediul unui cadru juridic şi administrativ al recurgerii la forţă de către

reprezentanţii forţelor de ordine.

Makaratzis c. Grecia

Tzekov c. Bulgaria

Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a tratamentelor sau pedepselor inumane sau

degradante

� Deschisa spre semnare la 26 noiembrie 1987 şi intrată în vigoare în 1989.

� Semnată şi ratificată de toate statele membre.

� Semnificaţie: mecanism nejudiciar cu caracter preventiv.

� Scop: ameliorarea protecţiei persoanelor private de libertate.

27

� Instituie un Comitet european pentru prevenirea torturii şi a tratamentelor sau

pedepselor inumane sau degradante

Comitet european pentru prevenirea torturii şi a tratamentelor sau pedepselor inumane sau

degradante

� Funcţie: organizarea unor vizite regulate la locurile de detenţie, în afara vizitelor periodice.

� Scop: asigurarea unei protecţii mai eficiente a persoanelor private de libertate împotriva

relelor tratamente.

� Împuternicit să efectueze vizite în orice loc care se află sub jurisdicţia părţilor unde

persoanele sunt private de libertate, fără a fi existat în mod necesar o plângere.

� Nu are funcţii judiciare: nu se poate pronunţa asupra încălcării eventuale a unor

instrumente internaţionale pertinente.

� Poate formula recomandări evaluând faptele constatate cu ocazia vizitelor efectuate.

� Nu poate efectua acte procedurale (ex. să asculte martori), iar dacă o anchetă suplimentară

se dovedeşte necesară, nu poate decât să sugereze acest fapt statului în cauză solicitându-i

să îl informeze cu privire la rezultate, poate efectua vizite noi, în acelaşi context.

Rolul CPT

� Nu are vocaţia de a condamna statele.

� Poate îmbunătăţi eventual protecţia persoanelor private de libertate prin sfaturi avizate.

� Dacă statul în cauză nu colaborează, convenţia prevede posibilitatea de a face o declaraţie

publică, ca măsură cu caracter excepţional (Turcia 15 decembrie 1992, privind condiţiile de

detenţie).

Efecte

� Recomandările CPT nu sunt publicate cu excepţia cazului în care statul consimte, situaţie în

care vor fi publicate şi propriile sale observaţii (vezi raportul cu privire la vizita efectuată la

aeroportul Roissy-Charles de Gaulle).

� Deşi recomandările nu sunt urmate de consecinţe Comitetul îşi poate publica raportul cu

titlu de sancţiune (declaraţia publică privind Republica Cecenă, iulie 2001; Republica

Moldova, iulie 2009)

Definiţii

În absenţa unei clarităţi a art. 3, definirea s-a conturat pe baza jurisprudenţei.

Nu există o separare clară între aceste comportamente, distincţia bazându-se pe o diferenţă de

intensitate şi nu de natură.

28

Tratament degradant

“Act care produce persoanei în cauză, în ochii altora sau ai săi, o umilire sau o punere într-o

situaţie de inferioritate ori obligarea unei persoane să acţioneze contra voinţei şi conştiinţei sale,

care să atingă un minim de gravitate”.

“Umilire grosieră în faţa altora a unei persoane, care poate fi obligată să acţioneze împotriva

voinţei sau conştiinţei sale”.

Campbell şi Cosans c. Regatul Unit

Tyrer c. Regatul Unit

Raninen c. Finlanda

Un tratament este considerat degradant dacă este de natură să inspire victimei sentimente de

teamă, de angoasă şi de inferioritate, care o umilesc şi o înjosesc.

Kudhla c. Polonia

Din această categorie fac parte şi:

Ofensele, în special măsurile vexatorii

Hutardo c. Elveţia

Valasinas c. Lituania

Ofensele cu caracter rasist

Hilton c. Regatul Unit

Noţiunea nu a fost extinsă asupra altor forme de discriminare, privind etniile şi minorităţile

lingvistice.

Affaire des Tziganes Kalderas DR 11/221, 1979

X c. Austria

Precum și la diferenţele de tratament care ţin de regimul juridic al filiaţiei sau al identităţii sexuale.

Marckx c. Belgia

Abdulaziz, Cabales şi Balkandali c. Regatul Unit

Condiţii de viaţă înjositoare

� Contrare respectării demnităţii umane şi uneori discriminatorii, caracterizate drept

tratamente degradante.

� Uneori atrase de caracteristicile date de originea etnică, rasă şi religie.

� Constrângeri care reies din: izolare, libertate de circulaţie restrânsă, supraveghere.

� Fără perspective de refacere sau extindere a comunităţii.

29

Cipru c. Turcia

Pedepsele corporale în cadrul şcolii pot fi considerate tratamente degradante.

Campbell şi Cosans c. Regatul Unit

Costello-Roberts c. Regatul Unit

Din perspective medicale - tratament medical experimental efectuat fără acordul subiectului,

fiind, în acelaşi timp nou şi riscant.

X c. Danemarca

Suferinţele legate de o boală incurabilă care condamnă bolnavul la o moarte în condiţii deosebit

de penibile nu poate fi considerat tratament degradant, dincolo de obligaţiile pozitive ale statului

de protecţie a vieții.


Tratament inuman

Tratament care provoacă, în mod voluntar, grave suferinţe mintale sau fizice.

Selçuk şi Asker c. Turcia


Interogatoriile “aprofundate”, în cazul folosirii organizate a violenţei care exprimă o

“practică administrativă”, caracterizate prin repetitivitate şi toleranţă oficială.

Irlanda c. Regatul Unit

Brutalitatea poliţiei în cazul unei arestări sau reţineri, sau în raport cu contenciosul legat de

străini sau deţinuţi.

Klaas şi alţii c. Germania

Tomasi c. Franţa

Rivas c. Franţa

Modalităţi

Dispariţia forţată atât în ceea ce priveşte persoana în cauză, cât şi pentru rudele apropiate în

anumite circumstanţe.

Cipru c. Turcia

Bazorkina c. Rusia

Administrarea de vomitiv în mod forţat.

Jalloh c. Germania

Distrugerea de case şi de bunuri indiferent de motive.

Selçuk şi Asker c. Turcia

Pedeapsa cu moartea pronunţată în urma unui proces neechitabil.

30

Öcalan c. Turcia

Cele 5 tehnici speciale de interogare, prevăzute de legea engleză, privind combaterea

suspecţilor de terorism:

- interogarea suspectului obligat să stea în “poziţie de stres”, în picioare, cu faţa lipită de

perete, cu mâinile şi picioarele depărtate;

- acoperirea permanentă a capului cu un sac negru de pânză, exceptând perioada

interogatoriilor;

- “picătura chinezească”: obligarea reclamanţilor de a suporta un zgomot strident, la intervale

de câteva secunde;

- privarea de somn;

- privarea de hrană şi de apă.


Tortură

Acel tratament inuman, care provoacă suferinţe fizice sau mintale de o cruzime deosebită.


Definiţia a fost asociată uneori şi cu scopul faptei: obţinerea unor informaţii sau aplicarea unei

pedepse.

Dikme c. Turcia

În calificarea faptei CEDO se raportează şi la efectele ei: deosebit de grave.

Aksoy c. Turcia

Caracteristici

Sunt deliberate, provocând suferinţe deosebit de grave şi crude.


Aksoy c. Turcia

Convenţia este interpretată “în lumina condiţiilor de viaţă actuale”.

Selmouni c. Franţa

Interzicerea torturii a devenit o regulă imperativă de drept internaţional, iar Convenţia este

interpretată obligatoriu în lumina prevederilor internaţionale din care face parte.

Diferenţe

Diferenţa ţine doar de intensitate.

31

Tortura: forma cea mai gravă a tratamentului, este, în acelaşi timp, un tratament inuman şi unul

degradant, în formă agravată.

Tratamentul inuman: forma intermediară ca intensitate.

Tratamentul degradant: forma cea mai “uşoară”, de o intensitate redusă în raport cu celelalte.

Pedeapsa cu moartea

Atrage calificarea în lumina art. 3 dacă o astfel de pedeapsă este însoţită de o perioadă lungă

petrecută pe “culoarul morţii” în condiţii extreme, cu angoasă omniprezentă şi crescândă a

executării pedepsei capitale

Ilaşcu şi alţii c. Moldova şi Rusia

Domeniul art. 3

Cunoaşte un câmp de aplicare vast.

Nu se extinde însă la situaţiile de sărăcie extremă, neatingând pragul de gravitate extrem.

Van Volsem c. Belgia

Judecătorii au admis totuşi principiul cf. căruia dacă nivelul pensiilor sau al altor prestaţii

sociale nu mai este în măsură să garanteze un nivel de viaţă minim, statul poate fi constrâns

în sensul art. 3.

Larioşina c. Rusia

Persoane protejate:

Persoane expuse unui pericol

Persoane private de libertate

Persoane expuse unui pericol

Criteriu specific de interpretare raportat la atingerea unui prag minim de gravitate.

Irlanda c. Regatului Unit


Aprecierea minimului depinde de ansamblul circumstanţelor cauzei.

Irlanda c. Regatului Unit

Dougoz c. Grecia

Judecătorii iau în considerare intensitatea suferinţelor provocate victimelor.



32

Pragul suferinţei provocate

Minim: tratament degradant

Intermediar: tratament inuman

Superior: tortură

Se apreciază in concreto, în funcţie de “ansamblul elementelor cauzei”.

Se iau în considerare:

- natura şi contextul tratamentului sau pedepsei;

- modalităţile de executare

- durata

- efectele psihologice şi mentale

- sexul

- vârsta

- starea de sănătate a victimei

Tomasi c. Franţa


Indelicato c. Italia

Guzel Sahin şi alţii c. Turcia

Extinderea aplicării

Caracterul absolut al dreptului garantat prin art. 3 a dus la extinderea aplicabilităţii şi la pericolul

care emană de la persoane sau grupuri de persoane care nu au o funcţie publică, dincolo de

originea statală = „efectul orizontal” al aplicării Convenției

Ahmed c. Austria

HLR c. Franţa

Persoanele private de libertate

Statul trebuie să se asigure că toţi încarcerații sunt deţinuţi cu respectul demnităţii umane, dincolo

de suferinţele inerente detenţiei.

Thomas Mac Feelay c. Regatul Unit

Peers c. Grecia

V. c. Regatul Unit

Kaja c. Grecia

Arthur Hilton c. Regatul Unit

Valasinas c. Lituania

Iwanczuk c. Polonia

33

Nevmerjitski c. Ukraina

Statele au o dublă obligaţie:

- Să nu impună deţinuţilor condiţii care să poată fi calificate drept rele tratamente.

- Să asigure, în orice ipoteză, condiţii de detenţie conforme demnităţii umane.

Peers c. Grecia

Dougoz c. Grecia

Kalashnikov c. Rusia

Cembauer c. Croaţia

Kadikis c. Letonia

Mamedova c. Rusia

Frolov c. Rusia

Vincent c. Franţa

Deţinuţii în vârstă şi/sau bolnavi

Menţinerea detenţiei devine imposibilă dacă devine inconciliabilă cu starea de sănătate sau cu

vârsta deţinutului, dacă provoacă o agravare a stării de sănătate sau creează sentimente de

angoasă, de inferioritate şi de umilinţă suficient de puternice pentru a constitui rele tratamente.

Farbtuhs c. Letonia

Gelfmann c. Franţa

Rivière c. Franţa

Papon c. Franţa

Mouisel c. Franţa

Purtarea cătuşelor de către un deţinut bolnav

Nu este în sine contrară art. 3.

Herczegfalvy c. Austria

Raninen c. Finlanda

Nu trebuie însă depăşit ceea ce e considerat în mod rezonabil ca necesar, în special în ceea ce

priveşte riscul de evadare, de leziuni, sau pagube.

Hénaf c. Franţa

Mouisel c. Franţa

34

Frontierele interzicerii relelor tratamente

Interioară:

- se referă la pedeapsa propriu-zisă şi la modalităţile de aplicare a acesteia.

Exterioară:

- se referă la aplicarea art. 3 dincolo de o pedeapsă sau de modalităţi de aplicare a acesteia.

Frontiere interioare

Izolarea în celulă, măsură de gravitate deosebită, nu este în sine contrară art. 3, decât dacă

intervine în asemenea condiţii încât poate duce la distrugerea personalităţii.

Ensslin, Baader şi Raspe c. RFG

Treholt c. Norvegia

Izolarea senzorială completă combinată cu o izolare socială totală se consideră disproporţionată.

Van der Ven c. Olanda

Ramirez-Sanchez c. Franţa

Condiţiile materiale de detenţie proaste cu consecinţele care decurg de aici în planul condiţiilor

sanitare.

Alver c. Estonia

Frontiere exterioare

Pedepsele corporale aplicate unui copil de tatăl vitreg.

A. C. Regatul Unit

Rele tratamente aplicate de co-deţinuţi poate atrage răspunderea autorităţilor fără a antrena pt

acestea o povară excesivă.

Pantea c. România

Keenan c. Regatul Unit

Obligaţiile privesc autorităţile statului chiar dacă tratamentele sunt aplicate de particulari.

D.P. şi J.C. c. Regatul Unit

E şi alţii c. Regatul Unit

Absenţa măsurilor penale destinate să asigure o protecţie efectivă împotriva violului constituie o

încălcare a obligaţiilor pozitive care incumbă statului pârât.

M.C. c. Bulgaria

Străinii

S-a precizat că orice măsură de îndepărtare din teritoriu, care poate expune, în final, străinul în

cauză torturii sau tratamentelor inumane sau degradante în ţara de destinaţie, este contrară art. 3.

35


Chamaiev şi alţii 12 c. Georgia şi Rusia

X c. RFG

Denizci şi alţii c. Cipru

Dovada relelor tratamente

Se poate proceda la o anchetă la locul faptelor. Se ţine cont de criteriul “probei dincolo de orice

îndoială rezonabilă”


Labita c. Italia

R.L. Şi M.-J.D. C. Franţa

Curtea a considerat pretenţiile reclamantului ca fiind dovedite atât timp cât statul în cauză nu a adus

proba contrarie.

Tomasi c. Franţa

Ribitsch c. Austria

Aydin c. Turcia

Obligaţie procedurală consacrată jurisprudenţial

Nerespectarea acestei obligaţii este în sine o violare a art. 3.

Statul, a cărui agenţi sunt suspectaţi de încălcare trebuie să demareze imediat o anchetă oficială

vizând:

- identificarea şi pedepsirea responsabililor.

- să permită părţii vătămate un acces efectiv la procedura de anchetă.

Assenov şi alţii c. Bulgaria

Boicenco c. Moldova

Ilhan c. Turcia

Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate

Art. 4 CEDO

Conţinut

1. Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în condiţii de aservire.

2. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie.

3. Nu se consideră "muncă forţată sau obligatorie" în sensul prezentului articol :

36

a. orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de art.

5 din prezenta convenţie sau pe durata libertăţii condiţionate ;

b. orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză serviciul militar din motive de

conştiinţă în ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului

militar obligatoriu ;

c. orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea

comunităţii ;

d. orice muncă sau serviciu care fac parte din obligaţiile civice normale.

Inspiraţie

Art. 3 DUDO: “Nimeni nu va fi ţinut în sclavie, nici în servitute; sclavagismul si comerţul cu

sclavi sunt interzise sub toate formele lor.”

Text apropiat: Art. 8 PIDCP: “1. Nimeni nu va fi ţinut în sclavie; sclavia şi comerţul cu sclavi,

sub toate formele, sunt interzise.

2. Nimeni nu va putea fi ţinut în servitute.

3. a) Nimeni nu va putea fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie;

b) alineatul a) al prezentului paragraf nu poate fi interpretat ca interzicând, în ţările în care

anumite infracţiuni pot fi pedepsite cu detenţiunea însoţită de muncă forţată, executarea unei

pedepse de muncă forţată, pronunţată de un tribunal competent;

c) nu se consideră „muncă forţată sau obligatorie“ în sensul prezentului paragraf:

(i) orice muncă sau serviciu, neindicate în alineatul b), cerute în mod normal unui individ

deţinut în virtutea unei decizii legale a justiţiei sau eliberat condiţionat în urma unei asemenea

decizii;

(ii) orice serviciu cu caracter militar şi, în ţările în care obiecţia de conştiinţă este admisă,

orice serviciu naţional cerut în virtutea legii celor care ridică obiecţii de conştiinţă;

(iii) orice serviciu cerut în cazurile de forţă majoră sau de sinistre care ameninţă viaţa sau

bunăstarea comunităţii;

(iv) orice muncă sau orice serviciu care fac parte din obligaţiile cetăţeneşti normale.

Texte speciale

Societatea Naţiunilor, Convenţia privind sclavia, 25 septembrie 1926 → 9 martie 1927,

amendată de Protocolul ONU din 7 decembrie 1953 → 7 iulie 1955.

ONU, Convenţia suplimentară cu privire la abolirea sclaviei, a traficului cu sclavi şi a

instituţiilor şi practicilor analoge sclaviei din 7 septembrie 1956 → 30 aprilie 1957.

37

ONU, Convenţia pentru suprimarea traficului de persoane şi a exploatării prostituţiei

altora din 21 martie 1950 → 25 iulie 1951.

Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 50 privind reglementarea unor sisteme

particulare de recrutare a muncitorilor indigeni din 30 iunie 1936.

Definiţie

� Nu reiese explicit din art. 4 CEDO.

� Convenţia de la Geneva (1926) defineşte sclavia ca “statutul sau condiţia unei persoane

asupra căreia este exercitată orice putere sau toate puterile ataşate dreptului de

proprietate”, iar comerţul cu sclavi ca:

- totalitatea actelor implicate în capturarea, procurarea sau cedarea unei persoane cu

intenţia de a o reduce la sclavie;

- toate actele implicate în procurarea unui sclav, în vederea vânzării sau schimbului;

- toate actele implicate în cedarea prin vânzare sau schimb a unui sclav procurat în vederea

vânzării sau schimbului;

- toate actele de comerţ sau transport de sclavi

Robia

Robia este definită ca o formă particulara a sclaviei (Bîrsan, 2010, apud J. Velu, R. Ergec, 1990),

distincţia având la bază nivelul aservirii; robia cuprinde pe lângă obligaţia de a furniza servicii şi pe

cea de a locui pe proprietatea altuia fără posibilitate de schimbare.

Van Droogenbroeck c. Belgia

Este o formă deosebit de gravă a negării libertăţii.


Apare ca o obligaţie de a presta servicii în condiţii de constrângere, fiind strâns legată de noţiunea

de sclavie.

Paul Seguin c. Franţa

Diferenţa între sclavie şi robie se regăseşte în identificarea totală cu atributul dreptului de

proprietate asupra unei persoane în cazul primei situaţii, dincolo de o anumită “stare de

dependenţă” caracteristică celei de a doua.

Convenţia suplimentară ONU (1956) defineşte:

� “Persoana de condiţie aservită” ca fiind în situaţia de aservire pentru datorii –

perpetuarea situaţiei de debitor prin neluarea în considerare a serviciilor la lichidarea

datoriei sau servicii prestate pe durată nelimitată cu caracter nedefinit;

38

� “Servajul” – obligaţia pentru o persoană de a trăi şi de a munci pe terenul ce aparţine altei

persoane şi de a furniza acesteia, contra unei remuneraţii sau gratuit, anumite servicii

determinate, fără a-şi putea schimba condiţia.

� Instituţiile juridice pe baza cărora o femeie este promisă sau dată în căsătorie de familia sa

sau cedată unor terţi de către soţul ei sau transmisă terţilor prin succesiune, la moartea

soţului

� Cedarea minorilor unor terţi, în vederea exploatării acestora.

Cazuri care nu intră sub incidenţa art. 4 CEDO

� Punerea la dispoziţia autorităţilor, ca măsură limitată în timp şi revizuibilă printr-o hot.

judecătorească ca urmare a unui proces penal.


� Obligarea deţinuţilor de a presta muncă pentru societăţi private, în executarea unui contract

pe care acestea l-au încheiat cu administraţia penitenciară.

21 deţinuţi c. Germania

� Angajarea voluntară, cu consimţământul părinţilor, a unui copil de 15 ani în armata

britanică, fără posibilitatea de a se libera înaintea vârstei de 27 de ani, situaţie considerată ca

ţinând de statutul de soldat.

Munca forţată sau obligatorie

� Conceptele nu sunt definite expres de CEDO.

� Comisia şi CtEDO au preluat în jurisprudenţă definiţiile care reies din convenţiile

internaţionale specifice în această materie:

- Cv. OIM nr. 29 cf. căreia aceasta înseamnă “orice muncă sau serviciu pretins unei

persoane sub ameninţarea unei pedepse oarecare şi pentru care acea persoană nu s-a oferit de

bunăvoie”;

- Cv. OIM nr. 105 prin care statele semnatare se angajează să abolească munca forţată sau

obligatorie şi să nu recurgă la ea sub nicio formă:

a) ca măsură de constrângere sau de educaţie politică ori sancţiune pentru opinii

politice;

b) ca metodă de mobilizare şi de utilizare a mâinii de lucru, în scopul dezvoltării

economice;

c) ca măsură de disciplină a muncii;

d) ca pedeapsă pentru participarea la greve;

e) ca măsură de discriminare rasială, socială, naţională sau religioasă.

39

Caractere

� Potrivit Comisiei munca este forţată sau obligatorie dacă cel care o prestează este obligat

la aceasta împotriva voinţei sale şi dacă obligaţia este injustă, opresivă sau constituie o

situaţie ce nu putea fi evitată.

X şi Y c. Germania

X c. Germania

X c. Olanda

Ackerl şi alţii c. Austria

Doyen c. Franţa

� Potrivit CtEDO termenul “forţată” evocă ideea de constrângere fizică şi morală, iar cel

de “obligatorie” nu poate reieşi dintr-o obligaţie juridică (ca o muncă executată în baza unui

contract încheiat în mod liber) ci să fie vorba despre o muncă pretinsă sub ameninţarea

unei pedepse, împotriva voinţei celui care o prestează, pentru care aceasta nu s-a oferit de

bunăvoie; aceasta poate deveni obligatorie chiar şi pe parcursul desfăşurării, chiar dacă nu

avea acest caracter de la început.

Van der Mussele c. Belgia

Situaţii care nu constituie muncă forţată sau obligatorie:

� Suspendarea beneficiului unei alocaţii de şomaj pentru refuzul celui interesat de a

accepta un loc de muncă.

X c. Olanda (1976)

� Obligaţia impusă notarilor de a percepe onorarii reduse atunci când instrumentează acte

notariale pentru unele asociaţii fără scop patrimonial.

X c. Germania (1979)

� Activitatea profesională depusă de un avocat în cadrul asistenţei judiciare remunerate

totuşi într-o cotă “rezonabilă”.


� Obligaţia impusă unui judecător de a îndeplini fără retribuţie suplimentară, atribuţiile

colegilor lor absenţi de la serviciu, obligaţie ce rezultă din condiţiile desfăşurării unei

activităţi liber consimţite.

X c. Olanda (1994)

� Munca avocaţilor desemnaţi “din oficiu” ca apărători în anumite procese.

Van der Musselle c. Belgia

40

Situaţii în care Curtea a constatat încălcarea art. 4 CEDO

� Pe motivul existenţei “muncii forţate” : când o minoră, la data faptelor, adusă dintr-o altă

ţară, a fost obligată să muncească timp de mai mulţi ani într-o familie cu mai mulţi copii,

fără niciun repaus şi fără a fi plătită pentru activitatea prestată.

Siliadin c. France

� Existenţa unor condiţii de aservire: obligaţia de a presta o muncă forţată în fiecare zi a

săptămânii, câte 15 ore pe zi, fără retribuţie, fără forme legale în ţara unde se desfăşoară,

cu teama constantă de a fi arestată în orice moment de poliţie.

Siliadin c. Franţa

Traficul de fiinţe umane sub incidenţa art. 4 CEDO

� Cf. Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie noţiunea “tradiţională” de

sclavie a evoluat cuprinzând “diferite forme contemporane de aservire”.

� Bază - exercitarea oricărei puteri asupra unei persoane

� Factori relevanţi:

- existenţa unui control al deplasărilor unei persoane ca un aspect al controlului “fizic şi

psihologic” exercitat asupra ei,

- luarea unor măsuri pentru a împiedica persoana în cauză să scape de un astfel de control,

- exploatarea sexuală a unei persoane,

- supunerea la muncă forţată a persoanei.

� Pe baza constatărilor TPI, CtEDO a arătat că traficul de fiinţe umane, prin natura şi

scopul pe care îl urmăreşte “se bazează pe puterile conferite de dreptul de a stăpâni”;

� În cadrul lui persoanele sunt tratate ca “mărfuri ce pot fi cumpărate” sau vândute, sunt

supuse la muncă forţată, adesea fără a fi remunerate ori cu o remuneraţie modică, cel mai

frecvent în industria sexului, dar nu numai;

� El implică stricta supraveghere a activităţilor victimelor, ale cărui mişcări sunt

circumscrise unui spaţiu determinat.

Caracteristici ale traficului de fiinţe umane:

� Uzul violenţei şi al ameninţărilor împotriva victimei.

� Victimele sunt obligate să trăiască şi să muncească în condiţii deosebit de precare.

Efecte:

� Aduce atingeri grave demnităţii umane şi libertăţii fundamentale a victimelor.

� Incompatibil cu noţiunea de “societate democratică” şi cu valorile apărate de CEDO.

41

� CtEDO a considerat că nu este necesar să identifice dacă traficul de fiinţe umane reprezintă

o formă a “sclaviei”, a “robiei” ori a “muncii forţate sau obligatorii” în sensul art. 4. ea a

statuat cu valoare de principiu că, prin caracteristicile sale esenţiale evocate, traficul de

persoane intră în domeniul de aplicare a acestui text.

Rantsev c. Cipru şi Rusia

Obligaţii ale statelor

� Să adopte o legislaţie naţională prin care să asigure o protecţie adecvată şi efectivă a

victimelor directe ori potenţiale ale acestui trafic.

� Să ia măsuri privitoare la stricta reglementare a activităţilor sub a căror acoperire este

practicat adesea traficul de fiinţe umane, pe lângă sancţiunile penale aplicabile

traficanţilor.

� Obligaţiile pozitive ale statelor se vor raporta la circumstanţele fiecărui caz, avându-se în

vedere situaţiile în care autorităţile statului “au fost” sau “ar fi trebuit să fie conştiente”

despere existenţa unor circumstanţe ce pot duce la apariţia unui risc pentru anumite

persoane de a fi supuse traficării sau exploatării, fără ca statele să fi luat măsurile pentru a

evita “materializarea” acestui risc se va considera art. 4 încălcat.

� Obligaţia de a lua anumite “măsuri operaţionale” nu poate fi interpretată ca fiind de natură

să impună ”îndatoriri imposibile sau disproporţionale” pentru stat.

Rantsev c. Cipru şi Rusia

� Necesitatea declanşării investigaţiilor privind aceste fapte nu poate fi supusă condiţiei

existenţei unei plângeri prealabile a victimei sau a rudelor ei apropiate, un anumit indiciu

ajuns la cunoştinţa autorităţilor statale fiind suficient pentru declanşarea “din oficiu a

investigațiilor.

Investigaţiile trebuie să fie

� efective,

� efectuate de alte persoane decât cele implicate în circumstanţele cauzei,

� să ducă la identificare şi pedepsirea autorilor implicaţi în traficul de fiinţe umane,

� aceasta fiind o obligaţie de mijloace şi nu de rezultat.

Situaţii exceptate cf. art 4, al. 3

Munca desfăşurată nu este considerată forţată sau obligatorie în sensul CEDO în următoarele

cazuri:

42

a. Când munca se desfăşoară în timpul detenţiei sau al liberării condiţionate în condiţiile

legii.

b. În cazul serviciului cu caracter militar sau a activităţilor alternative acestuia.

c. Pentru îndeplinirea unui serviciu în caz de criză sau de calamitate.

d. Pentru îndeplinirea obligaţiilor civile normale.

a. Munca desfăşurată în timpul detenţiei sau al liberării condiţionate

Situaţii:

� Munca impusă în mod normal să reiasă din aplicarea condiţiilor prevăzute de art. 5 CEDO

sau persoana să se afle în stare de libertate condiţionată.

� Reieşind din art. 5 :

- Muncă care poate fi aplicată persoanelor care vagabondează (art. 5, al. 1, e)

De Wilde, Ooms şi Versyp c. Belgia

- Munca impusă minorului “deţinut legal pentru educarea sa sub supraveghere (art. 5,

al.1, lit.d)

X c. Elveţia (1979)

Aceste situaţii nu impun pentru state:

� Obligaţia remunerării muncii prestate de persoanele deţinute.

� Obligaţia afilierii lor la un sistem de securitate socială.


b. Serviciul cu caracter militar sau servicii alternative acestuia

� Se referă la munca desfăşurată, în condiţii normale, în timpul serviciului militar obligatoriu

în statele unde acesta este reglementat ca atare. Depăşirea condiţiilor normale poate atrage

incidenţa art. 4, al. 2 – munca fiind calificată drept forţată sau obligatorie.

� Munca desfăşurată de persoanele care din motive de conştiinţă vor fi exceptate de la

serviciul militar obligatoriu, pentru suplinirea acestui serviciu, în ţările unde legea prevede

acest lucru. Această ipoteză nu atrage însă obligaţia ţărilor de a prevedea o astfel de

posibilitate a unui serviciu alternativ. Iar pronunţarea unei pedepse pentru refuzul serviciului

militar nu constituie o încălcare a art. 9 CEDO.

Johansen c. Norvegia

43

c. Munca depusă pentru îndeplinirea unui serviciu în caz de criză sau de calamitate

� Potrivit jurisprudenţei CtEDO a intrat sub incidenţa acestei prevederi a art. 4, al. 3, c)

situaţia în care un medic dentist a fost trimis într-o regiune nordică din Norvegia pentru a-şi

practica profesia, în temeiul unei legi naţionale care avea drept scop acoperirea tuturor

zonelor ţării de astfel de medici, o situaţie asimilată de fosta Comisie “unui caz de criză ce

ameninţă bunăstarea comunităţii”.

� Munca astfel desfăşurată nu putea fi considerată forţată, chiar dacă era vorba despre un

serviciu obligatoriu, având în vedere remuneraţia satisfăcătoare şi durata de timp

limitată, ea nu comporta aplicaţii discriminatorii iar obligaţia nu era injustă şi opresivă.

Comisie, Iversen c. Norvegia

d. Îndeplinirea obligaţiilor civile normale

� Convenţia nu defineşte această situaţie cu caracter foarte general.

� În aceste condiţii, fosta Comisie a decis că obligaţia impusă angajaţilor, fără contraprestaţie,

de a percepe impozite şi contribuţii asupra salariilor lucrătorilor lor “nu este o muncă

obligatorie şi nu depăşeşte obligaţiile civile normale”.

X c. Austria (1976)

Potrivit doctrinei (Bîrsan, 2010) situaţia în discuţie poate cuprinde:

- Lupta împotriva unui incendiu sau a altor calamităţi,

- Obligaţia de a participa la unele activităţi urgente impuse într-o situaţie dată, fără a fi

vorba despre o situaţie de criză sau de calamitate naturală,

- Prestare activităţii de jurat în ţările în care funcţionează curţile cu juraţi, etc.

Potrivit CtEDO munca “normală” în sine poate fi “anormală” dacă este impusă prin

discriminarea persoanelor sau a grupurilor de persoane chemate s-o îndeplinească”.

Dreptul la libertate şi siguranţă

Art. 5 CEDO

Text

1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu

excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale :

a. dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de un tribunal competent ;

44

b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau deţineri legale pentru nerespectarea unei hotărâri

pronunţate de un tribunal, conform legii, ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute

de lege ;

c. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente,

atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive

temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea

acesteia ;

d. dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau

despre detenţia sa legală, în vederea aducerii sale în faţa autorităţii competente ;

e. dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală

contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond ;

f. dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legale ale unei persoane în scopul împiedicării

pătrunderii ilegale pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de

extrădare.

2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt termen şi într-o limbă pe care o

înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.

3. Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de § 1 c) din prezentul articol trebuie

adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea

atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul

procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii a prezentării persoanei în cauză la

audiere.

4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă recurs în

faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi

să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală.

5. Orice persoană, victimă a unei arestări sau deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui

articol, are dreptul la reparaţii.

Inspiraţie

� Art. 3 DUDO: “Orice fiinţă umana are dreptul la viaţă, la libertate și la securitatea

persoanei sale.”

� Art. 9 DUDO: “Nimeni nu trebuie sa fie arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar.”

Caracteristici:

� Este unul dintre articolele care constituie “nucleul dur” al Convenţiei, alături de art. 6, 8 şi

10, reglementând unul dintre drepturile esenţiale în societăţile democratice.

45

Engel ş.a. c. Olanda

� Protejează dreptul la libertate fizică a persoanelor împotriva arestării abuzive.

Lawless c. Irlanda

� Va exista o privare de libertate şi atunci când este faptă a unui persoane de drept privat,

statul având obligaţia de a sancţiona un astfel de comportament şi între particulari.

Storck c. Germania

Riera Blume ş.a. c. Spania

� Presupune protecţia contra ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice în dreptul la

libertate.

� Nu este un drept absolut şi deci poate suporta anumite limitări, care reies din acelaşi

articol 5.

� Are o intensitate mult mai mare decât “simple restricţii ale libertăţii de circulaţie”

prevăzute de art. 2 din Protocolul nr.4.

� În aprecierea încadrării în conceptul de privare de libertate se ţine cont, în fiecare caz, de

mai mulţi factori precum: tipul, durata, efectele, modalităţile.

Guzzardi c. Italia

Întindere

� Privarea de libertate intervine atunci când libertatea de mişcare suferă atingeri atât de

serioase încât este golită de substanţă.

Guzzardi c. Italia

Amuur c. Franţa

Ashingdane c. MB

Criterii care califică lipsirea de libertate drept privare de libertate în sensul art. 5

Cele de natură obiectivă sunt:

� restricţionarea raporturilor unei persoane cu terţii.

� imposibilitatea temporară a părăsirii unei anumite zone determinate.

Cele de ordin subiectiv se referă la:

� sentimentul de izolare.

� imposibilitatea de a desfăşura o viaţă normală.

Alte modalităţi

� O privare de libertate există şi în cazul arestului la domiciliu, sau în cazul când o persoană

îşi poate părăsi domiciliul doar sub o escortă militară.

Giulia Manzoni c. Italia

46

� În sensul interpretării convenţiei nu este considerată privare de libertate situaţia celor

eliberaţi condiţionat care au obligaţia de a se prezenta periodic la o secţie de poliţie.

Weeks c. MB

� Diferite sunt încadrările lipsirii de libertate atunci când se referă la situaţia militarilor:

- interdicţia de a părăsi cazarma sau punctul de pază nu constituie ingerinţe în libertatea

fizică a militarului

- dacă militarul este închis într-o celulă, se poate vorbi despre privare de libertate.


Condiţii ale caracterului licit:

A. Prevederea legală a măsurii luate în legislaţia naţională a statului care o aplică.

B. Înscrierea acestei măsuri între cele promovate expres de Convenţie.

A. Prevederea legală a măsurii

� Impune verificarea caracterului licit al măsurii prin raportare la prevederile de drept

intern aplicabile. Astfel, orice încălcare a regulilor legale interne, de fond sau de

procedură duce la constatarea încălcării art. 5.

Quinn c. Franţa

Benham c. MB

Winterwerp c. Olanda

Ashingdane c. MB

Bozano c. Franţa

� Dacă persoana este deţinută în baza unei decizii judiciare, constatarea ulterioară a unei

erori de judecată nu modifică caracterul licit al deţinerii şi nu afectează validitatea detenţiei

până la acel moment.

Benham c. MB

� Competenţa verificării conformităţii măsurii cu legislaţia internă aparţine autorităţilor

naţionale, cu toate acestea, Curtea poate exercita un anume control pentru a verifica dacă

dreptul intern a fost respectat şi dacă acest drept este conform Convenţiei.

Bouamar c. Belgia


Măsura care conduce la privarea de libertate a unei persoane trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii:

� Să fie exercitată de o autoritate.

47

� Să nu aibă un caracter arbitrar.


Garanţiile care înlătură caracterul arbitrar sunt:

� Accesibilitatea şi precizia legii naţionale care permite privarea de libertate.

� Previzibilitatea consecinţelor pe care o faptă ar putea să le atragă, conform legii.

Gusinskiy c. Rusia

� O garanţie în plus este neadmiterea posibilităţii privării de libertate decât în baza unei

norme care constituie izvor intern de drept (ex. nu se poate face în baza unei cutume

judiciare dacă aceasta nu constituie izvor de dr. intern).

Frommelt c. Liechtenstein

B. Înscrierea măsurii în cazuri prevăzute expres de Convenţie

O condiţie limitativă prin raportare concretă la cazurile înscrise în al. 1 al art. 5 din Convenţie.

a) Detenţia legală bazată pe o condamnare pronunţată de către un tribunal competent;

b) Arestarea sau deţinerea legală pentru nesupunere la o hotărâre pronunţată conform legii, de

către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzută de lege;

c) Arestarea sau reţinerea în vederea aducerii unei persoane în faţa autorităţii judiciare

competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când

există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau

să fugă după săvârşirea acesteia;

d) Detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau detenţia sa legală,

în scopul aducerii sale în faţa autorităţilor competente;

e) Detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a

unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;

f) Arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe

un teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori extrădare.

a. Detenţia legală bazată pe o condamnare pronunţată de către un tribunal competent

� Vizează cazul persoanei deţinute legal după condamnare de către un tribunal competent.

� În ceea ce priveşte noţiunea de condamnare, aşa cum a fost ea precizată de jurisprudenţa

europeană, reprezintă nu numai o declarare a vinovăţiei care decurge din stabilirea legală a

unei infracţiuni, dar şi aplicarea unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate.

Trebuie deci să existe o legătură de cauzalitate între condamnare şi detenţie.

48

� O măsură preventivă sau de siguranţă nu intră în această categorie, o astfel de măsură

reprezentând o simplă protecţie socială împotriva stării periculoase a anumitor persoane.

� Condamnarea trebuie să fie emanaţia unui tribunal, printr-un act prezentând toate

garanţiile necesare. Detenţia să aibă loc în temeiul deciziei judecătorului, ca urmare a

acestei decizii.

� Hotărârea judecătorească de condamnare, în baza căreia este deţinută o persoană, trebuie să

fie pronunţată după un proces echitabil. Totuşi nu orice încălcare a dispoziţiilor art. 6 din

Convenţie (dreptul la un proces echitabil) atrage după sine şi o încălcare a art. 5 cu privire la

legalitatea detenţiei suportată în urma condamnării. Pentru a atrage încălcarea art. 5,

inechitabilitatea trebuie să fie deosebit de gravă şi să vizeze substanţa dreptului la un

proces echitabil.

Weeks c. MB


Guzzardi c. Italia

Bozano c. Franţa

Ilaşcu ş.a. c. RM şi Rusia

b. Detenţia unei persoane în vederea garantării executării unei obligaţii

� Se referă la impunerea privării de libertate a unei persoane de către o instanţă cu scopul de

a asigura executarea unei obligaţii civile sau legale.

Situaţii:

- refuzul de a plăti o amendă stabilită de către o instanţă;

- refuzul de a se supune unui examen medical;

- refuzul de a respecta obligaţia de a nu părăsi localitatea sau ţara.

Obligaţiile legale sunt cele precum:

- exercitarea serviciului militar obligatoriu,

- deţinerea unui act de identitate,

- redactarea declaraţiilor vamale,

- supunerea la un control vamal,

- locuirea într-o zonă determinată.

� Detenţia unei persoane în scopul realizării unui control psihiatric necesar unei anchete

penale, atunci când persoana în cauză refuză de două ori să se supună benevol acelui

control.

� În oricare dintre acestei situaţii obligativitatea trebuie să rezulte dintr-o prevedere strict

determinată în textul unei legi.

49

Berlinski c. Polonia

Worwa c. Polonia


c. Arestarea preventivă

� Permite statelor să dispună privarea de libertate a unei persoane suspectate de comiterea

unei infracţiuni în cadrul unei proceduri penale.

� Fundamentul juridic: suspiciunea că persoana ar fi comis o infracţiune.

� Statul trebuie să probeze faptul că actele materiale care i se reproşează persoanei deţinute

întrunesc conţinutul constitutiv al unei infracţiuni determinate.

� Justificare: necesitatea prezentării suspectului în faţa unei instanţe care să decidă asupra

fondului acuzaţiei penale îndreptate împotriva sa.

� Totuşi este perfect compatibilă cu prevederile convenţiei situaţia când, ulterior arestării se

constată de către organele de anchetă nevinovăţia persoanei arestată preventiv, sau dacă

intervin impedimente juridice – precum prescripţia, amnistia ori dezincriminarea – care

nu mai permit continuarea procesului penal.

Lukanov c. Bulgaria

Brogan c. MB

Murray c. MB

Gusinskiy c. Rusia

Condiţii:

� Să existe motive verosimile a crede că aceasta a comis o infracţiune.

� Realitatea, sinceritatea şi veridicitatea suspiciunilor existente contra unei persoane.

� Din decizia judiciară de arestare trebuie să rezulte atât îndeplinirea condiţiilor legale

privind existenţa infracţiunii, cât şi motivele pe care se fondează instanţa pentru a

considera că există suspiciuni întemeiate privind comiterea unei infracţiuni.

Caracter de excepţie

� Privarea de liberate a unei peroane trebuie considerată totuşi o măsură de excepţie.

� Având în vedere că orice persoană este considerată nevinovată până la decizia definitivă

de condamnare, arestarea unei persoane nu poate fi dispusă doar în baza unei suspiciuni

că aceasta a comis o infracţiune.

� Ipoteze care se justifică necesitatea detenţiei unei persoane:

- riscul de fugă,

- riscul de a împiedica desfăşurarea normală a procesului,

50

- riscul de a comite o altă infracţiune,

- protecţia ordinii publice.

Arestarea preventivă a unui minor

� Trebuie utilizată doar ca ultimă soluţie.

� În circumstanţe absolut excepţionale.

� Trebuie să fie cât mai scurtă posibil.

� Minorii trebuie să fie deţinuţi separat de persoanele majore arestate.

Nart c. România

d. Privarea de libertate a minorilor (sub 18 ani)

Permite detenţia unui minor necesară:

� Educaţiei acestuia – în interesul minorului.

� Pentru conducerea sa în faţa unei autorităţi competente – din necesităţi ale organelor de

stat.

Textul se răsfrânge asupra următoarelor situaţii:

� Detenţia unui minor într-o instituţie educaţională specializată atunci când este dispusă de

către o instanţă competentă în acest sens.

� Internarea minorilor necesară din punct de vedere medical (internarea unui minor într-o

instituţie psihiatrică fără acordul părinţilor, dar necesară pentru tratarea unor probleme

psihice).

� Privarea de libertate a unui minor care a comis un act ilicit, deţinut într-o instituţie

medicală sau într-o instituţie educaţională, pentru a asigura prezenţa sa în faţa unei

instanţe.

Suzie Koniarska c. MB

e. Privarea de libertate a bolnavilor contagioşi, alienaţilor, alcoolicilor, toxicomanilor sau a

vagabonzilor.

� Justificare:

- necesitatea asigurării protecţiei siguranţei publice.

- interesul persoanelor în cauză.

Alienaţia persoanelor care justifica privarea lor de libertate trebuie să fie stabilită de o manieră

probantă. Natura bolii trebuie demonstrată în faţa autorităţilor naţionale competente pe baza unei

expertize medicale obiective. În acelaşi timp, tulburările mintale trebuie să aibă o amploare

51

suficientă pentru a justifica internarea, iar prelungirea stării de privare de libertate nu poate avea loc

decât dacă persistă aceste tulburări.

În scopul evitării internărilor psihiatrice arbitrare statele trebuie să respecte următoarele reguli

generale:

� Starea medicală a persoanei internate trebuie dovedită cu o expertiză medicală

independentă, exceptând situaţiile de urgenţă, când internarea trebuie să fie urmată de o

confirmare pe calea unei expertize;

� Maladia psihică trebuie să prezinte o gravitate suficientă pentru starea bolnavului sau

pentru societate, pentru a justifica internarea sa;

� Internarea nu se poate prelungi decât dacă boala persistă;

� Dacă internarea riscă să se prelungească pe termen nedeterminat, ea trebuie să fie

controlată periodic de către o instanţă de judecată;

� Bolnavul trebuie internat într-o instituţie medicală specializată pentru tratarea bolnavilor

psihic.

Vagabonzii

� În sensul hotărârilor curţii sunt acele persoane care nu au:

- nici un domiciliu cert,

- nici mijloace de subzistenţă

- nu exercită în mod obişnuit nici o meserie sau profesie.

În raport cu detenţia acestora Curtea a trebuit să analizeze ipoteze în care persoanele deţinute au

cerut ele însele prelungirea detenţiei, s-a impus concluzia cf. căreia dreptul consacrat prin art. 5

este unul la care persoana nu poate renunţa în mod valabil, astfel există o violare a acestuia atunci

când detenţia ilicită a unei persoane este realizată cu acordul acesteia.

De Wilde, Ooms şi Versyp c. Belgia

Detenţia bolnavilor contagioşi

În raport cu legalitatea detenţiei ea poate surveni cu respectarea a două condiţii:

- răspândirea bolii sa fie periculoasă pentru sănătatea şi siguranţa publică;

- să nu existe alte măsuri mai puţin riguroase care să permită evitarea detenţiei.

Enhorn c. Suedia

52

Detenţia alcoolicilor

În ceea ce priveşte termenul de alcoolic, Curtea utilizează definirea lui în sensul comun desemnând

o persoană dependentă de alcool.

Textul convenţiei permite privarea de liberate a acelor persoane care prezintă pericol social sau au

nevoie de tratament, internarea fiind dispusă în propriul lor interes.

Witold Litwa c. Polonia

f. Privarea de libertate în scopul expulzării sau extrădării

Justifică privarea de libertate a persoanei pornind de la necesitatea garantării punerii în

executare a unei decizii de expulzare sau extrădare.

Din jurisprudenţa Curţii reies anumite garanţii pentru persoanele private de libertate din aceste

raţiuni:

� Privarea de libertate a unei persoane devine arbitrară odată cu respingerea cererii de

extrădare introdusă de către un stat terţ.

� Privarea de libertate în vederea expulzării trebuie să fie prevăzută de legea internă.

� Durata termenului detenţiei în aceste condiţii trebuie să fie rezonabilă.

Buzano c. Franta

Dougoz c. Grecia

Kolompar c. Belgia

Garanţiile persoanelor private de libertate

Persoanele private de liberate beneficiază în virtutea art. 5 de o dublă protecţie care reiese din:

I. Garanţii personale

II. Garanţii jurisdicţionale

I. Garanţii personale

� Dreptul de a fi informat

� Dreptul de a fi despăgubit

A. Dreptul de a fi informat asupra motivelor arestării

Art. 5 al. 2 conţine o garanţie fundamentală contra oricărui posibil abuz de putere care să conducă

la o privare de libertate.

53

Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt timp şi într-o limbă pe care o

înţelege, de motivele arestării sale şi de orice acuzaţie îndreptată împotriva sa. Informarea celui

privat de libertate este o condiţie esenţială pentru a realiza imperativele egalităţii armelor.

„Arestarea” la care face referire textul acestui articol depăşeşte cadrul unei măsuri cu caracter penal

şi se referă, în realitate, la orice formă de privare de libertate dintre cele enumerate în cuprinsul

primului alineat al acestui articol.

Informarea cuprinde un dublu aspect:

- Juridic – baza legală care justifică detenţia;

- Factual – explicaţiile cu privire la faptele care i se impută, tocmai pentru ca aceasta să poată

contesta legalitatea detenţiei sale.

Van der Leer c. Olanda

Bordovskiy c. Rusia

Modalitatea informării

Curtea a precizat totuşi că acest text nu impune o enumerare exhaustivă a tuturor motivelor de

drept şi de fapt, ci doar a elementelor esenţiale care justifică privarea de libertate.

Pentru a atinge scopul acestei garanţii, explicaţiile trebuie oferite într-o limbă pe care o înţelege

cel vizat, iar documentele care conţin elementele care trebuie comunicate celui privat de libertate

trebuie să fie elaborate într-un limbaj uşor inteligibil pentru o persoană cu o capacitate intelectuală

normală.

Informarea trebuie făcută în cel mai scurt timp, în principiu imediat după privarea de libertate.

Fox, Campbell şi Hartley c. MB

Bordovskiy c. Rusia

Van der Leer c. Olanda

B. Dreptul de a fi despăgubit în caz de detenţie ilegitimă

Art. 5 consacră în al. 5 dreptul oricărei persoane, victimă a violării uneia dintre celelalte dispoziţii

ale acestui articol, de a beneficia de o despăgubire pentru prejudiciul produs prin privarea sa de

libertate ilegitimă.

În această materie Convenţia face trimitere la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a respecta

regulile de fond şi de procedură prevăzute de aceasta.

Atât o violare a regulilor de drept intern, cat şi a celora care reies din art. 5 conduce la necesitatea

stabilirii unor despăgubiri.

� Despăgubirea trebuie stabilită de o instanţă de judecată, astfel o despăgubire stabilită de

către un alt organ nu este compatibilă cu prevederile art. 5.

54

� Despăgubirea acordată constă de regulă într-o compensaţie financiară ea trebuind să includă

repararea tuturor categoriilor de prejudicii produse.

Brogan c.MB

Wassink c. Olanda

Fedotov c. Moldova

Pantea c. România

II. Garanţii jurisdicţionale

- Dreptul la un magistrat

- Dreptul la un recurs contra privării de libertate

A. Dreptul la un magistrat

1. Dreptul de a fi adus de îndată în faţa unui judecător sau magistrat

Termenul de „magistrat”, fiind alăturat în text celui de judecător, se referă la un magistrat de

instanţă, care exercită funcţii judiciare. „Magistratul” trebuie să ofere garanţii adecvate funcţiilor

judiciare pe care i le atribuie legea, mai exact trebuie să îndeplinească anumite condiţii care

constituie garanţii pentru persoana arestată. Astfel de cerinţe sunt:

� independenţa faţă de părţi;

� independenţa faţă de puterea executivă;

� obligaţia magistratului de a audia personal pe cel acuzat;

� obligaţia magistratului de a examina circumstanţele cauzei şi de a se pronunţa în baza unor

criterii juridice asupra existenţei motivelor care justifică privarea de libertate, iar în lipsa

acestora de a dispune punerea în libertate a persoanei în cauză.

McGroff c. Suedia

De Jong Baljet şi Van den Brink c. Olanda

Aquilina c. Malta

Calitatea magistratului

Din analiza jurisprudenţei la Curte se pot deduce următoarele condiţii pe care trebuie să le

îndeplinească magistratul pentru a avea această calitate:

� să aibă calitatea de magistrat conform dreptului intern

� să aibă competenţa de a se pronunţa asupra legalităţii detenţiei şi, în caz contrar, să dispună

punerea sa în libertate

� să aibă o independenţă completă faţă de părţi şi faţă de executiv.

McKay c. MB

55

De Cubber c. Belgia

Schiesser c. Elveţia

Huber c. Elveţia

Brincat c. Italia

Celeritatea

Termenul „de îndată” invocă obligativitatea celerităţii prezentării în faţa unui magistrat. Prin

urmare, pentru a fi îndeplinită această obligaţie persoana privată de libertate trebuie să fie adusă

automat în faţa unui judecător, fără a fi nevoie de o cerere prealabilă a persoanei arestate în

acest sens.

Obligaţia statului care reiese din acest al. 3 al art. 5 trebuie realizată imediat sau cu promptitudine,

această obligaţie fiind mult mai strictă decât cea care reiese din al. 4 a aceluiaşi art. şi care vorbeşte

despre „termen rezonabil”.

Van der Sluijs, Zuiderveld şi Klappe c. Olanda

Duinhof şi Duijf c. Olanda

Năstase-Silivestru c. România

Brogan ş.a. c. MB

2. Dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberat

Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de al. 1, lit. c) are dreptul de a fi

judecată într-un termen rezonabil sau de a fi eliberată în cursul procedurii.

Problema se pune în cazul duratei arestării preventive şi în această situaţie trebuie să se ţină cont

de faptul că libertatea este principiul în timp ce încarcerarea este excepţia. În plus, persoana

beneficiază întotdeauna de o garanţie esenţială - prezumţia de nevinovăţie. Din aceste motive

arestarea preventivă nu trebuie să fie prea lungă, iar punerea în libertate se impune din momentul în

care menţinerea în detenţie nu mai este rezonabilă.

Wemhoff c. Germania

Neumeister c. Austria

Termen rezonabil

Punct de plecare: ziua arestării sau a plasării de către judecător sub mandat de aducere.

Punctul final: ziua în care a fost pronunţată hotărârea cu privire la temeinicia acuzaţiei.

56

De fiecare dată, durata termenului rezonabil trebuie apreciată in concreto, judecătorii fiind obligaţi

să ia în considerare circumstanţele cauzei şi să se asigure că deţinerea este indispensabilă pentru

un interes public.

Pentru determinarea caracterului rezonabil al acestui termen se ţine seama de următoarele criterii:

Durata efectivă a detenţiei;

Durata arestării preventive în raport de natura infracţiunii, cuantumul pedepsei în caz de

condamnare şi sistemul legal de imputare a arestării preventive asupra pedepsei;

Efectele de ordin material, moral sau de altă natură, pe care lipsirea de libertate le produce

asupra persoanei reţinute;

Conduita inculpatului;

Dificultăţile instrucţiei;

Modalităţile de desfăşurare a instrucţiei penale.

Wemhoff c. Germania

Vitan c. România

Justificarea măsurii de arest preventiv

Curtea consideră că persistenţa unor motive plauzibile de a suspecta persoana arestată de

comiterea unor infracţiuni este o condiţie indispensabilă pentru regularitatea detenţiei, însă după

o anumită perioadă de timp ea nu mai este suficientă.

După verificarea pertinenţei motivelor invocate de autorităţi la prelungirea detenţiei, Curtea

cercetează atitudinea autorităţilor în sensul depunerii unei diligenţe speciale în faza de urmărire.

Justificarea menţinerii măsurii de arest preventiv se poate fonda pe :

� gravitatea faptelor şi sancţiunea de care o riscă persoana deţinută

� pericolul de sustragere de la anchetă sau de la judecată

� săvârşirea unei noi infracţiuni

� riscul de presiuni asupra martorilor

� necesitatea anchetei şi riscul unei înţelegeri între coacuzaţi

� protecţia ordinii publice

Pantano c. Italia Al Akidi c. Bulgaria

Wemhoff c. Germania Letellier c. Franţa

Tomasi c. Franţa Neumeister c. Austria

Toth c. Austria Matznetter c. Austria

Clooth c. Belgia Imre c. Ungaria

Kemmache c. Franţa

57

B. Dreptul la un recurs contra privării de libertate

Art. 5 al. 4 precizează că orice persoană lipsită de libertate prin arestare sau detenţie are dreptul să

introducă un recurs, în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra

legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este legală.

Elementele esenţiale ale dreptului garantat prin aceste dispoziţii sunt:

� controlul exercitat de către o instanţă de judecată;

� procedura contradictorie în vederea unui proces echitabil;

� vizarea legalităţii detenţiei în sens larg;

� pronunţarea soluţiei într-un termen scurt.

Bonazzi c. Italia

Zamir c. MB

Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie

Art. 8 CEDO

Text

1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a

corespondenţei sale.

2. Nu este admisă ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât dacă aceasta

este prevăzută de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru

securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea

faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.

� Inspirat din Declaraţia universală a drepturilor omului (art. 12).

� Alături de dispoziţiile art. 9, 10, 11 protejează drepturi care “semnifică respectul social

datorat individului”.

� Beneficiază de “aplicare pe orizontală” creând drepturi şi obligaţii nu doar în raporturile

unei persoane de drept privat cu autorităţile publice ci şi între persoane de drept

privat. Nu înseamnă însă că o persoană de drept privat poate figura ca şi pârât în faţa Curţii

europene ci că statele au obligaţia de a interveni în raporturile între persoane de drept

privat pentru a garanta respectarea prevederilor art. 8 între acestea. În lipsa intervenţiei statul

poate fi condamnat de către Curte.

X şi Y c. Olanda

58

Lopez Ostra c. Spania

� Definire: “garantează dreptul la intimitate a oricărei persoane fizice, de la momentul

naşterii acesteia până la decesul său, cu excepţia situaţiei în care persoana renunţă valabil

la intimitatea sa”

Domeniu de aplicabilitate

� Viaţa privată

� Viaţa familială

� Domiciliul

� Corespondenţa

Dreptul la respectarea vieţii private

� Definirea depinde de circumstanţele (perioada, mediul, societatea) în care se află subiectul

de drept.

� Respectarea vieţii private trebuie să înglobeze dreptul persoanei de a stabili şi dezvolta

relaţii cu alte persoane, cuprinzând o importantă dimensiune socială.

Niemietz c. Germania

� Judecătorii înţeleg să asigure o protecţie cât mai largă a vieţii private în condiţiile în care

nu este posibilă o delimitare exactă a sferei de întindere a acesteia.

� O delimitare strictă nu este benefică putând duce la excluderea nejustificată a unor ipoteze

din domeniul de incidenţă al art. 8.

� “Viaţa privată” – o noţiune largă şi exhaustivă.

Pretty c. Marea Britanie

Tysiac c. Polonia

Integritatea fizică şi morală a persoanei

� Protecţia vieţii private în cadrul intimităţii personale, se referă, în special, la integritatea

fizică şi morală a persoanei.

X şi Y c. Olanda

Y.F. c. Turcia

� O atingere chiar minoră, adusă integrităţii fizice şi morale a unei persoane este o atingere

adusă dreptului la respectarea vieţii private (ex. un tratament medical forţat).

Storck c. Germania

59

� O atingere de această natură poate intra sub incidenţa art. 8 în cazul când nu atinge pragul

de gravitate prevăzut de art. 3.

Wainwright c. Marea Britanie

Bensaid c. Marea Britanie

Costello-Roberts c. Marea Britanie

Contenciosul privind filiaţia

� S-a considerat încălcat dreptul la respectarea vieţii private şi de familie imposibilitatea de a

contesta prezumţia legală de paternitate, Curtea apreciind că există o ruptură a justului

echilibru între interesul general al protejării securităţii juridice a legăturilor de familie si

dreptul reclamantului la obţinerea unei reexaminări a prezumţiei legale în lumina probelor

biologice.

Mizzi c. Malta

� S-a constatat o încălcare a art. 8 într-o cauză în care tatăl a cărui paternitate era prezumată,

după ce a verificat-o prin teste ADN, cu acordul fiicei sale majore, a încercat să schimbe

declaraţia de recunoaştere a paternităţii şi nu a putut în virtutea legislaţiei interne care nu

permitea răsturnarea prezumţiei absolute. Astfel s-a considerat că nu există un raport de

proporţionalitate rezonabil între scopul urmărit de legislaţie şi metodele folosite.

Paulik c. Slovacia

� Refuzul de a redeschide procedura de contestare a paternităţii pe motiv că progresul

ştiinţific nu ar justifica-o a constituit un alt motiv de încălcare a art. 8

Tavli c. Turcia

Protecţia numelui de familie

� Fiind un mijloc de identificare personală, dar şi de legătură cu familia, numele priveşte

atât viaţa privată cât şi pe cea de familie. Este ataşat în principal vieţii private fiind un

mijloc esenţial de individualizare a persoanei.

� Refuzul autorităţilor naţionale de a autoriza o schimbare a numelui intră în sfera controlul

european, statele păstrând totuşi o marjă de apreciere destul de importantă în acest sens.

Această jurisprudenţă fiind extinsă chiar şi la prenume.

Burghartz c. Elveţia

Stjerna c. Finlanda

Mustafa c. Franţa

Guillot c. Franţa

60

� Totuşi, dreptul la libertatea de alegere a numelui nu este încă recunoscut, statele trebuie

să beneficieze de o anumită marjă de apreciere cu privire la eventualele inconveniente

datorate utilizării unui anumit nume. O reglementare naţională cu privire la schimbările

de nume este întru totul licită chiar dacă poate restrânge libertatea de alegere a

indivizilor.

Stjerna c. Finlanda

Consecinţele căsătoriei asupra numelui de familie şi interzicerea discriminărilor

� Este inadmisibilă diferenţa de tratament prin care legislaţia naţională nu permite femeii

păstrarea numelui dinaintea căsătoriei, spre deosebire de bărbat care are libertatea de a-şi

păstra acest nume.

Unal Tekili c. Turcia

Naţionalitatea

� Convenţia europeană privind naţionalitatea (6 noiembrie 1997) vine în prelungirea

dreptului garantat de art. 8, stabilind principiile şi regulile aplicabile în materie de

naţionalitate a persoanelor fizice şi regulile care determină obligaţiile militare în caz de

pluralitate de naţionalităţi.

� Legiuitorul naţional competent în această materie are obligaţiile:

- de a asigura dreptul fiecărei persoane la o naţionalitate, pentru a se evita apatridia şi

situaţiile de privare de cetăţenie, inclusiv în cazul căsătoriei sau divorţului.

- regulile de drept intern nu trebuie să fie discriminatorii, principiul nediscriminării între

resortisanţii săi trebuie să ghideze statul parte, oricare ar fi modul în care naţionalitatea

respectivă a fost dobândită.

Viaţa sexuală

� Cuprinsă în integritatea fizică şi morală a unei persoane.

X şi Y c. Olanda

� Principiul libertăţii vieţii sexuale este puternic afirmat, iar libertatea unora se termină acolo

unde începe libertatea altora. Viaţa privată capătă limite care se referă la publicitatea

anumitor comportamente sexuale, la exercitarea constrângerilor, sau la realitatea unui

pericol pentru persoane (ex. în practicile sado-masochiste).

� Statului îi revine rolul de a reglementa, prin intermediul dreptului penal, practicile care

antrenează vătămările corporale

Laskey, Jaggard şi Brown c. Marea Britanie

61

� Sub rezervele evocate fiecare are dreptul de a duce o viaţă sexuală pe care o doreşte în

conformitate cu identitatea sa profundă.

Smith şi Grady c. Marea Britanie

� Principiul libertăţii vieţii sexuale are temei în pluralism, toleranţă şi spirit de deschidere

acestea fiind valori cardinale ale democraţiei.

Young, James şi Webster c. Marea Britanie

Cazul minorităţilor sexuale

� Homosexualiatea şi transsexualitatea fac în prezent obiectul unui tratament egal.

� Represiunea penală a comportamentelor homosexuale în mediul privat între adulţi care şi-

au dat consimţământul este contrară art. 8.

Dudgeon c. Marea Britanie

Norris c. Irlanda

Modinos c. Cipru

� Relaţiile homosexuale durabile fac parte din viaţa privată.

B. c. Şarea Britanie

Lusting –Prean şi Beckett c. Marea Britanie.

� Orice excludere întemeiată pe orientarea sexuală este o încălcare a dreptului la viaţa

privată

Smith şi Grady c. Marea Britanie

Lusting –Prean şi Beckett c. Marea Britanie

� Discriminarea întemeiată pe orientarea sexuală este contrară Convenţiei încălcând art. 14

coroborat cu art. 8

Salgueiro Da Silva Monta c. Portugalia

� În absenţa unei justificări obiective şi rezonabile, menţinerea unei vârste mai mari pentru

exprimarea consimţământului pentru actele homosexuale decât pentru cele heterosexuale

este contrară CEDO.

L. şi V. c. Austria

Schimbarea identităţii sexuale

� Curtea recunoaşte în prezent implicit o astfel de schimbare după ce, într-o fază anterioară,

apreciase că statele nu aveau obligaţia pozitivă de a stabili un document care să dovedească

noua identitate sexuală.

Rees c. Barea Britanie

Cossey c. Marea Britanie

62

Sheffield şi Horsham c. Marea Britanie

� Curtea a apreciat că un transsexual care nu poate obţine rectificarea stării sale civile este

într-o situaţie incompatibilă cu respectul datorat vieţii sale private.

B. c. Franţa

� Totuşi, la acel moment, Curtea a apreciat că statul pârât nu şi-a depăşit marja de apreciere

prin faptul că nu a recunoscut pe plan juridic noul sex al transsexualilor operaţi.

X şi alţii c. Marea Britanie

� Printr-o schimbare de jurisprudenţa Curtea impune statelor obligaţia pozitivă de a

recunoaşte juridic conversiunea de sex, ele având o marjă de apreciere care se limitează la

mijloacele puse în aplicare în acest sens.

Goodwin c. Marea Britanie

Van Kück c. Germania

Dreptul la imagine

� Intră în sfera de aplicare a art. 8

Schüssel c. Austria

Von Hannover c. Germania

Sciaccia c. Italia

� Precizând limitele acestui drept în raport cu libertatea de exprimare Curtea a indicat că

viaţa privată trebuie protejată chiar şi în locurile publice, existând totuşi o zonă de

interacţiune între individ şi terţi care, chiar într-un context public, poate ţine de viaţa

privată.


P.G. şi J.H. c. Marea Britanie

Peck c. Regatul Unit.

� Orice persoană chiar şi publică, trebuie să poată beneficia de o “speranţă legitimă” de

protecţie şi de respect a vieţii sale private.


� Statul are obligaţia pozitivă de protecţie a vieţii private şi a dreptului la imagine, iar

progresele tehnice în domeniul înregistrării şi reproducerii datelor personale impune o

vigilenţă sporită din partea statului în acest sens.

� Protejarea reputaţiei şi a dreptului persoanei limitează libertatea de exprimare, interesul

public şi interesul comercial al presei “people” trebuie să cedeze în faţa protejării efective

a vieţii private.

Prisma Presse c. Franţa

63

Radio France c. Franţa

Datele personale

� Păstrarea datelor personale de către o autoritate publică reprezintă o ingerinţă în dreptul

la respectarea vieţii private. Această practică nefiind admisibilă decât în cazul existenţei

unor garanţii adecvate (controlul Guvernului, al Parlamentului şi a unor instituţii

independente precum mediatorul).

Leander c. Suedia

� În sfera de aplicare a art. 8 intră şi datele de natură publică înregistrate de autorităţile

publice care au fost incluse ulterior în viaţa privată.

Rotaru c. România

� În cauzele privind divulgarea datelor cu caracter personal Curtea acordă autorităţilor

naţionale o anumită libertate pentru a stabili un echilibru corect între interesele publice şi

cele private care se află în concurenţă.

Peck c. Regatul Unit

� Această marjă implică totuşi un control european, iar amploarea sa depinde de factori

precum natura şi importanţa intereselor aflate în joc şi gravitatea ingerinţei.

Funke c. Franţa

Z c. Finlanda

Jurisprudenţă

� Nu constituie o încălcare a art. 8 utilizarea informaţiilor consemnate într-un registru

secret al poliţiei în cazul unui examen de aptitudini al unei persoane pentru o sarcină

importantă pentru securitatea naţională: interesele securităţii naţionale prevalează asupra

intereselor individuale ale reclamantului.

Leander c. Suedia

� Constituie o încălcare a art. 8 înregistrarea unei conversaţii telefonice urmată de crearea

unei fişe şi de păstrarea datelor sau pentru păstrarea şi utilizarea datelor personale cu

imposibilitatea de a putea contesta exactitatea acestora.

Amann c. Elveţia

Rotaru c. România

� Într-o societate democratică, existenţa serviciilor de informaţii se poate dovedi legitimă,

dar competenţa de a supraveghea în secret cetăţenii nu este tolerabilă dpdv al Convenţiei

decât în măsura strict necesară pentru salvgardarea instituţiilor democratice.

Klass şi alţii c. Germania

64

� Statele dispun de o largă marjă de apreciere, fără ca libertatea de care dispun serviciile de

informaţii în materie de protecţie a securităţii naţionale să fie nelimitată.

Segersted-Wiberg şi alţii c. Suedia

Confidenţialitatea datelor în domeniul sănătăţii

� Comunicarea dosarelor medicale în cadrul unei proceduri poate aduce atingere garanţiei art.

8 dacă în acelaşi timp ingerinţa este disproporţionată.

Z c. Finlanda

M.S. c. Suedia

Panteleyenko c. Ukraina

� Curtea a impus principiul confidenţialităţii informaţiilor asupra sănătăţii ca principiu

esenţial al sistemului juridic al statelor. Această confidenţialitatea se impune totodată pentru

a proteja viaţa privată a persoanelor bolnave şi pentru ca acestea să nu îşi piardă

încrederea în serviciile de sănătate.

� Precauţii: comunicarea sau divulgarea unui dosar medical trebuie să fie însoţită de garanţii

adecvate împotriva eventualelor abuzuri şi să tindă la apărarea unui aspect primordial de

interes public, în fapt, pentru a permite urmărirea autorilor infracţiunilor penale sau

pentru a proteja drepturile fundamentale, statele păstrând totuşi o marjă de apreciere

relativ importantă în acest sens.

� Dreptul la respectarea vieţii private presupune garantarea confidenţialităţii datelor în acest

domeniu şi prevede principiul autodeterminării pacientului.

Gaskin c. Marea Britanie

� Se impune o prudenţă deosebită în cazul documentelor medicale care ar putea fi prezentate

în cadrul unor dezbateri (procedura de divorţ) şi există o încălcare a art. 8 atunci când

legislaţia internă nu prevede garanţii suficiente în utilizarea unor astfel de date care ţin de

viaţa privată.

L.L. c. Franţa

Supravegherea video în locurile publice

� Se face distincţie între o simplă supraveghere şi înregistrarea şi prezentarea către

public, încălcarea intervine în ultimul caz. Astfel, faptul de a supraveghea actele unei

persoane într-un loc public prin utilizarea unui sistem video fără a înregistra informaţiile

nu antrenează în sine o ingerinţă în viaţa privată a persoanei.

Peck c. Marea Britanie

65

� Înregistrarea informaţiilor cu caracter sistematic sau permanent poate atrage încălcarea

art. 8 dacă persoana este filmată în secret constituind, în speţă o ingerinţă fără bază legală.

Perry c. Marea Britanie

� Criteriile pentru stabilirea frontierei între domeniul “public” şi “privat” sunt:

- obiectul supravegherii (evenimente de ordin privat sau public)

- modalităţile de supraveghere (existenţa sau nu a informaţiilor video)

- finalitatea supravegherii (limitarea la supraveghere sau divulgarea publică a informaţiilor

vizuale)

Herbecque şi alţii c. Belgia

Z c. Finlanda

Allan c. Marea Britanie

Dreptul la respectarea unui mod de viaţă

� De curând se consideră că art. 8 garantează şi dreptul de a avea un mod de viaţă tradiţional

garantat unei minorităţi naţionale, în speţă fiind vorba despre ţigani.

Chapman c. Marea Britanie

� Curtea a apreciat că viaţa în caravană face parte integrantă din identitatea ţiganilor

înscriindu-se în lunga lor tradiţie de călătorie. Măsurile referitoare la staţionarea acestor

caravane au consecinţe nu doar cu privire la respectarea domiciliului ci influenţează şi

facultatea de a conserva această identitate şi de a duce o viaţă privată, dar şi de familie,

conformă acestei tradiţii.

� Interdicţia de a staţiona constituie o ingerinţă a statului, dar ea poate fi justificată dacă

răspunde unui scop legitim şi anume protejarea drepturilor altora prin intermediul apărării

mediului şi dacă are o bază legală.

� Statele contractante au totuşi o obligaţie pozitivă de a permite acestor minorităţi să-şi

urmeze modul lor de viaţă cu respectarea proporţionalităţii sarcinii pentru ca aceasta să

nu devină excesivă.

Dreptul la respectarea vieţii de familie

� Condiţie prealabilă: existenţa familiei.

� Este un drept personal.

� Obligaţia negativă a statului: să se abţină de la ingerinţe arbitrare în viaţa de familie.

� Obligaţia pozitivă a statului: să acţioneze pentru a permite celor interesaţi să ducă o viaţă

de familie normală.

66

� Viaţa de familie presupune atât un caracter social, moral şi cultural cât şi unele interese

materiale, care atrag o protecţie indirectă.

Marckx c. Belgia

Vermeire c. Belgia

Sensuri ale noţiunii de familie

� Iniţial CEDO a înţeles să protejeze familia în sensul tradiţional al acestui termen.

� Evoluţia societăţii a dus la o pluralitate a modelelor de familie, iar Curtea a trebuit să

precizeze conceptul. Astfel, având în vedere că noţiunile “familie” şi “viată de familie” nu

mai coincid total, Curtea îşi asumă protecţia vieţii de familie şi nu pe cea a instituţiei

familiei în sine.

� Viaţa de familie se caracterizează mai ales prin legătura de rudenie care se află la baza

unei relaţii efective, dar această relaţie poate exista independent de orice legătură de

rudenie. În ambele cazuri o protecţie directă este asigurată.

Noţiunea vieţii de familie

� Instituţia familiei nu este un element fix nici pe plan istoric, nici pe cel sociologic şi nici pe

cel juridic, de aici şi dificultatea definirii.

Mazurek c. Franţa

� Nici Curtea, nici statele nu dau o definiţie fixă.

� Dpdv juridic, doctrina apreciază că familia cuprinde un cuplu de sexe diferite şi

persoanele care au un strămoş comun.

� Cuplurile homosexuale nu sunt recunoscute juridic ca formând o familie, chiar dacă au

încheiat sau înregistrat un pact civil de solidaritate.

Criterii ale vieţii de familie

� Caracterul permanent al legăturii de rudenie.

� Noţiunea de viaţă de familie ţine de existenţa legăturilor suficient de strânse de

consangvinitate.

� Judecătorii europeni au o abordare extensivă care nu ţine cont dacă legătura există deja

sau nu există încă.

67

a) Legătura de rudenie existentă

� Se ţine cont de pluralitatea modelelor de familie nefăcându-se diferenţă între familii

legitime şi familii naturale, orice soluţie contrară ar constitui şi o discriminare interzisă de

art. 14.

- Copilul natural, născut din adulter, beneficiază de dreptul la respectarea vieţii de familie.

Johnston c. Irlanda

- Copilul născut dintr-o relaţie de fapt a părinţilor săi este inserat cu drepturi depline în

această celulă familială de la naştere şi prin însuşi acest fapt.

Keegan c. Irlanda

� Ca regulă generală viaţa de familie reprezintă raporturile între părinţi şi copii, dar pot fi

luate în considerare şi raporturile între rude apropiate, având în vedere că acestea pot juca

un rol important în cadrul familial.

Bronda c. Italia

T. Boyle c. Marea Britanie

Condiţii ale viaţii de familie

� Trebuie să existe dinainte şi să fie efectivă.

Keegan c. Irlanda

Görgülü c. Germania

Lebbink c. Olanda

� Să fie caracterizată prin relaţii reale şi strânse între membrii săi. Aceste relaţii pot lua

forma vieţii în comun, a unei dependenţe financiare a minorului, a unui drept de vizită

exercitat regulat, sau chiar a relaţiilor supravegheate între tată şi copii săi nelegitimi.

� Nu ar putea fi limitată doar la relaţiile întemeiate pe căsătorie.

Elsholz c. Germania

Marckx c. Belgia

� Viaţa de familie nu este legată de căsătorie ea continuând şi după divorţ, ţinându-se

întotdeauna cont de interesul copiilor.

X c. RFG

Berrehab c. Olanda

Hoffmann c. Austria

Palau-Martinez c. Franţa

Viaţa de familie şi separarea părinţilor

� Principiu: menţinerea relaţiilor personale ale copilului cu fiecare dintre părinţi.

68

Florentino Garcia c. Elveţia

� Părintele divorţat care nu are exerciţiul autorităţii parentale trebuie să poată vizita

copilul şi să întreţină relaţii cu el, cu condiţia ca interesul copilului să nu fie opus.

Hokkanen c. Finlanda

� Nu trebuie să existe nicio diferenţă de tratament în materia dreptului la vizită între taţii

divorţaţi şi taţii copiilor născuţi în afara căsătoriei.

Şahin c. Germania

� O deplasare ilicită a unui copil ca urmare a unui divorţ atrage responsabilitatea statului

dacă acesta nu au făcut eforturi adecvate şi suficiente pentru respectarea dreptului

părintelui reclamant cu privire la copilul său.

Ignaccolo-Zenide c. România

Sylvester c. Austria

� Avizul copilului poate fi un obstacol pentru întoarcere cu condiţia ca acesta să fie exprimat

într-un context calm, cu excluderea presiunilor.

Sophia Gudrun Hansen c. Turcia

C. c. Finlanda

Coabitarea şi viaţa de familie

� Deşi coabitarea este în general o condiţie esenţială a vieţii de familie, ea nu este totuşi o

condiţie sine qua non: absenţa coabitării nu împiedică viaţa de familie.

� Viaţa de familie există chiar şi înaintea unei coabitări, începând de la naşterea copilului. În

acest caz nu are relevanţă dacă părinţii locuiesc sau nu împreună la acel moment, legătura

de filiaţie implicând, per se, viaţă de familie.

Keegan c. Irlanda

Viaţa de familie şi copii în pericol

� Plasarea minorilor este o măsură care constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea vieţii

de familie a copiilor şi părinţilor.

Olsson c. Suedia

� Procedura de asistenţă educativă trebuie să fie echitabilă şi să respecte interesele

părţilor.

Buscemi c. Italia

Kutyner c. Germania

Venema c. Olanda

Covezzi şi Morselli c. Italia

69

Sahin c. Germania

� Obligaţia pozitivă care revine statelor de a proteja viaţa de familie presupune ca elementele

de informare invocate de autorităţi pentru a lua în grijă copilul să fie puse la dispoziţia

părintelui în cauză.

T.P. şi K.M. c. Marea Britanie

� Dacă părinţii şi copii sunt separaţi autorităţile statului trebuie să facă totul pentru a-i reuni,

când circumstanţele o permit şi cu respectarea interesului copilului.

Andersson c. Suedia

Scozzari şi Giunta c. Italia

Gnahore c. Franţa

b) Legătura de rudenie nu există încă

� Obligaţia pozitivă a statului de a permite fiecăruia să aibă o viaţă de familie normală,

presupune existenţa unei legislaţii naţionale care să facă posibilă integrarea copilului în

familia sa de la naştere.

Marckx c.Belgia

� Posibilitatea de stabilire a filiaţiei sale trebuie să fie garantată.

Marckx c. Belgia

Rozanski c. Polonia

� Adevărul biologic trebuie să aibă prioritate în faţa prezumţiei legale de paternitate.

Autorităţile statului au obligaţia de a autoriza cât mai rapid posibil formarea legăturilor de

familie.

Kroon ş.a. c. Olanda

Dorinţa de a întemeia o familie

� A priori nu este protejată de art. 8

Fretté c. Franţa

� “Viaţa de familie protejată” atrage aplicabilitatea art.8 dincolo de “viaţa de familie efectivă”.

În principiu relaţiile între adoptator şi adoptat sunt de aceeaşi natură ca şi cele protejate

de art. 8. deşi dreptul la adopţie nu este garantat de Convenţie.

Pini şi Bertani c. România

� Adopţia este procedura prin care se dă o familie unui copil şi nu un copil unei familii.

Astfel statele trebuie să vegheze ca persoanele care îl adoptă să îi poată oferi cele mai

favorabile condiţii de primire, autorităţile asumându-şi o prudenţă deosebită în aceste

cazuri.

70

Fretté c. Franţa

Aski c. Austria

Drepturile succesorale

� Art. 8 este aplicabil dincolo de existenţa unei legături de familie formale.

Marckx c. Belgia

� Drepturile succesorale între copii şi părinţi, fiind strâns legate de viaţa de familie, cad

sub incidenţa art. 8.

� Viaţa de familie include, pe lângă relaţii cu caracter social, cultural, moral şi interese cu

caracter material.

Pla şi Puncernau c. Andora

Camp şi Bourimi c. Olanda

Relaţia efectivă în viaţa de familie

� A devenit criteriu cu caracter autonom, care poate fi luat în considerare în mod singular,

independent de orice legătură de rudenie.

� Se invocă realitatea legăturilor de familie de facto, în speţă fiind vorba despre legătura

dintre un transsexual, partenera sa şi copilul acesteia născut prin inseminare artificială de la

un terţ donator.

X. Y. şi Z. c. Marea Britanie

� Legăturile homosexuale nu sunt elemente constitutive ale unei vieţi de familie în sensul

art. 8. Faptul că o relaţie este durabilă şi deci efectivă nu este suficient, autonomia acestui

criteriu nefiind absolută. Din această atitudine se poate deduce prudenţa cu care se pronunţă

judecătorii europeni în această privinţă.

S. c. Marea Britanie

B. c. Belgia

Röösli c. Germania

Mata Estevez c. Spania

Protejarea indirectă a vieţii de familie

� Străinii şi deţinuţii nu sunt subiecte ale unei protecţii generale şi directe ale CEDO.

� Această protecţie s-a impus pe cale jurisprudenţială, judecătorii europeni extinzând

protecţia anumitor drepturi garantate de Convenţie la domenii care nu sunt expres prevăzute

de aceasta.

Agee c. Marea Britanie

71

� În cadrul măsurilor de expulzare sau returnare străinii invocă deseori dreptul la respectarea

vieţii private şi de familie

C. c. Belgia

Slivenko c. Letonia

� În materia drepturilor străinilor noţiunea de viaţă de familie se limitează în mod normal la

nucleul familial.

� Legătura de familie trebuie să fie reală şi efectivă: preexistenţa vieţii de familie faptelor

incriminate este un element determinant pentru constatarea încălcării art. 8.

Berrehab c. Olanda

Mehemi c. Franţa

Cömert c. Danemarca

� CtEDO nu recunoaşte dreptul la reîntregirea familiei.

Gül c. Elveţia

Ahmut c. Olanda

� Totuşi statele au obligaţia pozitivă de a autoriza un copil să locuiască cu părinţii săi

pentru menţinerea şi dezvoltarea vieţii de familie.

Sen c. Olanda

Mubilanzila Mayeka şi Kaniki Mitunga c. Belgia

Străinii

� Art. 8 nu creează pentru străini un drept general şi abstract de intrare şi şedere pe

teritoriul naţional.

Boultif c. Elveţia

Amrollahi c. Danemarca

Jakupovic c. Austria

Slivenko c. Letonia

� Art. 8 este încălcat dacă măsura expulzării nu poate face obiectul unui control

independent şi imparţial al unei instanţe care să poată analiza legalitatea acesteia şi să

poată sancţiona eventualele abuzuri.

Kaya c. România

Criterii ale legalităţii ingerinţei statelor (criteriile Boultif)

� Natura şi gravitatea infracţiunii comise de către reclamant.

Boultif c. Elveţia (2002)

Mokrani c. Franţa

72

Üner c. Olanda

� Importanţă deosebită se acordă:

- traficului de stupefiante

Baghli c. Franţa

Ezzouhdi c. Franţa

Mokrani c. Franţa

- violenţelor sexuale

Bouchelkia c. Franţa

� Criteriile “Boultif” precizate pentru străini în general se aplică şi străinilor născuţi în ţara

gazdă sau care au ajuns aici la o vârstă fragedă.

Üner c. Olanda

Mokrani c. Franţa

Resortisanţii comunitari

� Potrivit Curţii resortisanţii comunitari beneficiază de temeiul direct al dreptului

comunitar pentru a-şi justifica şederea în alt stat comunitar decât cel de origine şi de a

obţine un permis de şedere.

� Art. 8 trebuie interpretat în lumina dreptului comunitar şi a obligaţiilor speciale impuse

statelor membre în ceea ce priveşte drepturile de intrare şi de şedere a acestor resortisanţi.

Aristimuno Mendizabal c. Franţa

Piermont c. Franţa

Situaţia deţinuţilor

� Art. 8 protejează dreptul la viaţă de familie a acestor categorii de persoane.

Messina c. Italia

Lavents c. Letonia

� Se referă la chestiunea vizitelor: chiar dacă detenţia restrânge inevitabil viaţa privată şi de

familie, administraţia penitenciară trebuie să ajute deţinutul să păstreze contactul cu

apropiaţii săi.

Ouinas c. Franţa

� Menţinerea acestor legături este importantă pentru deţinut, dar şi pentru societate în

ansamblu său deoarece pot favoriza o eventuală reintegrare.

Selmani c. Elveţia

� Curtea nu admite interzicerea absolută a vizitelor decât în circumstanţe excepţionale.

Lavents c. Letonia

73

Nowicka c. Polonia

Klamecki c. Polonia

� Totuşi Curtea relevă faptul că interesul general poate justifica în cazul deţinuţilor

deosebit de periculoşi ingerinţa statului.

Messina c. Italia

� În cazul vizitei copiilor se ţine cont de interesul acestora din urmă.

Sabou şi Pîrcălab c. România

Protecţia domiciliului

� Reiese expres din prevederile art. 8.

� Motivaţie: importanţa spaţiilor în care se desfăşoară viaţa privată pentru aceasta.

� Este absolut necesară pentru îndeplinirea imperativelor unei societăţi democratice.

Armstrong c. Marea Britanie

Vetter c. Franţa

Matheron c. Franţa

Domiciliul privat

� Relevă dimensiunea socio-economică a vieţii private.

Gillow c. Marea Britanie

Chappel c. Marea Britanie

Lopez Ostra c. Spania

Cvijetic c. Croaţia

Pibernik c. Croaţia

� Domiciliul:

- noţiune autonomă

- vizează atât spaţiul legal dobândit cât şi orice alt spaţiu de locuit dacă există legături

suficiente şi continue.

Prokopovich c. Rusia

- se poate ţine seama şi de forţa legăturilor emoţionale cu un bun.

Demades c. Turcia

Limite

� Dreptul la locuinţă nu intră în sfera de aplicare a art. 8.

Velosa Barreto c. Portugalia

Larkos c. Cipru

74


� Motivaţie: preferinţele individuale în materie de reşedinţă nu pot prevala faţă de interesul

general.

Buckley c. Marea Britanie


� Respectarea domiciliului presupune şi posibilitatea de a avea acces la acesta cu scopul

locuirii: restricţiile în acest sens constituind încălcări ale art. 8.

Gillow c. Marea Britanie

Belcuk şi Asker c. Turcia

Percheziţiile

� Nu sunt, în sine contrare art. 8 dacă sunt respectate condiţiile legale ale ingerinţei.

� Neîndeplinirea condiţiilor legale (textul legislativ, scopul legitim, necesitatea într-o

societate democratică) atrage constatarea încălcării.

� Ingerinţa trebuie să fie proporţională cu scopul urmărit.

Keegan c. Marea Britanie

� O percheziţie infructuoasă nu este neapărat şi una disproporţională.

Keegan c. Marea Britanie

Spaţiile profesionale

� Judecătorii au extins protecţia prevăzută de art. 8 şi la spaţiile profesionale subliniind

socializarea vieţii private.

Niemietz c. Germania

Funke şi alţii c. Franţa

Van Rossem c. Belgia

Miliani c. Franţa

Chapell c. Marea Britanie

� Limita: spaţiile profesionale sunt exploatate de persoane fizice a căror viaţă privată şi

profesională sunt strâns legate.

Colas Est şi alţii c. Franţa

Obligaţiile pozitive ale statului în protecţia domiciliului

� Să ia toate măsurile care se impun pentru a permite unui proprietar să-şi exercite drepturile.

� Să pună în aplicare măsura de evacuare a unui locatar sau a unui ocupant fără titlu.

Cvijetic c. Croaţia

75

Pibernic c. Croaţia

Surugiu c. România

Protecţia corespondenţei

� Reiese expres din prevederile art. 8.

� Motivaţie: protecţia “secretului cuvântului”.

� Ingerinţa poate fi motivată de necesitatea salvgardării instituţiilor democratice, dar

numai cu respectarea garanţiilor legale.

Klass ş.a. c. Germania

� Se impune o vigilenţă maximă atât în privinţa corespondenţei scrise cât şi în domeniul

telecomunicaţiilor.

Taylor-Sabori c. Marea Britanie

În raport cu acuzaţii şi deţinuţii

� Cauzele ţin mai ales de interceptarea ilegală şi cenzurarea corespondenţei acestor

categorii.

Boyle şi Rice c. Marea Britanie

Schönenberger şi Dumaz c. Elveţia

McCallum c. Marea Britanie

Pfeifer ş.a. c. Austria

Messina c. Italia

� O altă cauză a jurisprudenţei: întârzierile ocazionate de controalele autorităţilor

penitenciare sau judiciare a diverselor restricţii.

Silver c. Marea Britanie

Poltoratskiy c. Ucraina

Cotleţ c. România

� O justificare a posibilei ingerinţe este scopul legitim urmărit.

Pfeifer ş.a. c. Austria

Ascultarea convorbirilor telefonice

� Ingerinţa poate fi justificată de necesitatea într-o societate democratică de a asigura:

- securitatea naţională,

- apărarea ordinii,

- prevenirea faptelor penale.

Klass c. RFG

76

� Întinderea şi modalităţile de exercitare să fie:

- clare,

- precise,

- previzibile.

Malone c. Marea Britanie

Huvig şi Kruslin c. Franţa

Halford c. Marea Britanie

Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie

Art. 9 CEDO

Componente, modalităţi şi restrângeri

Cuprinde:

� Libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea,

� Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod:

- individual sau colectiv;

- în public sau în particular;

- prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.

� Susceptibilă de a fi supusă restrângerilor în următoarele condiţii:

- să fie prevăzute de lege;

- să constituie măsuri necesare într-o societate democratică.

� Scopul restrângerilor:

- siguranţa publică;

- protecţia ordinii;

- protecţia sănătăţii;

- protecţia moralei publice;

- protejarea drepturilor sau a libertăţilor altora.

Origine şi importanţă

� Sorginte: Art. 9, al. 1 – în art. 18 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948).

� Se regăseşte în: art. 18 din Pactul internaţional ONU cu privire la drepturile civile şi

politice (1966).

� Consacră o libertatea esenţială considerată fundamentală într-o societate democratică.

Kokkinakis c. Grecia

77

� Element vital care contribuie la formarea identităţii credincioşilor şi a concepţiei lor asupra

vieţii.

Otto Preminger Institut c. Austria

� CtEDO a ridicat-o la rangul de drept substanţial al CEDO.


Hoffmann c. Austria

Otto Preminger Institut c. Austria

Manoussakis şi alţii c. Grecia

Manifestări pe două planuri:

- “intern”, caz în care este absolută şi se referă la idei şi convingeri profunde, create în

forul interior al persoanei şi care nu pot în sine să aducă atingere ordinii publice şi prin urmare nu

pot face obiectul unor restrângeri din partea autorităţilor.

- “extern”, nu poate fi decât relativă referindu-se la o manifestare externă care poate aduce

atingeri ordinii publice ceea ce justifică intervenţia autorităţilor.

Libertatea de a avea convingeri şi credinţe nu poate fi decât absolută, iar libertatea de a le

manifesta nu poate fi decât relativă.

Obligaţiile statului

� Obligaţii negative: de a nu întreprinde niciun fel de acţiuni sau de a nu a avea omisiuni care

ar putea restrânge exerciţiul efectiv al libertăţilor care reies din art. 9, al. 1, cu excepţia

limitelor care permit anumite restrângeri strict determinate de al. 2 al aceluiaşi articol,

referitoare doar la libertatea de religie şi conştiinţă nu şi la cea de gândire.

� Obligaţii pozitive: adoptarea măsurilor necesare pentru evitarea situaţiilor care ar putea

aduce atingere exerciţiului unui cult prin activitatea altei persoane. Ceea ce nu implică în

mod necesar şi în orice circumstanţă posibilitatea de a angaja răspunderea celor ce prin

anumite publicaţii ar putea aduce atingere unui individ sau unui grup de indivizi.

Dubrovska şi Skup c. Polonia

� În cazul perpetuării unor atacuri ofensatoare şi defăimătoare statul este obligat să

intervină prin adoptarea unor măsuri care să conducă la încetarea unor astfel de campanii.

Biserica Scientologică şi 128 dintre credincioşii săi c. Suedia

78

Alte obligaţii

� În cazul deţinuţilor statul este obligat să le asigure facilităţile necesare pentru exerciţiul

îndatoririlor lor religioase, inclusiv dreptul de a intra în contact cu misionarii cultului

practicat. Iar persoanele aflate în stare de detenţie nu pot fi constrânse să accepte hrana

incompatibilă cu religia lor. Ceea ce nu restrânge obligativitatea pentru deţinut de a purta

uniforma impusă de autorităţile penitenciare.

X c. Rg U

� În circumstanţele când pot să apară tensiuni în interiorul unei comunităţi religioase, pentru a

proteja expresia pluralismului statul trebuie să asigure tolerarea grupurilor concurente

unele de către celelalte. Dreptul la libertatea religiei exclude orice apreciere din partea

statului cu privire la legitimitatea unor credinţe religioase sau cu privire la modalităţile

lor de exprimare.

Hassan şi Tchaouch c. Bulgaria

Mitropolia Basarabiei şi alţii c. Moldova

Miroļubovs c. Letonia

Agga c. Grecia

� Asigurarea exerciţiului libertăţii de religie poate presupune obligaţia autorităţilor statale de a

asigura unele măsuri de ordin procedural reieşind din art. 6 CEDO, prin raportarea

dispoziţiilor art. 9 la cele prevăzute de art. 6.


Biserica catolică din Xania c. Grecia

A. Libertatea de gândire

� Ţine de forul interior al persoanei, iar protejarea ei nu depinde de manifestarea publică a

acesteia.

Van den Dungen c. Olanda

� Recunoaşterea explicită a libertăţi de gândire presupune interdicţia îndoctrinării în sensul

practicării unui învăţământ cu caracter ideologic asupra populaţiei şi mai ales asupra

tineretului. În acest sens dispoziţiile art. 9 pot fi coroborate cu cele ale art. 2 din Ptc. 1, art.

8 şi art. 10 ale CEDO.

Kjeldsen, Busk Madesn şi Pedersen c. Danemarca

� Pacifismul ţine de libertatea de gândire şi conştiinţă fiind apărat de art. 9.

Mauri Henrik şi Soile Saloen c. Finlanda

79

� Obligaţia impusă reprezentanţilor unor profesii de a se înscrie în ordinul naţional al

profesiei, fără a-i împiedica să-şi exprime ideile lor personale prin aderarea la alte asociaţii

profesionale, nu constituie o atingere adusă libertăţii de gândire.

P. Revert şi D. Legallidis c. Franţa

� Condamnarea reclamantului la sancţiuni pecuniare sau la pedeapsă privativă de libertate

pentru săvârşirea infracţiunii de ofensă adusă autorităţii judiciare nu constituie o atingere

a libertăţii de gândire.

Wilhem Putz c. Austria

B. Libertatea de conştiinţă

� Conştiinţa unei persoane prinde contur în forul său interior, dar cel mai adesea, asociată sau

nu convingerilor religioase, ea este exprimată prin anumite atitudini sau manifestări

exterioare.

� Nu poate fi suprapusă :

- nici pe libertatea de opinie, recunoscută fiecărui individ de a adopta o atitudine

intelectuală la alegerea sa, de a exprima şi de a-şi însuşi anumite convingeri, adică libertatea

fiecărui om de a gândi şi de a exprima ceea ce crede că este adevărat;

- nici pe libertatea de cult, care semnifică dreptul fiecăruia de a exercita public un anumit

cult, potrivit credinţei sale.

Libertatea de conştiinţă s-ar situa între aceste două libertăţi.

� Convenţia impune statelor obligaţia de a nu exprima niciun fel de constrângere directă

sau indirectă asupra conştiinţei persoanelor ce intră sub jurisdicţia lor.

� Nu constituie ingerinţă în libertatea de religie şi conştiinţă faptul că într-o anumită academie

militară naţională este interzisă participarea la activitatea unei mişcări fundamentaliste

islamice elevilor care au ales cariera militară, astfel că îşi pot îndeplini obligaţiile religioase

numai în limitele impuse de regulamentele militare.

Kémal Yanasik c. Turcia

� Comisia a recunoscut dreptul unei universităţi laice de a reglementa ţinuta vestimentară a

studenţilor în sensul interdicţiei de a purta semnele exterioare de apartenenţă la o

religie, în speţă “fularul islamic”. Interdicţia acestei “ţinute vestimentare” într-o

universitate laică ori în cadrul unor ore de educaţie fizică şi sportivă în şcolile publice nu

constituie o încălcare a libertăţii de conştiinţă.

Senay Karaduman c. Turcia

Leyla Şahin c. Turcia

Dogru c. Franţa

80

Situaţii cu privire la libertatea de conştiinţă

� Obligaţia impusă copiilor de a urma, în cadrul şcolii, un curs de educaţie morală şi socială

nu constituie o încălcare a libertăţii de conştiinţă deoarece în aceste cazuri nu este vorba

despre o îndoctrinare politică sau religioasă.

Bernard şi alţii c. Luxemburg

� Libertatea de conştiinţă nu poate constitui pentru contribuabili motiv de excludere de la

plata impozitelor aceasta fiind o îndatorire generală şi neutră; aceasta nu poate fi

invocată nici pentru sustragerea de la regimul general de asigurare generală.

C. c. Rg U

V. c. Olanda

� Instituirea participării obligatorii la alegeri nu constituie o ingerinţă a statului în

exerciţiul libertăţii de conştiinţă atâta timp cât electoratul nu este ţinut să voteze într-un

anumit sens, alegătorul având posibilitatea să introducă un buletin alb.

X c. Austria (1965)

X c. Austria (1972)

Alte situaţii cu privire la libertatea de conştiinţă

� Obligaţia de a se afilia la un regim de pensii care priveşte orice persoană ce practică o

anumită profesie, stabilită pe bază neutră, nu poate aduce atingere manifestării

convingerilor sau religiei unei persoane.

V. c. Olanda

� CtEDO nu a recunoscut, sub motivarea încălcării art. 9, persoanelor care nu sunt în măsură

să-şi îndeplinească obligaţiile militare în virtutea convingerilor lor, dreptul de a refuza şi

executarea unui “serviciu de interes public”.

Jorgen Johansen c. Norvegia

� Pe de altă parte, s-a considerat că art. 9 nu garantează dreptul de a refuza îndeplinirea

serviciului militar obligatoriu “din motive de conştiinţă”.

Bayatyan v. Armenia

C. Libertatea de religie

� Este o componentă inseparabilă a libertăţii de gândire şi de conştiinţă.

� Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie se află în dimensiunea sa religioasă, printre

elementele esenţiale de identificare a celor care au o anumită credinţă şi o anumită

concepţie despre viaţă.

Kokkanakis c. Grecia

81

Preminger-Institut c. Austria

Buscarini şi alţii c. San Marino

Religionsgemeinschaft Der Zeugen Jehovas şi alţii c. Austria

� Implică:

- dreptul de a adera sau nu la o religie;

- dreptul de a practica sau nu o religie;

- dreptul de a-şi schimba religia.

� Reprezintă de asemenea un “bun preţios al ateilor, agnosticilor, scepticilor sau

indiferenţilor”.

Kokkanakis c. Grecia

Buscarini şi alţii c. San Marino

Lautzi c. Italia

Obligaţii ale statului

� De a respecta toate cultele, în egală măsură.

� Este interzisă impunerea de către autorităţile statului de a adera la o anumită religie sau

interdicţia aderării, dincolo de limitele stabilite în al. 2 al art. 9.

� Nici Convenţia şi nici Curtea prin jurisprudenţa sa nu a au dat o noţiune precisă

termenelor “religie” sau “cult”. Probleme apar mai ales în cazul curentelor religioase mai

puţin cunoscute. CtEDO a constatat că sintagma “convingeri religioase” se distinge de

noţiunea de “opinii” sau “idei”, deoarece convingerile presupun “puncte de vedere care

ating un anumit nivel de forţă, de seriozitate şi de coerenţă”

Campbell şi Cosans c. Marea Britanie

Leela Förderkreis E.V. c. Germania

Tamara Skugar şi alţii c. Rusia

Religii de stat

� Unele state au declarat religiile majoritar practicate pe teritoriul lor ca fiind “religii de

stat”: ţările scandinave (protestantă), Anglia (anglicană), Grecia (ortodoxă).

� Prin urmare s-a constatat că art. 9 nu poate fi interpretat în sensul că nu ar permite

declararea unei anumite religii ca fiind de stat, dar nici că un asemenea sistem să ducă la

recunoaşterea unei obligaţii de a adera la acea religie.

Peter Darby c. Suedia

� Curtea a conchis să “organizarea de către stat a exerciţiului unui cult concură la realizarea

păcii sociale şi a toleranţei”; împrejurarea că o anumită religie este recunoscută ca fiind “de

82

stat” nu poate duce la crearea unor dezavantaje pentru nepracticanţii ei sau pentru

practicanţii altor religii, situaţii care ar duce la încălcarea dispoziţiilor art. 14.

� Libertatea religioasă exclude orice apreciere din partea statului a legitimităţii unor

credinţe religioase sau a modalităţilor în care acestea se exprimă. Manifestarea religiei în

mod colectiv implică facultatea persoanelor fizice de a se asocia în mod liber, fără

ingerinţe arbitrare din partea statului, dispoziţiile art. 9 fiind coroborate cu cele ale art. 11.


Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare c. Bulgaria

Miroļubovs şi alţii c. Letonia

� În cazul când este declarată o “religie de stat” dispoziţiile legale naţionale nu pot fi utilizate

în scopul limitării activităţii altor confesiuni decât aceasta.

Manoussakis şi alţii c. Grecia

Religia şi căsătoria

� Dispoziţiile art. 9 nu pot conferi efecte juridice pe planul dreptului civil, căsătoriei

celebrată sub formă religioasă, căsătoria fiind supusă cf. art. 12 reglementărilor cuprinse

în legislaţia naţională în materie.

Janis Kahn c. Marea Britanie

� Libertatea religioasă nu poate fi invocată cu privire la efectele divorţului asupra căsătoriei

religioase.

D. c. Franţa

Religia şi statul

� Autonomia comunităţilor religioase este indispensabilă pluralismului din societatea

democratică fiind protejată de art. 9. Protecţie ce prezintă interes atât pentru organizarea

comunităţii religioase ca atare cât şi pentru asigurarea posibilităţii de exerciţiu colectiv al

cultului de către ansamblul membrilor săi activi. În exerciţiul prerogativei sale de

reglementare în materia religiei şi în relaţia sa cu diverse religii, culte şi credinţe, statul

trebuie să rămână neutru şi imparţial.

Kalaç c. Turcia

� Dispoziţiile art. 9 nu pot fi interpretate în sensul diminuării rolului unei credinţe sau

biserici la care aderă “istoric şi cultural” populaţia unui stat contractant.

Membrii (97) Congregaţiei martorilor lui Iehova din Gladni c. Georgia

83

� Statul beneficiază de o marjă de apreciere justificată cu privire la reglementarea relaţiilor

sale cu diverse religii, reieşind din tradiţiile sale, la nivel european neexistând un

standard comun în materie.

Alujer Fernández şi Caballero Garcia c. Spania

Libertatea de manifestare a religiei şi convingerilor

� Forme ale manifestării unei religii sau convingeri:

- Cultul: serviciile practicate de cultele religioase, oricare ar fi acestea, independent de

numărul credincioşilor care au aderat la ele sau de răspândirea lor geografică pe teritoriul unui stat.

- Învăţământul: nu priveşte educaţia şcolară ca atare, acesta fiind protejată de art. 2, Ptc.1,

ci se referă la învăţământul religios conceput ca posibilitate a desfăşurării unei activităţi de

formare şi răspândire a unui cult determinat. Libertatea de manifestare a religiei presupune, în

principiu, “dreptul de a încerca să convingi pe aproapele tău, de exemplu printr-un “învăţământ”,

lucru fără de care “libertatea de a schimba religia sau convingerea, ar risca să rămână literă moartă”.


Mitropolia Basarabiei c. Moldova


� Practicile şi îndeplinirea unor anumite ritualuri: privesc un anumit comportament religios

exteriorizat prin practicarea de oficii, procesiuni, sau prin purtarea unor veşminte

specifice. Nu intră în această categorie manifestările de publicitate comercială chiar dacă

provin de la o organizaţie religioasă sau actele care nu exprimă în mod direct o anumită

convingere chiar dacă ar părea inspirată de aceasta.

X şi Biserica Scientologică c. Suedia

B.C. c. Elveţia

Blumberg c. Germania

� Modul în care se fac înmormântările şi cum sunt amenajate cimitirele reprezintă un

element esenţial al practicilor religioase.

Johannische Kirche şi Peters c. Germania

Alte convingeri

� Cele care exprimă concepţia persoanei despre lume şi viaţă sau despre anumite fenomene

sociale, intră sub protecţia art. 9.

� Pacifismul intră în domeniul de protecţie a libertăţii de gândire şi conştiinţă.

Pat Arrowsmith c. Marea Britanie

84

� Nu toate părerile sau convingerile sunt de natură să intre sub protecţia art. 9, chiar în

condiţiile fermităţii unor convingeri (de ex. cu privire la posibilitatea practicării sinuciderii

asistate).

Pretty c. Marea Britanie

Pichon şi Sajour c. Franţa

� Manifestările unor credinţe religioase pot lua forma unor adunări publice, procesiuni,

defilări, etc. Fosta Comisie a precizat că în cazul unei manifestări sub forma unei defilări de

ex. libertatea de religie poate fi absorbită de libertatea de a participa la reuniuni paşnice,

deci de libertatea de întrunire (art. 11) astfel că nu se impune un examen distinct al acestor

fapte din perspectiva art. 9.

Plattform Arzte für das Leben c. Austria

Çiraklar c. Turcia

� Dispoziţiile art. 9 pot fi corelate cu cele ale art. 2, Ptc. 4 care garantează libertatea de

circulaţie a persoanelor, atunci când în urma unor limitări ale circulaţiei se încalcă

libertatea de exercitare a convingerilor religioase.

Cipru c. Turcia

Latură negativă

� Componentă negativă a libertăţii de manifestare a convingerilor religioase: dreptul pentru

individ de a nu fi obligat să-şi manifeste confesiunea sau convingerile religioase sau să se

comporte în aşa fel încât să se poată trage concluzia că el are sau nu are convingeri

religioase.

� Autorităţile religioase nu au dreptul să intervină în domeniul libertăţii de conştiinţă a

individului, de a cerceta care-i sunt convingerile religioase sau de a-l obliga “sa-şi

exteriorizeze raporturile cu divinitatea”.


Bscarini şi alţii c. San Marino

Limitări ale libertăţilor cuprinse în art. 9

Ingerinţele statului trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să fie prevăzută de lege, iar legea trebuie să fie accesibilă şi previzibilă.

Larissis şi alţii c. Grecia

Stankov şi Organizaţia macedoniană uită Ilinden c. Bulgaria

Sviato-Mikhailivska Parafiya c. Ucraina

Perry c. Letonia

85

Leyla Şahin c. Turcia

Dogru c. Franţa

- să urmărească un scop legitim (securitatea publică, protecţia ordinii, sănătăţii sau moralei publice,

protejarea drepturilor şi libertăţilor altora).

Stankov şi Organizaţia macedoniană unită Ilinden c. Bulgaria

Sviato-Mikhailivska Parafiya c. Ucraina

Religionsgemeinschaft Der Zeugen Jehovas şi alţii c. Austria

Leela Förderkreis E.V. C. Germania

Kimlya şi alţii c. Rusia

- să fie necesară într-o societate democratică, respectiv proporţională cu scopul urmărit.


Iskon şi alţii c. Marea Britanie

Tamara Skugar şi alţii c. Rusia


Mitropolia Basarabiei c. Moldova

Manoussakis c. Grecia

Libertatea de exprimare

Art. 10 CEDO

Origine şi conţinut

� Origine: Art. 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948).

� Interpretarea se face, de asemenea, prin prisma Pactului internaţional O.N.U. privind

drepturile civile şi politice (art. 19), împreună cu protocolul facultativ al acestuia.

� Alineatul 1 determină conţinutul libertăţii de exprimare:

“Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de

opinie şi de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a

ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să impună societăţilor de

radiodifuziune, cinematografie sau televiziune un regim de autorizare”.

� Alineatul 2 precizează limitele exercitării acesteia:

“Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor

formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică,

constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică,

86

apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a

drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta

autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.

Importanţă

� Constituie unul dintre fundamentele societăţii democratice.

� Condiţie primordială a dezvoltării şi progresului societăţii.

� Cu limitele care reies din al. 2 libertatea de exprimare priveşte atât “informaţiile” şi “ideile”

apreciate favorabil care pot fi considerate inofensive sau indiferente, cât şi pe cele care

“contrariază”, “şochează” sau “neliniştesc”, dovadă a pluralismului de opinii, a toleranţei

şi a spiritului deschis într-o societate democratică.

Handyside c. Marea Britanie

Sunday Times c. Marea Brianie

Lingens c. Austria

Müller şi alţii c. Elveţia

Piermont c. Franţa

Lehideux şi Isorni c. Franţa

Nilsen şi Johnsen c. Norvegia

Gaweda c. Polonia

Urbino Rodrigues c. Portugalia

� Excepţiile la libertatea de exprimare impun interpretarea ei restrictivă, iar nevoia acestor

restrângeri trebuie stabilită în mod convingător.

Componente ale dreptului la libertate de expresie

� Transformările sociale şi tehnologice au dus la concretizarea conceptului de libertate a

expresiei, care a cunoscut o evoluţie de la dreptul de a exprima o opinie individuală la

dreptul de a-i informa pe alţii.

� Dreptul la libertatea de expresie cuprinde:

A. Libertatea de opinie

B. Libertatea de informare

� Libertăţile consacrate în art. 10, al. 1 nu împiedică prevederea unui regim de autorizaţii

prealabile pentru societăţile de radiodifuziune, de cinema sau de televiziune, care urmăreşte

să asigure respectarea intereselor individuale în concordanţă cu cele colective.

87

A. Libertatea de opinie

� Este elementul clasic al libertăţii de expresie care presupune că nimeni nu poate fi

îngrijorat pentru opiniile sale. Posibilitatea fiecăruia de a avea şi de a exprima opinia sa

minoritară este una dintre caracteristicile de bază ale pluralismului din societatea

democratică care presupune toleranţă şi spirit de deschidere.

� Orice individ are dreptul de a formula o opinie despre fenomenele în mijlocul cărora

trăieşte. Libertatea de opinie este garantată tuturor persoanelor, celor deţinute inclusiv.

Yankov c. Bulgaria

� Şi funcţionarii, chiar dacă au un statut special, se pot prevala de această libertate.

Glasenapp c. Germania

Kosiek c. Germania

� Libertatea de exprimare este una dintre condiţiile care asigură libera expresie a opiniei

cetăţenilor în cadrul alegerilor pentru corpul legislativ al unei ţări, al preşedintelui

acesteia atunci când el este ales prin scrutin universal sau în cadrul unei consultări populare

prin referendum.

Castelli şi alţii c. Italia

� În contextul alegerilor este foarte important să se asigure libertatea de circulaţie a

opiniilor în perioada preelectorală.

Bowman c. Marea Britanie

� Totuşi, pentru a nu se ajunge la posibile conflicte între această libertate şi dreptul la alegeri

libere poate apărea necesitatea impunerii anumitor restricţii cu privire la libera exprimare a

opiniilor.

Exprimarea opiniei

� Pluralismul într-o societate democratică presupune în mod absolut necesar libertatea de

exprimare a opiniei, chiar dacă aceasta este minoritară.

� Libertatea opiniei presupune posibilitatea de exprimare liberă a acesteia, fără ca autorul ei

să fie urmărit sau condamnat pentru opiniile sale.

� Libertatea de opinie nu poate fi limitată fiind vorba despre o opinie interioară atât timp cât

nu este exprimată. Exprimarea opiniei însă poate constitui subiect al unor limitări pentru

respectarea drepturilor aparţinând altor subiecte de drept.

� În contextul libertăţii presei se face distincţie între judecăţi de valoare care “nu se pretează

la demonstrarea exactităţii lor” şi relatarea unor fapte, materialitatea cărora poate fi

probată.

88

� Curtea a considerat că a pretinde o demonstraţie a judecăţii de valoare înseamnă a aduce

atingere însăşi libertăţii de opinie, element fundamental al dreptului garantat de art. 10.

Oberschlick c. Austria

De Haes şi Gijsels c. Belgia

Harlanova c. Letonia

Cumpănă şi Mazăre c. România

Lombardo şi alţii c. Malta

B. Libertatea de informare

� Se adresează tuturor persoanelor, fizice sau juridice, şi nu se distinge după natura

lucrativă sau nu a scopului urmărit.

� Acoperă două elemente constitutive:

a) libertatea de a primi informaţii şi idei;

b) libertatea de a le comunica.

� Convenţia nu garantează în schimb libertatea de a căuta informaţii şi idei.

Leander c. Suedia

� Însă protejează indirect acest drept prin intermediul art. 8.

Gaskin c. Marea Britanie

Guerra şi alţii c. Italia

� Informarea trebuie asigurată prin toate mijloacele tehnice existente.

� Libertatea trebuie să fie efectivă, cu posibilitatea unor precauţii pentru a se asigura un

echilibru între diverse interese: ale mijloacelor media, al justiţiei, al particularilor.

Domeniu de aplicare

� Priveşte toate categoriile de mesaje, indiferent de conţinutul lor.

Groppera Radio A.G. şi alţii c. Elveţia

Markt intern Verlag GmbH şi Klaus Becrmann c. Germania


� Include libertatea de a primi diverse tipuri de informaţii şi moduri de exprimare a acestora,

inclusiv şi idei de natură politică sau idei ce ţin de “expresia artistică”.


Lindon şi alţii c. Franţa

� Priveşte nu numai conţinutul informaţiilor ci şi mijloacele lor de transmitere ori

captare. Orice restrângere a acestora duce la atingerea dreptului de a primi şi de a

comunica informaţii.

89

Autronic A.G. c. Elveţia

Vereinigung Bildender Künstler c. Austria

Alinak c. Turcia

Recepţionarea mesajelor

� Libertatea de informare presupune libertatea de recepţionare a mesajelor transmise de

către cineva cuiva.

� Noţiunea de “comunicare” presupune dreptul de a recepţiona informaţiile transmise prin

media, în special cele de interes general, dar şi de orice altă natură.

Sunday Times c. Marea Britanie

� În acest context garanţiile acordate presei precum şi obligaţiile acesteia au o importanţă

deosebită:

- presa nu trebuie să depăşească limitele prevăzute în special pentru protejarea reputaţiei

altuia;

- ei îi incumbă obligaţia de a comunica informaţii şi idei asupra problemelor dezbătute în

arena politică, precum şi cele care privesc alte sectoare de interes public;

- funcţiei presei “de a difuza” îi corespunde dreptul publicul “de a primi”.

Lingens c. Austria

Media

A. Presa scrisă

� Calificată de către Curte drept “câinele de pază” al unei societăţi democratice, are rolul de a

informa, de a controla şi de a relata despre toate domeniile de interes public.

Observer şi Guardian c. Marea Britanie

� Curtea a observat că libertatea presei este unul dintre mijloacele importante de cunoaştere şi

de judecare a ideilor şi atitudinilor conducătorilor şi prin urmare ea trebuie plasată în

centrul noţiunii de societate democratică.

Lingens c. Austria

� Importanţa libertăţii presei permite recurgerea la o anumită doză de exagerare sau de

provocare în cadrul libertăţii jurnalistice.

Prager şi Oberschlick c. Austria

� Marja de apreciere a statelor este mică având în vedere necesitatea valorizării libertăţii

presei în societatea democratică.

Fressoz şi Roire c. Franţa

90

B. Audiovizualul şi radioul

� Are un efect mai puternic decât presa scrisă având în vedere puterea de propagare a

mesajelor prin sunet şi imagini, mărind astfel impactul asupra celor care le recepţionează.

Jersild c. Danemarca

Pedersen şi Baadsgaard c. Danemarca

Protecţia surselor jurnaliştilor

� Doar un imperativ de interes public poate justifica impunerea divulgării surselor de

informare a jurnaliştilor.


� Percheziţiile cu scopul descoperirii surselor de informare utilizate de ziarişti constituie un

“act mai grav decât o somaţie judiciară ce ar avea ca obiect divulgarea identităţii sursei”.

Roemen şi Schmit c. Luxemburg

Voskul c. Olanda

� Limitările aduse confidenţialităţii surselor ziaristice impun un examen amănunţit al

tuturor împrejurărilor în care acestea se produc.


Voskul c. Olanda

� Curtea a decis că art. 10 lasă jurnaliştilor “facultatea de a decide dacă este necesar sau nu

să reproducă suportul informaţiilor transmise publicului, spre a le da o credibilitate cât mai

mare”.

� Convenţia apără dreptul jurnaliştilor de a comunica informaţii cu privire la probleme de

interes general, din moment ce ei se exprimă cu bună credinţă pe baza unor fapte exacte

producând informaţii “fiabile şi precise, cu respectarea eticii profesionale”.

Fressoz şi Roire c. Franţa

Libertatea de exprimare în politică

� Pluralismul într-o societate democratică este asigurat prin libertatea dezbaterilor politice.

� Libertatea dezbaterilor politice nu are caracter absolut, statele o pot supune unor

“restricţii” sau “sancţiuni”, iar Curtea se pronunţă asupra compatibilităţii acestora cu

prevederile convenţionale.

Incal c. Turcia

Castells c. Spania

91

� Libertatea de expresie este indispensabilă partidelor politice, iar eventualele ingerinţe ale

statului în libertatea de exprimare a membrilor partidelor de opoziţie sunt supuse unui

control al aplicării lor exercitat de către Curte.

Incal c. Turcia

� Partidele politice trebuie să fie libere în a putea să iniţieze dezbateri publice încercând să

găsească, cu respectarea regulilor statului democratic, soluţii pentru satisfacerea intereselor

prezente.

Partidul comunist unificat al Turciei şi alţii c. Turcia

Partidul socialist şi alţii c. Turcia

� Curtea a decis în jurisprudenţa sa că “limitele criticii admisibile sunt mai extinse în privinţa

unui om politic care acţionează în calitatea sa de personaj politic, decât în privinţa unui

particular, ceea ce nu exclude protejarea reputaţiei şi demnităţii sale.

Oberschlik c. Austria

Libertatea de exprimare şi justiţia

� Din al. 2 al art. 10 putem deduce că libertatea de exprimare poate fi restrânsă în vederea

garantării autorităţii şi imparţialităţii puterii judecătoreşti.

� Mass-media nu trebuie să depăşească limitele fixate în vederea bunei administrări a

justiţiei.


� Pentru a găsi echilibrul între imperativele justiţiei şi libertatea de exprimare, statele nu

pot limita toate formele dezbaterii publice asupra chestiunilor aflate pe rolul instanţelor,

mai ales în cadrul unor reviste de specialitate sau chiar şi în presă sau sub alte forme.

Worm c. Danemarca


� Într-o societate democratică autoritatea şi imparţialitatea justiţiei poate fi pusă în discuţie

pe un ton polemic sau chiar “agresiv”.

De Haes şi Gijsels c. Belgia

Prager şi Oberschlick c. Austria

� Libertatea de exprimare a apărătorilor (avocaţilor) trebuie să fie compatibilă cu

contribuţia pe care o au aceştia la asigurarea încrederii în serviciul public al justiţiei.

Schöpfer c. Elveţia

� Imperativele bunei administrări a justiţiei prevalează asupra interesului general al

dezbaterii publice. Trebuie să se ţină cont întotdeauna de justul echilibru între dreptul

92

publicului de a fi informat asupra chestiunilor referitoare la funcţionarea puterii

judecătoreşti, imperativele bunei administrări a justiţiei şi demnitatea oamenilor legii.

Nikula c. Finlanda

Autorizarea prealabilă

� Organizarea tehnică a radiodifuziunii pe teritoriul statelor se poate face prin sisteme de

licenţiere legală. Pentru a putea asigura imperativele garanţiei libertăţii de exprimare aceste

măsuri de autorizare nu trebuie să fie excesive. Marja de apreciere a statelor în acest

sens nu poate fi nelimitată. Regimul de autorizare trebuie să respecte exigenţele

pluralismului, toleranţei şi a spiritului de deschidere necesare în societatea democratică.

Verein Alternatives Locaradio Beru Verein Radio Dreyeckland Basel c. Elveţia

� Impunerea unor monopoluri publice nu poate fi justificată decât printr-o necesitate

imperioasă. Odată cu progresul tehnologic, restricţia recepţiei de programe nu se mai poate

întemeia pe numărul limitat de frecvenţe şi canale disponibile.

Manole c. Moldova

� Acordarea sau refuzul unei autorizaţii pot fi condiţionate de: natura şi obiectivele

viitoarei staţii, posibilităţile sale de inserţie la nivel naţional, regional sau local, drepturile şi

aspiraţiile unui public determinat, obligaţiile asumate de statele contractante prin

instrumente juridice internaţionale în domeniu.

Informationsverein Lentia şi alţii c. Austria

Radio ABC c. Austria

Demuth c. Elveţia

United Christian Broadcasters Ltd. C. Marea Britanie

Glas Nadejda EOOD şi Elenkov c. Bulgaria

Limitele libertăţii de exprimare

� Cf. al. 2 al art. 10 reies:

a) din considerente de ordin general precum:

- siguranţa naţională,

- integritatea teritorială,

- apărarea siguranţei publice,

- prevenirea săvârşirii unor infracţiuni,

- protecţia sănătăţii şi a moralei publice,

- garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare;

b) din considerente de ordin personal:

93

- protejarea reputaţiei şi drepturilor altor persoane,

- împiedicare de divulgare a informaţiilor confidenţiale.

� Limitările se concretizează în ingerinţe ale statului în exerciţiul acestui drept pentru

realizarea scopurilor enunţate în al. 2. Condiţii ale legalităţii ingerinţelor:

- să fie prevăzute de lege;

- să urmărească un scop legitim;

- să fie necesare într-o societate democratică pentru a se aprecia proporţionalitatea

ingerinţei cu scopul urmărit.

Ingerinţa să fie prevăzută de lege

� Curtea interpretează noţiunea de “lege” în sens foarte larg, ţinând cont mai ales de

accepţiunea materială a termenului. Prin urmare sunt incluse în această noţiune atât legile

adoptate de parlamentele naţionale, dar şi “dreptul nescris”, precum şi tratatele

internaţionale, în măsura în care dreptul intern al statului contractant face trimitere la ele,

încorporându-le în dreptul său.

Groppera Radio A.G. şi alţii c. Elveţia

Legea trebuie să fie accesibilă şi previzibilă.


Tammer c. Estonia

� Dreptul trebuie să se adapteze schimbărilor intervenite în viaţa socială, iar interpretarea şi

aplicarea normelor frecvent modificate depinde de interpretarea lor judecătorească.


Tammer c. Estonia

� Limitările impuse libertăţii de exprimare pot fi făcute numai în virtutea unor legi accesibile

şi previzibile.

Rekveny c. Ungaria

Feldek c. Slovacia

Gaweda c. Polonia

Damman c. Elveţia

Ingerinţa să urmărească un scop legitim

� Scopurile reies din al. 2 şi vizează protecţia unor interese de ordin individual sau general.

� Ele pot fi luate în considerare individual sau cumulativ în funcţie de circumstanţe, atunci

când este cazul.

� Potrivit jurisprudenţei Curţii scopul legitim se poate referi şi la:

94

- condamnarea pentru manifeste care îndemnau militarii la dezertare

X c. Marea Britanie

- confiscarea unor reviste care reproduceau acte homosexuale cu minori

X. c. Marea Britanie

- condamnarea pentru afişe care manifestau ostilitatea faţă de armată

Chorherr c. Austria

- reglementări privind publicaţiile obscene

Handyside c. Marea Britanie

- instituirea unui control administrativ cu privire la punerea în circulaţie a unor lucrări care

incitau la ură şi separatism.

Association Ekin c. Franţa

- Condiţionarea exercitării unui mandat de depunerea jurământului

McGuinness c. Marea Britanie

- Asigurarea neutralităţii politice a funcţionarilor autorităţilor locale sau a forţelor de

poliţie în state recent democratizate sau pentru garantarea calităţii agenţilor statului în aceleaşi

ţări, având în vedere regimul total diferit în care urmau să acţioneze.

Rekvenyi c. Ungaria

Petersen c. Germania

Alte justificări ale scopului

� Ingerinţele justificate prin necesitatea garantării imparţialităţii puterii judecătoreşti,

asigurându-se totodată echilibrul între necesitatea asigurării bunei funcţionări a justiţiei şi

informării opiniei publice cu privire la aceasta.


Weber c. Austria

Schöpfer c. Elveţia

Lešnik c. Slovacia

Nykula c. Finlanda

Amihălăchioaie c. Moldova

Kyprianou c. Cipru

� Necesitatea protejării reputaţiei şi drepturilor altuia, atât în cazul afirmaţiilor cu caracter

defăimător făcute la adresa unor persoane publice, cât şi în raporturile între particulari.

Chauvy şi alţii c. Franţa

Stubbings şi alţii c. Marea Britanie


95

� Informaţiile publicate trebuie să servească interesului public şi să contribuie la dezbaterea

unor probleme de interes general.

News Verlags GmbH & Co. KG c. Austria

Tammer c. Estonia

Krone Verlag GmbH & Co. KG c. Austria

Leempoel & S.A. ED. Cine Revue c. Belgia

Company y Diez de Revenga şi Lopez Galiacho Perona c. Spania

Julio Bon Gibert şi El Hogar y La Moda J.A. C. Spania

Ingerinţa necesară într-o societate democratică

� Potrivit jurisprudenţei Curţii termenul “necesar” implica prezenţa unei “nevoi sociale

imperioase”.

Handsyde c. Marea Britanie

� Marja de apreciere a statelor nu este nelimitată. Un stat incriminat în faţa Curţii pentru o

limitare a libertăţii de exprimare trebuie să facă dovada legitimităţii şi necesităţii

ingerinţei, iar Curtea trebuie să aprecieze în lumina circumstanţelor cauzei.

Pedersen şi Baadsaard c. Danemarca


Steel şi Morris c. Marea Britanie

Mamere c. France

Lindon şi alţii c. Franţa

Csanics c. Ungaria

� Într-o societate democratică, cetăţenii trebuie să poată primi mai multe “mesaje” pentru a-

şi putea forma opiniile pe baza unor exprimări multiple în condiţiile pluralismului.

Çetin şi alţii c. Turcia

Obligaţii ale statelor

� Pe lângă obligaţia negativă a statelor de a se abţine de la restricţionarea, cenzurarea sau

sancţionarea expresiei libere a cetăţenilor, ele au şi obligaţia pozitivă de a lua măsurile

legislative necesare pentru a permite oricărei persoane să îşi poată exprima ideile, cu

includerea, în anumite situaţii, a raporturilor dintre persoanele private.

� Pentru a determina existenţa unor obligaţii pozitive în sarcina autorităţilor statale trebuie luat

in considerare “justul echilibru” care trebuie asigurat între interesele individuale şi cele

generale. Aceste obligaţii nu pot fi interpretate în sensul că ar impune o “povară

insurmontabilă şi excesivă” în sarcina statului.

96

Appleby şi alţii c. Marea Britanie

Rees c. Marea Britanie

Osman c. Marea Britanie

Özgür Gündem c. Turcia

Libertatea de întrunire şi de asociere

Art. 11 CEDO

Text

1. Orice persoană are dreptul la libertate de întrunire paşnică şi de asociere, inclusiv a

constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de

lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea

naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia

sănătăţii, a moralei ori a drepturilor şi a libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca

restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate,

ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.

Inspiraţie

� DUDO, art. 20: “Orice persoana are dreptul la libertatea de întrunire si de asociere paşnica.

Nimeni nu poate fi silit sa facă parte dintr-o asociaţie.”

� Art. 23, al. 4 din DUDO consacră dreptul oricărei persoane de a “întemeia sindicate si de a

se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale” .

Texte apropiate

� Art. 21 şi 22 din PIDCP

� Art. 8 din PIDESC

Cuprinde în acelaşi text:

libertatea de întrunire

libertatea de asociere

libertatea sindicală

97

� Face parte din drepturile şi libertăţile “colective”. Deşi are o consacrare individuală -

“orice persoană”, se manifestă în mod colectiv.

� Vine în continuitatea libertăţii de gândire, de conştiinţă şi de manifestare a convingerilor

(art. 9)

� Interferează cu libertatea de exprimare (art. 10).

A. Libertatea de întrunire

� CEDO apără dreptul la întrunire paşnică.

� Potrivit CtEDO protecţia opiniilor şi libertatea de a le exprima (art. 10) constituie unul

din scopurile recunoaşterii libertăţii de reuniune şi de asociere consacrate în art. 11.


Öllinger c. Austria

� Priveşte atât reuniunile private, cât şi cele care se desfăşoară în locuri publice.

Rassemblement jurassien et unité jurqssienne c. Elveţia

� Include dreptul de a organiza defilări sau manifestări pe căile publice.

Christians against Racism and Fascism c. Rg U

Djavit An c. Turcia

Sergey Kuznetsov c. Rusia

� Reprezintă un drept fundamental într-o societate democratică.

Comis. EDO, Platform artze c. Austria

Ezelin c. Franţa

� Priveşte atât participanţii cât şi organizatorii manifestaţiilor publice (asociaţii, grupuri

organizate, partide politice).

� Contramanifestaţiile violente sau extremiste la cele paşnice, nu pot atrage suprimarea

acestui drept.

Rassemblement jurassien et unité jurqssienne c. Elveţia

� Din contră, nu protejează întrunirile cu intenţii violente.


Obligaţiile statelor

� Negativă: de a nu întreprinde nimic de natură să împiedice exercitarea acestei libertăţi.

Obligaţia obţinerii unei autorizaţii prealabile nu constituie în sine o ingerinţă în exerciţiul

acestei libertăţi.

Comis. EDO, Çiraklar c. Turcia

Comis. EDO, Rassemblement jurassien et unité jurqssienne c. Elveţia

98

Djavit An c. Turcia

Oya Ataman c. Turcia

Burkta ş.a. c. Ungaria

� Pozitive: de a adopta măsuri necesare, care pot merge chiar până la afectarea unor

raporturi interindividuale, în ideea în care unele manifestări ar putea nemulţumi unele

persoane prin revendicările sau ideile promovate.

Plattform “Ãrzte für das Leben c. Austria

Wilson, National Union of Jurnalista ş.a. c. MB

Ouranio Taxo ş.a. c. Grecia

� Dreptul de a contramanifesta nu poate paraliza dreptul de a manifesta.

Baczkowski c. Polonia

� Nu este o garanţie absolută. Statele beneficiază de o marjă de apreciere substanţială

privind metodele utilizate pentru asigurarea realizării tuturor intereselor în chestiune.

� Obligaţiile statelor sunt de mijloace şi nu de rezultat.

Plattform “Ãrzte für das Leben c. Austria

B. Libertatea de asociere

� Manifestare: asociere împreună cu alte persoane în vederea realizării unui scop

determinat. Ceea ce constituie o formă de manifestare a opiniilor şi convingerilor.

� Este dreptul fiecăruia de a constitui, împreună cu alte persoane, de a forma o grupare sau

de a se afilia la una existentă, în vederea realizării unor interese comune.

� Durată limitată sau nelimitată în timp, căpătând personalitate juridică.

Comis. X c. Suedia (1977)

Zoning, James şi Webstar c. Rg U

� Valorifică libertatea de gândire şi de opinie, precum şi pe cea de exprimare, prin

posibilitatea împărtăşirii convingerilor şi ideilor în mod colectiv.

Chassagnou ş.a. c. Franţa


� Nu presupune şi libertatea deţinuţilor de a se reuni cu alţi deţinuţi.

McFeelery c. Rg U

� Nu garantează dreptul de a realiza scopurile asociaţiei.

Association X c. Suedia

99

Libertatea de a nu se asocia

� Spre deosebire de art. 20, al. 2 din DUDO, care proclamă expres acest drept, această

libertate nu se regăseşte expres în art. 11 din CEDO.

� Pornind de la legislaţia internă a statelor contractante se poate constata că unele recunosc

latura negativă manifestată prin dreptul de a nu se afilia în mod obligatoriu la anumite

asociaţii sau de a se retrage din cadrul acestora, spre deosebire de alte state care nu

prevăd această posibilitate expres. Totuşi potrivit organelor convenţionale, toate statele au

obligaţia de a garanta acest drept negativ.

Sigurður A. Sigurjónsson c. Islanda

Sørensen şi Rasmussen c. Danemarca

� Constrângerea unei persoane la afiliere are ca efect atingerea substanţei libertăţii de

asociere şi prin urmare nu poate fi admisă.

Young, James şi Webster c. RgU


Vöður Õlafsson c. Islanda

� Atitudine echivalentă şi în ceea ce priveşte dreptul de a nu declara apartenenţa sau

neaparteneţa la o anumită organizaţie.

Grande Oriente d’Italia di Palazzo Giustiniani c. Italia

� În acelaşi timp, o asociaţie nu se poate sustrage de la dispoziţiile CEDO având în vedere

că ar putea aduce atingere structurilor constituţionale ale unui stat, dincolo de limitele

impuse de al. 2 al art. 11.

Partidele politice

� Partidele – forme de manifestare a libertăţii de asociere considerate ca esenţiale pentru

buna funcţionare a democraţiei, prin urmare nu pot fi excluse de la protecţia oferită de art.

11.

Partidul comunist unificat din Turcia ş.a. c. Turcia

Partidul socialist ş.a. c. Turcia

Sidiropoulos ş.a. c. Grecia

Partidul comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu c. România

Herri Batasuna şi Batasuna c. Spania

� Partidele politice se disting de alte organizaţii prin influenţa pe care o pot avea asupra

exercitării puterii de stat, reprezentând astfel o modalitate esenţială de punere în valoare

a libertăţii de asociere necesară funcţionării regimului democratic.

Refah Partisi ş.a. c. Turcia

100

Ordinele profesionale în cazul profesiilor liberale

� În unele state părţi, pentru exercitarea anumitor profesii liberale (arhitect, medic, avocat,

expert contabil etc.), reglementările naţionale impun obligativitatea înscrierii într-un

sistem de organizare naţională a profesiei. Comisia a considerat că datorită naturii

juridice şi caracterului său de organizaţie de interes public, ordinul medicilor, nu

reprezintă o asociaţie în sensul art. 11. având în vedere interesul general urmărit – protecţia

sănătăţii – asigurându-se şi un control public asupra modului în care se practică activităţile

medicale.

Le Compte, van Leuven şi De Meyere c. Belgia

Barthold c. Germania

� Aceeaşi linie de argumentare a fost folosită de către Comisie şi în cazul contestării

ordinului arhitecţilor.

Revert şi Legallais c. Franţa

� Supunerea tinerilor avocaţi obligaţiei de a se înscrie în ordinul avocaţilor nu constituie nici

ea o atingere adusă libertăţii de asociere, având în vedere că urmăreşte un interes public –

asigurarea unei asistenţe juridice adecvate şi, implicit, promovarea justiţiei. Această

obligaţie ne fiind de natură să împiedice înscrierea în alte asociaţii profesionale.

X c. Spania (1990)

Bota c. România

Asociaţiile

� Noţiune cu caracter autonom – entitate specifică de drept privat sau public, calificarea

din dreptul intern având o valoare indicativă.

� Analiza textului convenţional nu atrage concluzia că existenţa asociaţiei nu este condiţionată

de recunoaşterea personalităţii juridice a acesteia în legislaţia naţională şi implicit

pentru protecţia ei de către CEDO.

� În acelaşi timp, refuzul autorităţilor naţionale de a înregistra o asociaţie nu este contrar

dispoziţiilor art. 11. Aceasta se poate constitui liber exercitându-şi activităţile conform

scopului urmărit.

Larisse c. Franţa

� Pentru legalitatea asociaţiilor în sens convenţional contează natura scopului pentru care

au fost acestea înfiinţate, care trebuie să fie unul legitim precum şi mijloacele folosite la

realizarea acestui scop, care trebuie să fie legale de asemenea, potrivit legislaţiei naţionale.

� Protecţia art. 11 se întinde de la înfiinţare şi pe toată durata existenţei acesteia.

101

Partidul comunist unificat ş.a. c. Turcia

Libertatea sindicală

� Dreptul de a întemeia sindicate şi de a se afilia celor existente este o componentă a

noţiunii libertăţii de asociere care este una generală.

Syndicat national de la police belge c. Belgia

Young, James şi Webster c. Rg U

Demir şi Baykara c. Turcia

� Cuprinde dreptul sindicatelor de a-şi adopta propriul regulament de organizare şi

funcţionare

Cheall c. Rg U

Johansson c. Suedia (1988)

� O asociaţie studenţească nu poate fi calificată drept sindicat.

X c. Suedia (1977)

� Statele au obligaţia pozitivă ca prin legislaţia lor naţională să permită sindicatelor, prin

modalităţi care nu sunt contrare art. 11, să lupte pentru apărarea intereselor membrilor lor.

Syndicat national de la police belge c. Belgia

Limite

� Nu reprezintă asociaţii sindicale cele create de angajaţii aceluiaşi angajator, ne fiind

rezultatul unei grupări spontane ci bazate pe raporturile contractuale dintre salariaţi şi

angajatorul acestora.

� Sunt incompatibile cu art. 11 un sistem de sindicate organizate chiar de stat, care nu sunt

autorizate să desfăşoare activităţi de ordin privat.

Comis. EDO Young, James şi Webster c. Rg U

� Dacă un angajat consideră că sindicatele existente nu-i apără efectiv drepturile, poate

forma, împreună cu alte persoane un nou sindicat.

� Primirea sau excluderea unui membru dintr-un sindicat, conformă statutului, constituie o

activitate privată, de care statul nu este ţinut să răspundă. Totuşi statul are obligaţia de a

proteja angajaţii de eventualul abuz de poziţie dominantă din partea sindicatelor (ex: nu

au fost respectate regulile, sau acestea sunt nerezonabile şi arbitrare).

Afilierea obligatorie

� Potrivit CtEDO orice formă de constrângere în materie de apartenenţă sindicală poate

aduce atingere substanţei libertăţii garantate, prin urmare, CEDO consacră şi un drept

102

negativ – libertatea de a nu adera la un anumit sindicat precum şi de a se retrage din

acesta, dacă această constrângere ar fi de natură să atingă însăşi substanţa acestei

libertăţi.



Vöður Õlafsson c. Islanda

� Autorităţile statului pot fi totuşi obligate să intervină în anumite circumstanţe în

raporturile dintre persoane private prin adoptarea unor măsuri rezonabile şi adecvate

pentru a asigura respectarea efectivă a libertăţii de a nu adera la un sindicat sau de a ieşi

din unul.

Gustafsson c. Suedia

Wilson, National Union of Jurnalists ş.a. c. Rg U

Dreptul la grevă

� Este o componentă a activităţii sindicale, iar statele au obligaţia de a asigura sindicatelor

libertatea de acţiune în privinţa protejării intereselor profesionale ale membrilor săi, prin

acţiuni specifice printre care şi greva.

� Totuşi, dreptul la grevă nu este consacrat expres de art.11, iar unele reglementări naţionale

ar putea limita exerciţiul acesteia fără a fi incompatibile cu CEDO.

Schmidt şi Dahlström c. Suedia

Limitele protecţiei libertăţilor de întrunire şi asociere

� Prevăzute expres de al. 2 al art. 11 şi se raportează la:

- securitatea naţională

- siguranţa publică

- apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor

- protejarea sănătăţii şi a moralei

- protecţia drepturilor şi libertăţilor altor persoane.

Pornind de la statutul persoanelor unele restricţii îi privesc pe membrii:

- forţelor armate

- ai poliţiei

- ai administraţiei de stat.

Restricţiile trebuie să fie:

- Prevăzute de lege

103

- Să constituie măsuri necesare într-o societate democratică în vederea realizării scopului

pentru care au fost dispuse.

Restricţii la libertatea de întrunire

� Cf. Comisiei statele dispun de o marjă de apreciere relativ importantă cu privire la

aplicarea restricţiilor în exerciţiul dreptului la reuniuni şi manifestări paşnice.

Rassamblement jurassien et unité jurassienne c. Elveţia

� În aprecierea ingerinţei se va ţine cont de proporţionalitatea măsurii pentru societatea

democratică, astfel ordinul de dispersie dat de poliţie sau condamnarea pentru blocarea

fără violenţă a circulaţiei pe calea publică au fost considerate măsuri necesare pentru

apărarea ordinii publice.

Çiraklar c. Turcia

X c. Norvegia (1983)

� La modul general, necesitatea într-o societate democratică se apreciază pornind de la

dezavantajele unei asemenea interdicţii pentru organizatori care sunt mai mici decât

pericolul dat de adoptarea ei, neexistând alte mijloace pentru a evita acest pericol.

Rai, Gill, Allmond şi “Negotiate Now” c. Rg U

� CtEDO a evidenţiat legătura strânsă între acest drept şi libertatea de exprimare, iar

printre obiectivele urmărite prin protejarea libertăţii de întrunire este cel al protejării

opiniilor personale (art. 10).

Vogt c. Germania

PPCD c. Moldova

Ölinger c. Austria

Baczkowski ş.a. c. Polonia

Paryi ş.a. c. Ungaria

Obligaţii ale statelor:

� Pozitive: de a proteja şi de a asigura efectivitatea dreptului la întrunire paşnică.

� Negative: de a se abţine să aducă restrângeri indirecte, abuzive în exerciţiul acestui drept.

Djavit An c. Turcia

� Impunerea obţinerii autorizaţiilor prealabile pentru manifestări sau defilări în locuri

publice nu este contrară CEDO şi nici reglementarea activităţii asociaţiilor.

Djavit An c. Turcia

Bukta ş.a. c. Ungaria

Sergey Kuznetzov c. Rusia

104

� Dispersarea imediată a unei manifestări pe singurul motiv al lipsei autorizaţiei prealabile

constituie însă o restricţie disproporţionată adusă libertăţii de reunire paşnică.

Bukta ş.a. c. Ungaria

Limite ale dreptului de asociere

� Este justificat refuzul de a înregistra o asociaţie cu un nume similar celui al unei alte

asociaţii preexistente şi fără acordul acesteia.

Comis. EDO Baisan c. România

� Precum şi refuzul de a înregistra o asociaţie al cărui scop ar fi contrar sănătăţii publice

(legalizarea consumului de canabis).

Comis. EDO, Larmela c. Finlanda

� Cf. CtEDO limitările libertăţii de asociere impun o interpretare restrictivă atât în privinţa

enumerării lor, cât şi cu privire la determinarea domeniului lor de aplicare. Statele dispun de

o marjă de apreciere redusă, supusă unui control european al legislaţiei în materie.

Sidiriopoulos ş.a. c. Grecia

Bekir-Ousta ş.a. c. Grecia

Demir şi Baykara c. Turcia

Condiţii ale ingerinţei statului

� Sa fie prevăzută de legea internă, iar legea să fie accesibilă şi previzibilă.

� “Previzibilă” – redactată suficient de precis pentru a permite oricărei persoane, prin

recurgere, la nevoie, la sfatul unor consilieri specializaţi, să-şi regleze conduita în funcţie de

cerinţele ei.

Larissis ş.a. c. Grecia

Rotaru c. Româmia

Koretxkyy c. Ucraina

Maestri c. Italia

N.F. c. Italia

� Să urmărească un scop legitim care constă în apărarea ordinii publice sau a drepturilor şi

libertăţilor altor persoane.

� Să fie necesară într-o societate democratică atât din perspectiva legislaţiei interne cât şi

potrivit prevederilor convenţionale.

105

Dreptul la căsătorie

Art. 12 CEDO

Text

“Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a

întemeia o familie conform legislaţiei naţionale ce reglementează exercitarea acestui drept.”

Inspiraţie:

� Art. 16 din DUDO: “Cu începere de la împlinirea vârstei legale, bărbatul si femeia, fără nici

o restricţie in ce priveşte rasa, naţionalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători si de a

întemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea căsătoriei, în decursul căsătoriei si la

desfacerea ei.

Căsătoria nu poate fi încheiata decât cu consimţământul liber si deplin al viitorilor soţi.

Familia constituie elementul natural si fundamental al societăţii si are dreptul la ocrotire din

partea societăţii si a statului.”

� Textul art. 12 CEDO este completat prin dispoziţiile art. 5 din Ptc. nr. 7 (1984), Egalitatea

între soţi : “Soţii beneficiază de egalitate în drepturi şi în responsabilităţi cu caracter

civil, între ei şi în relaţiile cu copiii lor referitor la căsătorie, pe durata căsătoriei şi în

momentul desfacerii acesteia. Prezentul articol nu împiedică statele să ia măsurile necesare

în interesul copiilor.”

� Şi prin paragraful 16 din partea I a Cartei sociale europeane revizuită (1996): “Familia, în

calitate de celulă fundamentală a societăţii, are dreptul la o protecţie socială, juridică şi

economică corespunzătoare în vederea asigurării deplinei sale dezvoltări”.

Modalităţi

� Presupune existenţa unei familii, ca legătură de drept sau de fapt, cu copii sau fără, mono

sau biparentală.

� Presupune dreptul de a se căsători sau întemeia o familie potrivit legislaţiei naţionale, drept

care produce consecinţe:

- personale,

- juridice,

- sociale.

F. c. Elveţia (1987)

B. şi L. C. MB

Muñoz Diaz c. Spania

106

Frasik c. Polonia

Jeremowicz c. Polonia

Limite

Limitele punerii în valoare a acestui drept nu reies din art. 12 CEDO.

Curtea ia drept reper limitele stabilite de legislaţiile naţionale, care de regulă sunt supuse

îndeplinirii unor anumite condiţii de fond şi de formă.

- de formă: publicitatea şi celebrarea căsătoriei

- de fond: capacitatea, consimţământul şi impedimentele la căsătorie.

F. c. Elveţia

� Limitările prevăzute de legislaţiile naţionale nu trebuie să fie de natură a restrânge

exerciţiul dreptului în discuţie în “aşa fel încât el să fie golit de substanţa sa”.

Rees c. MB

Conţinut

� Două drepturi strâns legate, interpretate de unii autori ca fiind identice (J. Velu, R Ergec,

1990):

1. Dreptul la căsătorie

2. Dreptul de a întemeia o familie

A. Dreptul la căsătorie

� Cuprinde dreptul subiectiv la a încheia o căsătorie şi nu dreptul la viaţă de familie (art. 8).

� Efect: naşterea vieţii de familie. În sensul art. 8 acesta poate rezulta şi din legătura de fapt.

� Obligaţie pozitivă a statului: de a reglementa condiţiile exerciţiului acestui drept la care

face trimitere Convenţia.

� Titulari: “bărbatul” şi “femeia” care au atins vârsta legal prevăzută de legislaţia naţională.

Acest drept este recunoscut persoanelor care au sex biologic diferit, avându-se în vedere

“căsătoria tradiţională”, căsătoria fiind protejată ca un fundament al familiei.

Cossey c. MB

� Problematică: nefiind vorba de “orice persoană” Convenţia nu impune necesitatea

prevederii în legislaţiile naţionale a posibilităţii căsătoriilor între persoane de acelaşi sex.

� Art. 12 are în vedere numai căsătoria civilă.

� Nu constituie limitare sau refuz de recunoaştere a căsătoriei obligaţia de a respecta o

anumită vârstă legală la căsătorie, chiar dacă religia părţilor interesate ar autoriza-o la o

vârstă inferioară celei legale.

107

Khan c. MB

Persoanele transsexuale care au suferit o schimbare de sex

� Interzicerea rectificării actului de naştere în cazul acestor persoane, fără un examen de

fond al situaţiei poate duce ulterior la constatarea încălcării dreptului la căsătorie a

acestor persoane.

Van Oosterwijck c. Belgia

� În urma analizei hotărârilor pronunţate s-a constatat totuşi ataşamentul CtEDO la ideea de

“căsătorie tradiţională”, indiferent de realitatea schimbărilor de sex intervenite în cazul

reclamanţilor, bazându-se pe marja de apreciere a statelor.

Ress c. MB (1986)

Cossey c. MB (1990)

Sheffield şi Horsham c. MB (1998)

� Totuşi, în 2002 Curtea europeană, interpretând art. 12 în sensul recunoaşterii dreptului de a

se căsători şi de a întemeia o familie, recunoaşte că primul aspect nu este condiţionat de al

doilea, prin urmare, incapacitatea pentru un cuplu de a putea concepe sau creşte copii nu

ar putea, prin ea însăşi, duce la privarea unei persoane de dreptul de a se căsători.

Christine Goodwin c. MB

Dreptul de a divorţa

� CtEDO a arătat că “dreptul de a se căsători” cuprinde numai încheierea căsătoriei nu şi

desfacerea ei, pentru cea din urmă ipoteză se face trimitere la legea naţională, în măsura în

care aceasta o prevede.

Johnston ş.a. c. Irlanda (1986)

� Efect: CEDO nu poate impune statelor obligaţia de a prevedea posibilitatea divorţului.

� În schimb, CtEDO, recunoaşte posibilitatea de recăsătorire a unei persoane divorţate,

fără “restricţii nerezonabile”.

F c. Elveţia

Poligamia

� Folosind singularul autorii textului s-au referit explicit la garantarea dreptului la căsătorie în

cadrul uniunii monogame.

� Poligamia este exclusă de însăşi cultura socială a părţilor contractante, or la baza textului

convenţiei stau anume tradiţiile ţărilor semnatare.

� Efect: o persoană nu se poate căsători decât după încetarea unei căsătorii anterioare.

108

Johnston ş.a. c. Irlanda

Efecte ale căsătoriei

� Pe plan fiscal, Comisa a statuat că o legislaţie care prevede impozite mai mari pentru

cuplurile căsătorite decât pentru cele aflate în concubinaj nu constituie o ingerinţă în

exerciţiul dreptului la căsătorie.

Lindsay c. MB

� Art. 12 nu include o căsătorie postumă, în ideea respectării dorinţei în acest sens a unei

persoane care supravieţuieşte celei cu care intenţiona să se căsătorească.

X c. Germaniei (1984)

B. Dreptul de a întemeia o familie

Cuprinde:

- dreptul de a avea copii

- dreptul de a adopta copii.

Art. 12 nu include însă obligaţia pozitivă a statelor de a prevedea alocaţii familiale, reduceri

fiscale, locuinţă adecvată sau alt fel de sprijin în ajutorul persoanelor căsătorite pentru a avea

copii.

Statului îi este interzisă, pe de altă parte, orice ingerinţă în exerciţiul dreptului unei familii de a

avea copii, prin urmare aspectele referitoare la planificarea familială, contracepţie, întreruperea

sarcinii etc. îi privesc numai pe cei doi soţi.

Dacă nu există un acord în privinţa unui tratament contraceptiv sau a efectuării intervenţiei de

avort, decizia aparţine celui direct afectat de tratament sau de operaţie.

Limitări ale dreptului la căsătorie

� Se regăsesc în dreptul naţional al fiecărui stat. Marja de apreciere a statelor este foarte

largă în acest domeniu.

� Statele totuşi nu pot, în virtutea marjei de apreciere, să restrângă acest drept sau să-l reducă

într-atât încât să fie atinsă însăşi substanţa acestuia.


� Dispoziţiile legale naţionale privind căsătoria trebuie să îndeplinească condiţiile de

accesibilitate şi de claritate impuse de normele Convenţiei.

� Prin restrângerile impuse statele nu pot merge până la interdicţia unei anumite persoane pe

deplin capabile sau unor categorii de persoane de a se căsători cu persoana aleasă ca

partener de viaţă”.

109

Hamer c. MB

Droper c. MB

Sanders c. Franţa

F c. Elveţia

Band L. c. MB

Frasic c. Polonia

Jaremowich c. Polonia

Potrivit jurisprudenţei

� Pierderea pensiei de invaliditate a persoanei care se căsătoreşte nu reprezintă o ingerinţă în

exercitarea dreptului la căsătorie.

Klein Staarman c. Olanda

� Supunerea căsătoriei încheiată de un străin legislaţiei sale naţionale, chiar în ipoteza în

care aceasta nu permite desfacerea unei căsătorii anterioare, este compatibilă cu art. 12.

X c. Elveţia (1981)

� Condiţiile de fond impuse de autorităţile naţionale în scopul evitării unor “căsătorii de

complezenţă” cu un străin nu contravin art. 12.

Klip, Krüger c. Olanda

� Persistenţa posibilităţii unei persoane care a suportat o operaţie de schimbare de sex de a

se căsători cu o persoană de sex diferit faţă de sexul pe care îl avea la naştere constituie

o situaţie care aduce atingere însăşi substanţei dreptului la căsătorie, constituind prin

urmare o încălcare a acestuia.


Deţinuţii

� Dacă un deţinut întruneşte condiţiile prevăzute pentru legalitatea unei căsătorii, el are

dreptul de a se căsători la fel ca orice altă persoană, deoarece esenţa acestui drept “este

formarea unei uniuni (...) între bărbat şi femeie” chiar dacă sunt împiedicaţi să coabiteze.

Libertatea persoanei nu condiţionează prealabil dreptul de a se căsători.

Hamer c. MB

Draper c. MB

� În schimb, limitarea temporară a dreptului de a procrea, rezultată din deţinerea unuia

dintre soţi şi, în consecinţă, refuzul relaţiilor conjugare în închisoare, nu reprezintă o

restricţie disproporţionată fiind compatibilă cu CEDO.

X. c. MB (1975)

110

CURS IV – Discriminarea în viziunea CEDO

Inspiraţie şi text

� Potrivit DUDO, art. 1 : “Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în

drepturi”,

� Prin urmare, drepturile omului sunt universale atât în ceea ce priveşte recunoaşterea lor cât

şi apărarea acestora.

� Principiul egalităţii tuturor în faţa legii presupune egalitatea de protecţie a legii pentru

toţi.

� Art. 14 CEDO interzice discriminarea în următorii termeni: “Exercitarea drepturilor şi

libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio

deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice

alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere,

naştere sau orice altă situaţie.”

� Texte apropiate:

- PIDCP art. 2,

- Convenţia americană a drepturilor omului art. 1, al. 1,

- Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor art. 2.

Principiu general

� Principiul nediscriminării presupune mai întâi ca un tratament egal să fie aplicat

indivizilor egali ceea ce implică existenţa unei norme care prescrie egalitatea

tratamentului.

� Principiul egalităţii se bazează pe formula: “clauza nediscriminării nu se limitează la a

reclama egalitatea ci indică ceea ce trebuie să fie egal şi potrivit căror criterii” (Sudre,

2011).

Întinderea protecţiei

� Domeniului de aplicare a egalităţii: ansamblul drepturilor protejate prin Convenţie. În

virtutea art. 14 interdicţia de discriminare nu se aplică decât în măsura în care este încălcat

un drept protejat de CEDO.

� Astfel, dreptul la nediscriminare nu are o existenţă independentă şi nu poate fi invocat decât

împreună cu un alt articol din Convenţie.

111

� Reieşind din acelaşi articol egalitatea de tratament este proclamată în faţa Convenţiei nefiind

una generală. Autorii CEDO au înţeles la data conceperii textului iniţial să raporteze

protecţia contra discriminării doar la drepturile protejate de acest document, prin art. 14.

� Abia în anul 2000 a fost adoptat Protocolul nr. 12 care generalizează protecţia contra

discriminării extinzând-o la orice drept protejat de lege internă. Ptc. 14 a intrat în vigoare

abia după 5 ani, la 1 aprilie 2005. România l-a ratificat prin Legea nr. 103/2006.

I - Discriminarea raportată la unul dintre drepturile CEDO

� CtEDO a interpretat art. 14 din CEDO numai prin coroborare cu un alt drept invocat de

acelaşi document.

� Cu toate acestea, pentru a releva autonomia art. 14, ea a considerat că o măsură conformă

prin ea însăşi exigenţelor unui text convenţional ce consacră un drept sau o libertate

determinată poate totuşi să încalce acest text pentru motivul că are caracter discriminatoriu.

Affaire linguistique belge c. Belgia

� Textul art. 14, dreptul la nediscriminare, este integrat, prin fondul său în fiecare dintre

articolele Convenţiei care garantează exerciţiul altor drepturi. Deci analiza fiecăruia dintre

drepturile garantate de CEDO va trece prin filtrul analizei cu privire la nediscriminare în

exerciţiul acestuia.

� Principiul nediscriminării devine astfel un element particular al fiecărui drept garantat

de Convenţie.

Modalitatea de analiză a Curţii în raport cu art. 14

� Articolele care consacră drepturile omului pot fi încălcate în mod izolat sau/ şi în combinaţie

cu art. 14; dacă instanţa europeană nu constată o încălcare separată a unuia dintre ele, ea

trebuie să examineze cauza şi prin raportare la aceste text.

� Un asemenea examen nu se impune atunci când Curtea nu găseşte o încălcare a exigenţelor

dreptului invocat separat, analizat în sine. Dacă totuşi un aspect fundamental al cauzei

denotă o inegalitate netă şi evidentă de tratament în exerciţiul acelui drept, instanţa va lua în

considerare acest aspect, articolul 14 fiind evocat dincolo de dreptul pus în discuţie. Astfel

se constată un anumit grad de autonomie a art. 14.

X şi Y c. Olanda 1985

Airey c. Irlanda

Dudgeon c. Rg U

Inze c. Austria

112

Gaygusuz c. Austria

Van Raalte c. Olanda

Stec ş.a. c. Rg U

Burden c. Rg U

Carson ş.a. c. Rg U

Autonomia dreptului la nediscriminare

� Autonomia dreptului la nediscriminare poate fi pusă în evidenţă atunci când este invocat în

legătură cu un drept încălcarea căruia nu este constatată.

� De exemplu, potrivit jurisprudenţei CtEDO, în situaţia în care soţiile unor cetăţeni străini

erau legal stabilite în MB, acestora li s-a refuzat conform legilor britanice ce reglementau

imigrarea, dreptul de a se stabili în calitate de soţi în aceeaşi ţară. Ei au invocat încălcarea

art. 8 atât în combinaţie cu art. 14 cât şi independent. Stabilind, în speţă că dispoziţiile art. 8

nu erau încălcate, statele având o marjă de apreciere substanţială în sensul reglementării

imigraţiei, s-a constatat că la acea dată doar soţii aveau dreptul de a-şi aduce soţiile în Rg U

nu şi invers. Această constatare a dus la concluzia existenţei discriminării care nu a putut fi

justificată de autorităţi.

Abdulaziz, Cabales şi Balkandali c. Rg U

� Într-o altă cauză, în care soluţia pe fond privea aplicarea unor dispoziţii normative în materie

de securitate socială pentru femei, nu s-a constatat pretinsa încălcare a art. 6, al. 1

independent. Refuzul acordării unor indemnizaţii ce ar fi fost acordate unui bărbat aflat în

aceeaşi situaţie (de invaliditate) s-a întemeiat pe “ipoteza dedusă din experienţa vieţii

curente”, în sensul că numeroase femei căsătorite îşi întrerup activitatea profesională la

naşterea primului copil şi o reiau mult mai târziu, ceea ce nu este cazul pentru bărbaţi.

Pornind de la aceste fapte discriminatorii Curtea a constat după examinare încălcarea art. 6

al. 1 în combinaţie cu art. 14 CEDO.

Schuler-Zgraggen c. Elveţia

Alte situaţii

� O persoană cu handicap locomotor a invocat faptul că lipsa unor măsuri adecvate care ar fi

trebuit luate de stat nu-i permitea accesul la băile publice dintr-o localitate balneară ceea ce

constituia atât o nerespectare a dreptului său “la viaţă privată şi la dezvoltarea personalităţii

sale”, cât şi o discriminare în sensul art. 14 din Convenţie prin raportare la art. 8. Curtea a

constata că în speţă, dispoziţiile art. 8 nu erau aplicabile, iar art. 14, care completează

celelalte cauze normative neavând o existenţă independentă, nu poate fi aplicat atunci când

113

însuşi dreptul substanţial din Convenţie invocat de reclamant este inaplicabil, precum era

cazul în speţă.

Botta c. Italia

� Într-o cauză în care legea internă obliga doar micii proprietari de terenuri să “le aducă” în

cadrul “domeniilor de vânătoare”, neexistând o astfel de obligaţie în sarcina marilor

proprietari, s-a constatat o discriminare bazată pe averea funciară, în sensul art. 14 raportat

la art. 1 din Ptc. 1 la CEDO, fapte raportate de asemenea la art. 11.


� Curtea a constat totuşi că autonomia dreptului la nediscriminare este relativă.

Motive de discriminare cf. art. 14

- Sexul

- Rasa

- Culoarea pielii

- Limba naţională

- Religia adoptată

- Opiniile politice

- Orice alte opinii

- Originea naţională

- Originea socială

- Apartenenţa la o minoritate naţională

- Averea

- Naşterea

- Orice altă situaţie, prevedere care denotă caracterul indicativ al posibilelor motive de

discriminare.

Alte motive

� Distincţia întemeiată pe grad şi pe modalităţile de executare a unei sancţiuni disciplinare

în armată.


� Diferenţa de tratament aplicată de instanţele naţionale privitoare la încredinţarea unui copil

reclamantului tată, datorită orientării sale sexuale.

Salgueiro Da Silva Moutao c. Portugalia

E.B. C. Franţa

114

� Limitarea în timp a posibilităţii de a tăgădui paternitatea, acţiunea în contestarea paternităţii

ce putea fi introdusă de mamă fiind imprescriptibilă.

Rasmssen c. Danemarca

� Pe de altă parte, CtEDO a considerat că menţionarea religiei în art. 14 nu atrage aplicarea

acestuia asupra oricărei distincţii bazată de motive referitoare la religie, interzicerea de către

legea naţională impusă preoţilor de a candida la un post de judecător, deşi reclamantul, în

speţă era doctor în drept canonic şi titular al unei licenţe în drept social şi membru al

baroului, nu constituie o încălcare a libertăţii sale de conştiinţă şi o discriminare în sensul

art. 14.

Demeester c. Belgia

Criterii ale discriminării

Există situaţii ale căror particularităţi impun un tratament diferenţiat, iar statul poate crea, în

cadrul unor politici cu caracter general şi social, “inegalităţi de drept”, destinate să înlăture sau

să atenueze consecinţele unor “inegalităţi de fapt”. Exemple:

� Aplicarea impozitului progresiv

X c. Austria (1974).

� Interesul protejării drepturilor minorităţii catolice care a determinat aplicarea unor tipuri

diferite de scrutin în Irlanda de nord şi Marea Britanie

X c. Rg U (1979).

� În materie de extrădare, în funcţie de existenţa unor acorduri speciale de cooperare militară

care determină aplicarea unui tratament diferenţiat faţă de statele cu care nu este încheiat un

asemenea acord.

X c. Rg U (1986).

Situaţii comparabile

Pentru a se putea vorbi despre discriminare situaţiile trebuie să fie comparabile. Astfel de situaţii

sunt:

� Măsura statală contestată privind procedura aprobării întreruperii de sarcină, prevăzută

de legea naţională, situaţia de fapt în discuţie este diferită între tatăl potenţial şi femeia

însărcinată.

X c. Norvegia (1992).

� Nu există discriminare în situaţia angajatorului, atunci când legea naţională prevede că

sancţiunile pentru depăşirea numărului de ore suplimentare autorizate se aplică acestuia nu

şi salariaţilor.

115

Bruckner c. Austria

� Când o persoană ale cărui bunuri au fost naţionalizate de un stat nu este plasată, de către alt

stat, dpdv al despăgubirilor, sub acelaşi regim juridic aplicabil celor ale căror bunuri au fost

naţionalizate de cel din urmă stat.

X c. Franţa (1995)

� Situaţia unui ofiţer de rang înalt nu este aceeaşi cu cea a soldaţilor.

X c. Germania

� Diferenţierea pedepselor aplicabile minorilor faţă de majori pentru aceleaşi fapte este

compatibilă cu art. 14.

Stewart-Brady c. Rg U

Diferenţierea de tratament incompatibilă cu art. 14

� Diferenţierea de tratament devine discriminatorie atunci când autorităţile statale introduc

distincţii între situaţii analoage şi compatibile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare

rezonabilă şi obiectivă.

� O diferenţă de tratament nu semnifică, în mod automat, încălcarea principiului discriminării.

� Încălcarea se produce dacă persoane aflate în situaţii analoage sau compatibile

beneficiază de un tratament preferenţial, iar această distincţie nu-şi poate găsi nicio

justificare obiectivă sau rezonabilă.

Fredin c. Suedia

Hoffmann c. Austria

Spadea şi Scalabrino c. Italia

Stubbings ş.a. c. Rg U

Stec ş.a. c. Rg U

D.H. ş.a. c. Republica Cehă

Carson ş.a. c. Rg U

Marja de apreciere a statelor

� Statele dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură

diferenţele între situaţii analoage sau compatibile sunt de natură să justifice distincţiile

de tratament juridic aplicate.

� Potrivit CtEDO existenţa justificării unui tratament diferit pentru situaţii de acelaşi gen are

a fi apreciată prin raportarea la scopul şi la mijloacele utilizate cu privire la măsura luată,

prin prisma principiilor care ghidează o societate democratică.


116

� O distincţie de tratament privitoare la un drept prevăzut de Convenţie nu trebuie să

urmărească numai un scop legitim: art. 14 va fi încălcat şi atunci când rezultă cu claritate că

nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul

urmărit.

Abdulaziz, Cabales şi Balkandali c. Rg U

Inze c. Austria

McMichael c. Rg U

Larkos c. Cipru

Sampanis ş.a. c. Grecia

Tratamente diferenţiate în situaţii analoage sau compatibile

“Compatibilităţile” şi “analogiile” rezultă din împrejurările de fapt ale fiecărei cauze.

Exemple:

� Situaţia tatălui faţă de cea a mamei privind obţinerea unei alocaţii de concediu ca părinţi ai

unui copil nou născut, Petrovic c. Austria

� Calitatea de soţi prin raportare la dreptul de a-şi alege numele de familie la căsătorie,

conform legii naţionale, Burghartz c. Elveţia.

� Calitate de proprietari ai unor suprafeţe de teren sub o anumită limită prevăzută de lege,

cu calificarea subsecventă de “mici proprietari de terenuri”, supuşi unor obligaţii

diferenţiate faţă de ceilalţi proprietari, Chassagnou ş.a. c. Franţa.

� Diferenţa de tratament întemeiată pe naştere între copii născuţi din căsătorie şi din afara

căsătoriei, pentru a stabili legături de familie recunoscute din punct de vedere juridic, cu

efecte şi pe plan succesoral, Camp şi Bourimi c. Olanda, Mazurek c. Franţa.

� Distincţia între locatarii chiriaşi ai unor locuinţe aparţinând persoanelor publice şi cei ai

unor locuinţe proprietate particulară, Strunjak ş.a. c. Croaţia.

� Distincţia între vârsta legală privitoare la posibilitatea întreţinerii de relaţii sexuale între

persoane heterosexuale şi homosexuale, L. şi V. c. Austria S.L. c. Austria.

� Neefectuarea unei anchete efective privitoare la moartea cauzată de motive rasiale, Šečić

c. Croaţia, Anguelova şi Iliev c. Bulgaria.

� Atitudinea autorităţilor ca reacţie la comiterea unei agresiuni violente asupra unei

congregaţii religioase minoritare,

Membrii Congregaţiei martorilor lui Iehova din Gldani ş.a. c. Georgia.

� Refuzul agenţilor forţelor publice de a ancheta eventuala existenţă a unor motive rasiale

pentru care reclamantul a suferite rele tratamente, Cobzaru c. România

� Refuzul recunoaşterii în sistemul naţional de drept a adopţiei încheiate în străinătate,

117

Wagner şi J.M.W.L. c. Luxemburg

� Obligaţia instituită membrilor unei loje masonice de a-şi declara afilierea la acea lojă

atunci când candidează la funcţii publice regionale,

Grande Oriente d’Italia di Palazzo Giustiniani c. Italia

� Imposibilitatea pentru un deţinut de a-şi apela concubina pe motiv că nu erau căsătoriţi,

Petrov c. Bulgaria

Justificarea obiectivă şi rezonabilă a discriminării

� Discriminarea să urmărească un scop legitim şi să respecte un raport de proporţionalitate

rezonabil între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.


Larkos c. Cipru

Stu ş.a. c. Rg U

Sampanis ş.a. c. Grecia

Nu constituie o discriminare nerezonabilă:

� Obligaţia membrilor unei familii de a purta acelaşi nume comun, datorită interesului

juridic ataşat identificării lesnicioase a membrilor acesteia în raport cu terţii,

Nagmann-Hüsler c. Elveţia

� Privarea de drept de vot a persoanelor condamnate pentru nesupunere civică,

X c. Olanda (1974)

� Judecarea unui ministru şi, pentru motive de “conexitate”, judecarea unui coacuzat împreună

cu ministrul de către instanţa supremă, prin privarea de alte grade de jurisdicţie,

Crociani ş.a. c. Italia

� Impunerea unor condiţii deosebite pentru adoptarea unui copil din străinătate, prin

raportarea la cele necesare adopţiei unui copil din propria ţară, având în vedere problemele

deosebite de integrare pe care le poate pune adoptarea unui copil străin, X c. Olanda (1981).

� Excluderea de la posibilitatea atacării cu apel a unor decizii pronunţate de jurisdicţii

inferioare a căror competenţă este limitată la o anumită valoare a litigiului, X c. Rg U

(1986).

� Faptul de a pune persoana deţinută într-o cuşcă de sticlă în timpul şedinţei în sala de

judecată, dar în stare de libertate coacuzatul inculpat pentru comiterea unui delict, Auguste c.

Franţa.

� Norma legală care nu permite străinului poligam, să-şi aducă una dintre soţii şi copii

născuţi de aceasta, X c. Olanda (1992).

118

� Refuzul autorităţilor de a permite vizite conjugale deţinuţilor în scopul de a procrea, X c.

Rg U (1997).

� Interdicţia impusă unui opozant al practicării întreruperilor de sarcină din motive

religioase, de a difuza ideile sale în preajma unei clinici care practică asemenea

intervenţii, Van den Dungen c. Olanda.

� Condiţia prezentării candidaţilor la alegerile legislative în limba oficială a statului,

Association “Andecha Astur” c. Spaniei

� Condiţia unui procentaj identic de semnături în fiecare circumscripţie teritorială pentru

candidaţi în alegeri, cu consecinţa unui număr diferit de semnături în funcţie de populaţia

fiecărei circumscripţii, Asensio Serqueda c. Spania.

Distincţii obiective şi rezonabile

Situaţii:

� Regimul juridic diferit al prescripţiei dreptului la acţiune, recunoscut în sistemul

naţional de drept pentru prejudiciile cauzate în mod intenţionat faţă de cele cauzate în mod

accidental sau neintenţionat nu constituie o discriminare. Instanţa europeană a considerat

că, chiar dacă se poate face o comparaţie între grupurile de reclamanţi ai acestor prejudicii

diferenţiate, diferenţa de tratament ce le este aplicată în sistemul naţional de drept “îşi

găseşte o justificare obiectivă şi rezonabilă” prin raportare la deosebirile dintre ele.

Stubbings ş.a. c. Rg U

� În materie de urmărire penală CtEDO a considerat că unii suspecţi pot fi trataţi deferit,

distincţia incriminată nu se bazează pe caracteristicile personale (origine naţională,

apartenenţa la o minoritate etnică), ci situaţia geografică a locului unde cel în cauză este

arestat sau deţinut, aşa fiind, legislaţia naţională poate ţine seama de “caracteristicile

regionale de natură obiectivă şi rezonabilă” fără ca tratamentul aplicat să apară ca

discriminatoriu.

Magee c. Rg U

Alte situaţii

� Este rezonabilă şi diferenţa de tratament între adulţi şi minori, reieşind din caracterul

protector al măsurilor luate cu privire la aceştia din urmă.

Bouamar c. Belgia

� De asemenea, este justificat tratamentul diferit aplicabil resortisanţilor UE faţă de

cetăţenii altor state care nu fac parte din această comunitate, aceasta având o “ordine

juridică specifică”.

119

Moustaquim c. Belgia

C. c. Belgia

� Curtea a decis că obligarea reclamatei la susţinerea unui examen la o materie ce făcea

parte din programa şcolară, datorită “absentării voluntare” de la o parte din cursuri, din

motive religioase, nu constituie, în sine, un tratament discriminatoriu în sensul art. 14.

Jiménez Alonso şi Jiménez Merina c. Spania

Proporţionalitatea măsurii discriminatorii

� În materia tratamentului diferenţiat a copiilor născuţi din afara căsătoriei în raport cu cei din

căsătorie, cu invocarea de către autorităţile naţionale scopului protecţiei “familiei

tradiţionale”, chiar dacă poate fi considerat ca legitim, în speță nu a existat un raport

rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit.

Mazurek c. Franţa

� Excluderea persoanelor care au suferit condamnări penale de la exercitarea profesiei de

expert contabil poate fi considerată o măsură prin care se urmăreşte un scop legitim, totuşi,

spre deosebire de aplicarea unor pedepse pentru infracţiuni majore, o condamnare pentru

refuzul de a purta uniforma militară din motive religioase sau filozofice nu denotă

“necesitate” de natură a pune în discuţie capacitatea persoanei în cauză de a exercita această

profesie, sancţiunea de neînscriere pe tabelul profesiei apărând ca disproporţionată şi care

nu urmăreşte un scop legitim.

Thlimmenos c. Grecia

� Invocarea urmăririi protecţiei familiei tradiţionale pentru diferenţele de tratament impuse

faţă de persoanele homosexuale impune respectarea principiului proporţionalităţii

măsurii luate cu mijloacele folosite pentru atingerea scopului propus, odată încălcată

proporţionalitatea măsura apare ca discriminatorie.

Karner c. Austria

� Refuzul de a acorda drept de vizite tatălui copilului născut din afara căsătoriei pe

motivul opoziţiei mamei acestuia, în condiţiile neexistenţei aceleiaşi restricţii legale

pentru taţii divorţaţi, a constituit un tratament disproporţionat în viziunea CtEDO.

Sahin c. Gemania

II - Interdicţia generală a discriminării

Potrivit art. 1 din Ptc. nr. 12 la CEDO (4 noiembrie 2000):

120

“1. Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio

discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte

opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare

altă situaţie.

2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele

menţionate în § 1.”

� Textul garantează dreptul la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor

recunoscute persoanelor în legislaţia internă a statelor contractante.

� Prin urmare, instanţa europeană poate exercita un control al punerii în aplicare a

principiului nediscriminării în legislaţia naţională.

� Ptc. 12 dă astfel autonomie în cadrul Convenţiei dreptului la nediscriminare.

� Intrarea în vigoare a fost condiţionată de 10 ratificări, cifră la care s-a ajuns la 1 aprilie

2005.

� În prezent numărul total de semnături fără ratificare este de 19, iar numărul de state

care l-au ratificat este doar de 18.

� România l-a ratificat la 17 iulie 2006.

Domeniu de aplicare

� CtEDO a stabilit că în interpretarea art. 1 din Ptc. nr. 12 va utiliza noţiunea de

discriminare determinată de ea însăşi în interpretarea art. 14 din CEDO.

Sejdić şi Finci c. Bosnia-Herţegovina

� Astfel în cauza citată (contestarea posibilităţii de a se prezenta în calitate de candidat la

alegerile prezidenţiale pe criterii etnice) CtEDO a putut înscrie faptele în domeniul de

aplicare al Ptc. nr. 12, ele nefiind cuprinse în protecţia niciunuia dintre articolele CEDO,

protejate de art. 14 al acesteia.

� Lista care cuprinde motivele de discriminare are caracter indicativ, nu limitativ.

� Nimic nu împiedică statele contractante să adopte măsurile necesare pentru a asigura o

egalitate efectivă în drepturi, cu condiţia ca acestea să aibă “o justificare obiectivă şi

rezonabilă”. O asemenea justificare poate fi dată de faptul că anumite categorii de persoane

sunt defavorizate ori supuse unor inegalităţi de fapt, ceea ce impune autorităţilor publice

de a adopta măsuri ce pot consta în crearea unor avantaje specifice, de natură să conducă

la realizarea unei anumite egalităţi de tratament între toate categoriile de persoane, sub

rezerva respectării principiului proporţionalităţii.

121

Curs V – Drepturi cu caracter procedural protejate de CEDO

• Conţinutul acestor drepturi nu trimite la o libertate materială ci la garanţii de care

dispune individul într-un stat de drept pentru a-şi putea valorifica drepturile şi libertăţile.

• Cuprind:

- dreptul la un proces echitabil

- dreptul la un recurs efectiv

• Aceste drepturi nu pot fi limitate în perioade normale.

• Excepţie: publicitatea dezbaterilor judiciare.

Dreptul la un proces echitabil

art. 6

• Numai o justiţie independentă şi imparţială, garantată printr-un proces echitabil poate da

substanţă protecţiei drepturilor şi libertăţilor omului.

• Dreptul la un proces echitabil consacră principiul fundamental al preeminenţei dreptului

într-o societate democratică.

Golder c. MB

Sunday Times c. MB

Kostovski c. Olanda

• Constituie “osatura” ordinii publice europene a drepturilor omului.

Loizidou c. Turcia

• Principiu: jurisdicţiile unui stat parte nu pot să acorde exequatur unei judecăţi a unui stat

terţ care nu respectă garanţiile esenţiale ale acestui articol fără a încălca art. 6 CEDO. Prin

urmare, acestea au obligaţia de a verifica dacă hotărârile străine s-au pronunţat în urma

unui proces care respectă garanţiile procedurale impuse de CEDO. Judecătorii interni

nu pot deci executa hotărâri străine contrare cerinţelor unui proces echitabil.

Pellegrini c. Italia

Maumousseau şi Washington c. Franţa

• Dreptul la un proces echitabil vizează asigurarea bunei administrări a justiţiei.

Dreptul la un proces echitabil se aplică:

- Contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile cu caracter civil

- Acuzaţiilor în materie penală

122

• Aceste noţiuni nu pot fi interpretate prin simpla raportare la dreptul intern al statului

acuzat.

• Ele au devenit concepte autonome ale CEDO cărora CtEDO le dă un sens european.

I – În materie civilă

• Aplicarea e condiţionată de existenţa unei contestaţii privind un drept recunoscut cel puţin

în dreptul intern.

James ş.a. c. MB

• Contestaţia, în sens material, trebuie să fie “reală şi serioasă” şi se poate referi atât la

existenţa unui drept precum şi la întinderea sau la modalităţile de exerciţiu a acestuia.

• “Drepturi şi obligaţii cu caracter civil” cuprinde “orice procedură a cărui rezultat este

determinant pentru drepturile şi obligaţiile cu caracter privat”.

König c. RFG

• Rezultatul procedurii trebuie să fie deci determinant pentru dreptul în chestiune, însă

contează mai puţin natura legii (civilă, comercială, administrativă...) potrivit căreia trebuie

tranşată aceasta şi autoritatea competentă în materie (jurisdicţie, organ administrativ sau

altceva).

• Contează doar caracterul “privat” al dreptului în cauză, de natură personală sau

patrimonială. În general, se consideră că orice contestaţie cu caracter “patrimonial” şi

fondată pe o pretinsă atingere a unor drepturi patrimoniale ţine de “drepturi şi obligaţii

cu caracter civil”

Éditions Périscope c. Franţa

Perez c. Franţa

Beyazgül c. Turcia

• Criteriul incidenţei unei situaţii sau a unui act asupra drepturilor patrimoniale a

justiţiabilului apare deci ca un criteriu decisiv al aplicării art. 6.

Ortenberg c. Austria

Procola c. Luxemburg

Extinderea domeniului de aplicare

• Accepţiunea materială a dreptului “cu caracter civil” promovată de CtEDO a dus la

extinderea câmpului de aplicare a art. 6. Jurisprudenţa sa a dezvoltat o neutralizare a

concepţiilor naţionale care disting dreptul public de cel privat, permiţând extinderea

materiei civile asupra unui număr de domenii marcate profund de dreptul public.

• Astfel, judecătorul european a integrat în câmpul de aplicare a art. 6, al. 1 contencioasele

diferitor materii care ţin în mod tradiţional de dreptul public:

123

- contenciosul disciplinar,

- contenciosul social,

- contenciosul funcţiei publice sau

- cel al jurisdicţiilor financiare.

Contenciosul disciplinar

Art. 6, al. 1 este aplicabil sancţiunilor disciplinare (suspendare, radiere) care emană de la

jurisdicţiile ordinare, dacă acestea pun în chestiune dreptul de a exercita o profesie.

- Pentru medici

Le Compte, Van Leuven şi De Mayere c. Belgia

Albert şi Le Compte c. Belgia

- Pentru avocaţi

H. c. Belgia

Contenciosul social

• Sunt cuprinse de art. 6, al. 1 procedurile legate de concedierea unui angajat de către o

întreprindere privată

Buccholz c. Germania

• Sau a unui agent contractual de către Administraţie

Darnell c. RgU

• Cele legate de o autorizare de angajare

Coorplan-Jenni Gmbh şi Hascic c. Austria

• Cele privind atribuirea prestaţiilor de asigurare socială

Feldbrugge c. Olanda

Deumeland c. RFG

• Sau de ajutor social

Salesi c. Italia

• De asemenea, obligaţia de cotizare la securitatea socială

Schouten şi Meldrum c. Olanda

• Pe motiv că respectivele prestaţii sau cotizaţii denotă o predominanţă a aspectelor de

drept privat (natura personală şi patrimonială a dreptului contestat, legătura cu

contractul de muncă) asupra aspectelor de drept public (caracterul legislaţiei, intervenţia

puterii publice).

124

Contenciosul de drept public

• Referindu-se la esenţa şi la efectele dreptului şi nu la clasificarea sa juridică potrivit

legislaţiei interne a statului vizat, judecătorul european ţine cont de criteriul

“patrimonialităţii” dreptului ceea ce îi permite să îl încadreze în protecţia art. 6 chiar

dacă, în mod tradiţional, contenciosul lui ţine de drept public.

Laidin c. Franţa

Astfel, art. 6 este aplicabil unor chestiuni care ţin de drept administrativ:

• Deciziilor administrative care ating exerciţiul dreptului de proprietate:

- refuzul unui permis de construcţie (Allan Jacobsson c. Suedia)

- refuzul de derogare de la un plan care interzice construirea pe un loc determinat (Skarby c.

Suedia)

- hotărâre de clasare a unui sit natural (Œrlemans c. Olanda)

- procedura preemţiunii fiscale (preferinţă în situaţii de egalitate)(Hentrich c. Franţa)

- procedura exproprierii (Zanatta c. Franţa)

• Procedura care aduce atingere stării mediului (Zander c. Suedia)

• Decizia administrativă de refuz sau de retragere a unei autorizaţii de a exercita o

activitate profesională:

- exploatarea unei clinici (König c. RFG)

• O acţiune în responsabilitate civilă contra statelor în faţa jurisdicţiilor administrative:

- tratament medical într-un spital public (H c. Franţa)

- contaminarea cu virusul HIV (X c. Franţa)

• O acţiune de anulare a unei decizii administrative care prejudiciază drepturile

subiective ale reclamantului:

- decret de clasare a unui sit natural (Geouffre de la Pradelle c. Franţa)

• O decizie de plasare sau de admitere într-o instituţie psihiatrică, pe motiv că dreptul la

libertate are “un caracter civil” (Laidin c. Franţa)

Aplicarea caracterului civil contenciosului penitenciar

• Pe motiv că o sancţiune disciplinară care atinge deţinutul sau o decizie de plasare a unui

deţinut sub un regim special de supraveghere restrânge exerciţiul drepturilor “civile” a

deţinutului (vizite ale familiei, corespondenţă).

Gülmez c. Turcia

Enea c. Italia

• În consecinţă, deţinutul va beneficia de “dreptului la un tribunal” pentru a contesta

măsura disciplinară în cauză.

125

Stegărescu şi Bahrin c. Portugalia

Contenciosul funcţiei publice

• Printr-o răsturnare de jurisprudenţă (Vilho Eskelinen ş.a. c. Finlanda) CtEDO renunţă la

“criteriul funcţional”, fondat pe natura funcţiilor şi responsabilităţilor exercitate de agentul

public (Pellegrin c. Franţa).

• Aplicabilitatea art. 6 litigiilor funcţiei publice a devenit principiu. Bazându-se pe dreptul

la nediscriminare (art. 14) Curtea afirmă că orice persoană supusă jurisdicţiei statului parte

trebuie să beneficieze “fără nicio distincţie” de drepturile şi libertăţile garantate de CEDO şi

în consecinţă orice funcţionar trebuie să beneficieze de dreptul la un proces echitabil.

• Curtea reţine drept criteriu al aplicabilităţii art. 6 – accesul la un tribunal în ordinea

juridică internă: accesul la un tribunal deschis funcţionarului de dreptul intern antrenează

aplicabilitatea automată a art. 6 la litigiile funcţiei publice. Ex.: procedurile disciplinare

privind magistraţii (Olujic c. Croaţia).

• Aplicabilitatea art. 6 este totuşi înlăturată prin cumularea a două condiţii:

- dreptul intern al statului în chestiune trebuie să fi exclus expres accesul la un tribunal

în privinţa postului sau categoriei salariaţilor în chestiune;

- statul trebuie să demonstreze că “obiectul litigiului este legat de exerciţiul autorităţii

statale sau pune în cauză legătura specială de încredere şi de loialitate între agent şi statul

angajator.

Excepţia Pellegrin

• Hot. Pellegrin reţine o interpretare autonomă a noţiunii de “funcţie publică”, reieşind

din noţiunea comunitară de “angajare în administraţia publică” (CJCE, Comisia c. Belgia).

• Potrivit principiului litigiile care opun administraţia vs agenţii publici, titulari sau

contractuali, ţine de câmpul de aplicare a art. 6

Procaccini c. Italia : portar la o şcoală publică

Frydlender c. Franţa: agent contractual într-un serviciu al ministerului economiei şi

finanţelor.

• Excepţie: art. 6 este inaplicabil atunci când agenţii ocupă posturi care cuprind “o

participare, directă sau indirectă, la exerciţiul puterii publice şi la funcţiile menite să

protejeze interesele generale ale statului sau ale altor colectivităţi publice:

- diplomaţii şi înalţii funcţionari din ministerul afacerilor externe,

Martinez-Caro De La Concha Castaneda ş.a. c. Spania

- magistraţii,

126

Pitkevichio c. Italia,

R. c. Belgia

Contenciosul jurisdicţiilor financiare

• Criteriul patrimoniului face aplicabil art. 6 “în materie civilă” la jurisdicţiile financiare.

• Pe de o parte, procedura gestiunii cade în câmpul de aplicare al art. 6: rezultatul procedurii

este determinant pentru obligaţia interesatului de a restitui sumele pentru care el a devenit

debitor cu privire la statul creditor, iar miza sa patrimonială nu poate fi contestată.

Richard-Dubarry c. Franţa

• Pe de altă parte, art. 6 este aplicabil la procedura judecării conturilor contabililor

publici.

Martine c. Franţa

Situaţii care nu intră sub incidenţa protecţiei art. 6 în “materie civilă”

• Se referă la procedurile calificate de către judecătorul european “de natură administrativă şi

discreţionară”, care implică exerciţiul prerogativelor puterii publice.

a) procedurile privind taxele fiscale şi, prin asimilare, drepturile vamale.

b) în materia poliţiei pentru străini, pentru procedurile de acordare a azilului politic sau de

îndepărtare de teritoriu.

c) cazul unor funcţionari plasaţi în afara câmpului de protecţie a art. 6.

• Bazându-se pe o distincţie între drepturi “civile” şi “politice” CtEDO consideră că art. 6 nu

este aplicabil contenciosului electoral pe motiv că dreptul în cauză (dreptul unui candidat

de a fi ales) este un drept cu caracter politic, strâns legat de sistemul electoral şi nu un

drept civil în sensul art. 6.

Pierre-Bloch c. Franţa

• Această situaţie de excludere atinge patru categorii principale de justiţiabili:

- contribuabilii

- străinii

- funcţionarii de autoritate

- alegătorii.

a) Procedurile privind taxele fiscale şi, prin asimilare, drepturile vamale

• În această materie simpla demonstraţie că un litigiu este de natură patrimonială nu este

suficientă pentru a antrena aplicabilitatea art. 6, al.1 în materie civilă. CtEDO consideră că

127

materia fiscală ţine de „nucleul dur” al prerogativelor puterii publice, iar caracterul

public al raportului între contribuabil şi colectivitate rămâne predominant.

Shouten şi Meldrum c. Olanda

Grantzner c. Franţa

Emesa Sugar N. V. c. Olanda

Ferrazzini c. Italia

• Unii autori (Sudre, 2011) nu înţeleg de ce este necesară excluderea contribuabililor de la

garanţiile procedurale elementare consacrate de art. 6 pentru a proteja puterea de stat de a

impune o obligaţie fiscală, mai ales având în vedere că penalităţile fiscale ţin de art. 6 în

materie penală.

b) În materia poliţiei pentru străini, pentru procedurile de acordare a azilului politic sau de

îndepărtare de teritoriu.

• În materie de expulzare sau extrădare.

Penafiel Salgado c. Spania

• CtEDO consideră că o procedură de ridicare a interdicţiei pe un teritoriu nu ţine nici de

materia civilă chiar dacă ea poate antrena consecinţe importante asupra vieţii private şi

familiale a interesatului, nici de materia penală fiind vorba despre o măsură de prevenţie

specifică în materia poliţiei străinilor.

Maouia c. Franţa

c) cazul unor funcţionari plasaţi în afara câmpului de protecţie a art. 6.

• Un prim exemplu în acest sens: cazul revocării armei pentru acte de indisciplină.

Sukut c. Turcia

II – În materie penală

• Presupune existenţa unei “acuzaţii”.

• Noţiune autonomă care este definită ca “notificare oficială, care emană de la autoritatea

competentă, despre reproşul de a fi săvârşit o infracţiune penală” care trimite la ideea de

“repercusiuni importante privind situaţia” interesatului.

Deweer c. Belgia

Serves c. Franţa

• “Materia penală” este definită de Curte pe baza a trei criterii alternative:

- calificarea dată de dreptul intern a statului în cauză (cu valoare relativă)

128

- natura infracţiunii – încălcarea unei norme generale cu caracter disuasiv şi represiv, în

acelaşi timp.

- gravitatea sancţiunii atrase.

Extindere

• Prin jurisprudenţa sa CtEDO a reuşit să extindă aplicarea art. 6 şi la cauze care nu ţin de

“materia penală” în dreptul intern.

Engel c. R.U.

- urmărirea disciplinară militară (Vuolane c. Finlanda)

- la sancţiunile administrative (Oztürk c. RFG)

- pedepsele fiscale (Bendenoum c. Franţa)

• CtEDO aplică partea “penală” a art. 6 şi la represiunea disciplinară penitenciară. “Justiţia

nu se poate opri la uşa închisorii”.

Campbell şi Fell c. R.U.

Ezeh şi Connors c. R.U.

• O condamnare la zile suplimentare de detenţie constituie “o nouă privare de libertate” cu

scop punitiv şi prin urmare are un caracter “penal”

Musumeci c. Italia

• Art. 6 este de asemenea aplicabil cu titlul de “materie civilă” la sancţiunile disciplinare

penitenciare.

Enea c. Italia

Sancţiunile administrative şi fiscale

• Sub influenţa judecătorului european se observă alinierea judecătorului naţional precum şi a

celui comunitar la mişcarea de “penalizare” a sancţiunilor administrative. Ex: în

retragerea permisului de conducere pentru puncte, judecătorul european vede o sancţiune

administrativă considerând că această măsură se înrudeşte cu “pedeapsa accesorie” având în

vedere caracterul său “punitiv şi disuasiv”, iar garanţiile art. 6 sunt prin urmare aplicabile.

Malige c. Franţa

• Sancţiunile fiscale scapă de aplicarea art. 6 sub aspect “civil”, însă cad sub incidenţa

unghiului “penal” al acestui articol.

Bendenoun c. Franţa

129

Regulile procesului echitabil

Se aplică jurisdicţiilor ordinare, în primul rând jurisdicţiilor de primă instanţă şi nu impune

existenţa jurisdicţiilor superioare.

De Cubber c. Belgia

Dacă jurisdicţia care a statuat în primă instanţă este un tribunal clasic, în sens formal şi material,

aceasta este supusă garanţiilor articolului 6, care se aplică tuturor etapelor procedurii. Chiar dacă

art. 6 nu cere un dublu grad de jurisdicţie în materie civilă, statele care au instituit jurisdicţii de

apel sau de casaţie trebuie să aibă grijă ca justiţiabilii să se bucure de toate garanţiile procesului

echitabil în faţa acestora.

Delcourt c. Belgia

În materie penală, dreptul la un dublu grad de jurisdicţie este garantat expres prin art. 2 din

Ptc. 7. Statele beneficiază de o marjă largă de apreciere doar în ceea ce priveşte modalităţile de

exercitare a dreptului garantat de art. 2, Ptc. 7, care face trimitere la legea internă, sub rezerva ca

reglementarea naţională a acestui drept, precum este şi cazul dreptului de acces la un tribunal, să

urmărească un scop legitim şi să nu aducă atingere substanţei acestui drept; Curtea precizează că

recursul trebuie să fie efectiv, ceea ce implică ca el să nu fie dependent de acţiunile autorităţilor

publice şi să fie accesibil interesaţilor.

Gurepka c. Ucraina

Dreptul garantat de art. 2, Ptc. 7 „poate face obiectul unei excepţii pentru infracţiuni minore

prevăzute de lege” Curtea precizând că o infracţiune poate trece drept „minoră” chiar dacă este

pasibilă de închisoare.

Stanchev c. Bulgaria

Potrivit judecătorului european „imperative ale supleţei şi eficacităţii” pot justifica intervenţia unor

organe nejurisdicţionale care nu satisfac exigenţele garanţiilor impuse de art. 6. Totuşi, în acest caz,

justiţiabilul trebuie să dispună de un recurs în faţa unui organ judiciar independent,

jurisdicţional care se încadrează în aceste exigenţe (art. 6, al. 1).

Le Compte, Van Leuven şi De Meyere c. Belgia


Helle c. Finlanda

130

Întinderea garanţiilor

Acestea pot fi generale (A) sau unele speciale, acordate acuzatului în materie penală (B).

A. Garanţii generale ale procesului echitabil sunt enunţate în al. 1 al art. 6. Potrivit unei

interpretări dinamice, prin recurgerea la teoria „elementelor necesar inerente unui drept” utilizată de

asemenea în materia obligaţiilor pozitive, judecătorul european a îmbogăţit sensibil conţinutul

dreptului la un proces echitabil. Astfel, acest drept se construieşte pe trei nivele.

- Garanţiile procedurale stricto sensu, enunţate implicit (egalitatea armelor) sau expres

(independenţa şi imparţialitatea tribunalului, publicitatea, celeritatea procedurii) în textul art. 6.

- Dreptul de acces la un tribunal (Golder c. R.U.)

- Dreptul la executarea deciziilor justiţiei ca parte integrantă a unui proces echitabil (Hornsby c.

Grecia).

B. Garanţiile acordate acuzatului – dreptul la prezumţia de nevinovăţie (art. 6, al. 2) şi

dreptul la apărare (art. 6, al. 3) – reprezintă elemente specifice ale principiului general a procesului

echitabil, în lumina căruia sunt interpretate. Printr-o interpretare constructivă, CtEDO a extins

câmpul de aplicare a garanţiilor unui proces echitabil – în special cele ţinând de dreptul la apărare –

la faza anterioară procesului, judecând că aceste garanţii ţin şi de faza instrucţiunii, deoarece

„nesocotirea lor iniţială riscă să compromită grav caracterul echitabil al procesului”.

Imbrioscia c. Elveţia

Vera Fernandez-Huidobro c. Spania

Dreptul al un tribunal

Noţiune: „Preeminenţa dreptului nu poate fi concepută fără posibilitatea de acces la tribunale”.

Inerent dreptului la un proces echitabil „dreptul la un tribunal” implică, în general, dreptul de a avea

un acces concret şi efectiv la un tribunal.

Golder c. R.U.

Dreptul la un tribunal este, potrivit jurisprudenţei, una dintre garanţiile procesului echitabil şi nu

condiţia aplicabilităţii art. 6. „Tribunalul” nu este neapărat o jurisdicţie de tip clasic bucurându-se

de un sens „autonom” al Convenţiei.

Didier c. Franţa

131

„Tribunalul” se caracterizează în plan material prin funcţia sa jurisdicţională: „Să tranşeze, pe

baza normelor de drept şi printr-o procedură organizată, orice chestiune ce ţine de competenţa

sa”. Ceea ce presupune potrivit terminologiei Curţii „un organ judiciar cu jurisdicţie deplină”.

Sramek c. Austria


Controlul judecătorului nu trebuie să fie limitat la examinarea motivaţiei faptelor, riscând să

golească dreptul la tribunal de substanţa sa. Judecătorul naţional trebuie să poată exercita un

control complet de legalitate „atât pentru ceea ce ţine de fapte cât şi pentru chestiunile de drept”. El

trebuie să aibă competenţa şi puterea de a da „o decizie obligatorie, pe care o autoritate nejudiciară

nu ar avea puterea să o modifice”.

Obermeier c. Austria

Zumtobel c. Austria

Van den Hurk c. Olanda

Benthem c. Olanda

Dreptul de acces la un tribunal se înţelege în drept european printr-un drept de acces concret şi

efectiv, care presupune ca justiţiabilul „să beneficieze de o posibilitate clară şi concretă de a

contesta un act care constituie o ingerinţă în aceste drepturi”.

Bellet c. Franţa

Ajutorul judiciar presupune posibilitatea justiţiabilului de a dispune de mijloace concrete de acces

la judecător şi, mai ales, să beneficieze de asistenţa unui avocat în procedura judiciară. Chiar

dacă gratuitatea acestui drept nu este garantată expres decât în procedurile penale (art. 6, al. 3 c),

judecătorul european consideră totuşi că imposibilitatea de a obţine asistenţă judiciară gratuită în

cadrul unei proceduri „civile” încalcă „dreptul la un tribunal” atunci când complexitatea procedurii

sau a cauzei face această asistenţă indispensabilă sau când legea prescrie reprezentarea printr-un

avocat.

Airey c. Irlanda

Lipsa ajutorului judiciar poate antrena o ruptură a egalităţii armelor. Mai ales, atunci când

adversarul dispune de mijloace materiale importante pentru a-şi asigura apărarea.

Bertuzzi c. Franţa

Steel şi Morris c. R.U.

132

Obligaţia de a se adresa la o jurisdicţie supremă prin avocat nu este incompatibilă cu dreptul de

acces la un tribunal.

Gillow c. R.U.

Meftah c. Franţa

G.L. şi S. L. C. Franţa

Obstacolele în calea accesului la judecător pot fi de natură juridică.

Geouffre de la Pradelle c. Franţa

Efectivitatea dreptului la un tribunal poate fi de asemenea încălcată printr-un obstacol de fapt, fie

că este vorba despre capacitatea financiară a justiţiabilului, despre cuantumul excesiv al unei

consemnări fixată pentru o plângere (Ait-Mouhoub c. Franţa) sau despre cheltuieli de procedură

prea ridicate (Kreuz c. Polonia), sau despre carenţa autorităţilor penitenciare de a transmite

apelul deţinutului în termen către grefa curţii de apel (Barbier c. Franţa), sau despre un termen de

examinare a unui recurs, lipsindu-l de obiect (Schmidt c. Franţa).

Obţinerea unei decizii de justiţie

Implică dreptul de a obţine o decizie motivată, care tranşează definitiv un litigiu.

1) O decizie motivată

Efectivitatea deciziei de justiţie presupune pentru părţile în proces dreptul nu numai de a-şi

prezenta argumentele, ci, de asemenea, dreptul de a fi „auzit în realitate”. Tribunalul are deci

obligaţia de a examina efectiv mijloacele prezentate de către părţi, ca urmare, se impune o

motivaţie adecvată a judecătorului. Un mijloc al cărui incidenţă poate fi decisivă pentru soluţia în

speţă necesită „un răspuns specific şi explicit”.

Ruiz Torija şi Hiro Balani c. Spania

Higgins c. Franţa

J.M.L. c. Luxemburg

Totuşi art. 6, al. 1 nu cere o motivare detaliată a deciziei prin care o jurisdicţie de recurs, care se

bazează pe o dispoziţie legală specifică, îndepărtează un recurs ca lipsit de şanse de succes.

Gorou c. Grecia

Burg c. Franţa

2) O decizie care să tranşeze definitiv litigiul

Dreptul la un tribunal, aşa cum îl înţelege judecătorul european, implică de asemenea respectarea

principiului securităţii juridice, cuprins în dreptul la un proces echitabil.

133

Brumărescu c. România

Securitatea juridică contribuie la preeminenţa dreptului şi presupune ca „soluţia dată definitiv

la orice litigiu de către tribunale să nu fie repusă în chestiune”. Ex: judecătorul european

consideră că procedura protestului, care permite preşedintelui Curţii supreme de arbitraj a Ucrainei

şi procurorului general să atace în permanenţă, prin recurs în anulare, o hotărâre definitivă, este în

sine incompatibilă cu principiul securităţii raporturilor juridice şi constituie o încălcare a art. 6, al. 1

Sovtransavto Holding c. Ukraina

Statul este responsabil pentru ingerinţa legislatorului într-o procedură în curs de drept privat

între particulari. Responsabilitatea statului cu privire la dreptul la un proces echitabil este angajată

cu titlu dublu: în calitatea sa de legislator, deoarece intervenţia sa încalcă procesul în beneficiul

uneia dintre părţi sau influenţează deznodământul litigiului, precum şi în calitatea sa de autoritate

judiciară, din cauza atingerilor aduse regulilor procesului echitabil, mai ales, egalităţii armelor.

Cabourdin c. Franţa

Limitările dreptului de acces la un tribunal

Nu este un drept absolut şi poate fi obiect al unor limitări implicite.

Golder c. R.U.

Statul dispune de o oarecare marjă de apreciere în această materie, sub rezerva ca aceste limitări să

nu aducă atingere „substanţei însăşi” a dreptului protejat şi să fie proporţională cu scopul

legitim urmărit.

Ashingdane c. R.U.

Principiul egalităţii armelor

Este considerat de către judecătorul european un principiu fundamental al procesului echitabil

care caracterizează ansamblul dreptului la justiţie.

Delcourt c. Belgia

Implică obligaţia de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza, în

condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de dezavantaj net în raport cu adversarul său.

Dombo Beheer şi B.V. c. Olanda

Egalitatea armelor ţine de părţile în litigiu şi se înţelege de către CtEDO ca un „just echilibru

între părţi”, excluzându-se expres aplicarea acestui principiu între o parte şi o jurisdicţie

independentă care „ nu ar putea trece drept un adversar al uneia” dintre părţi.

Nideröst-Huber c. Elveţia

134

Astfel înţeles principiul egalităţii armelor permite sancţionarea oricăror inegalităţi în comunicarea

actelor părţilor. Ex: transmiterea doar către procuror a unui raport de poliţie fără a-l transmite şi

apărării.

Kuopila c. Finlanda

1) Implică participarea egală a părţilor la căutarea probelor.

Dombo Beheer c. Olanda

Nu se referă la cazul când judecătorul primeşte cererea ministerului public de a nu divulga elemente

de probă pertinente, care lipsesc persoanele urmărite de posibilitatea de a stabili că au fost instigate

să comită infracţiuni de către poliţişti infiltraţi.

Edward şi Lewis c. R.U.

2) Părţile trebuie să dispună de aceleaşi mijloace pentru a-şi valorifica argumentele.

Nu este aşa, de exemplu, atunci când nu sunt comunicate persoanei urmărite observaţiile aduse

Curţii supreme de către procurorul general într-o procedură penală în care reprezenta autoritatea de

urmărire.

Bulut c. Austria

Fisher c. Austria

Atunci când Administraţia fiscală motivează sumar şi la modul general o decizie de preemţiune.

Hentrich c. Franţa

Sau când reclamantul nu beneficiază, spre deosebire de stat, de o suspendare a termenelor de

procedură pe timpul vacanţei judiciare.

Platakou c. Grecia

Invers, imposibilitatea pentru o parte civilă, care nu este asistată de un avocat, de a avea acces la

dosarul de instrucţiune nu încalcă principiul egalităţii armelor deoarece necesitatea de a păstra

secretul instrucţiunii justifică faptul de a rezerva accesul la dosar avocaţilor, care sunt ţinuţi de

secretul profesional, în timp ce acuzaţii şi părţile civile, în calitate de persoane private, nu sunt

supuse unei asemenea obligaţii.

Frangy c. Franţa

Menet c. Franţa

3) Egalitatea armelor trebuie garantată de asemenea în exerciţiul căilor de recurs.

Principiul contradictorialităţii

Potrivit CtEDO „principiul egalităţii armelor constituie un element al noţiunii mai largi de proces

echitabil, care înglobează de asemenea dreptul fundamental la caracter contradictoriu al procedurii

penale”.

Brandstetter c. Austria

135

Este vorba despre garantarea egalităţii părţilor în faţa judecătorului şi despre protejarea

efectivităţii dezbaterilor contradictorii atât în civil cât şi în penal.


a) Principiul contradictorialităţii implică pentru părţile la un proces „dreptul de a le fi

comunicate şi de a discuta orice act prezentat judecătorului, fie şi un magistrat independent, în

vederea influenţării deciziei”.

J.J. c. Olanda

Priveşte:

- părţile între ele,

- părţile în relaţie cu ministerul public,

- părţile şi o jurisdicţie independentă,

- părţile şi un terţ la procedură.

Acoperă toate fazele procedurii, cele de expertiză tehnică inclusiv, dacă aceasta are o influenţă

preponderentă asupra deciziei judecătorului.

Spang c. Elveţia

Mantovanelli c. Franţa

GB c. Franţa

Nu are o întindere absolută şi nu implică în principiu ca dezbaterea să aibă loc asupra oricărui

document la dosar ci doar asupra celor susceptibile de a avea incidenţă asupra

deznodământului litigiului.

Stepinska c. Franţa

Asnar c. Franţa

b) Chiar dacă principiul contradictorialităţii şi cel al legalităţii armelor sunt ambele părţi ale

dreptului la un proces echitabil, judecătorul european face distincţie între ele în materia de

comunicare a elementelor părţilor.


Dezechilibrul de informare este sancţionat pe baza principiului egalităţii armelor, iar lipsa

transmiterii informaţiei pe baza dreptului la o procedură contradictorie.

Dreptul la un tribunal independent şi imparţial

Tribunalul trebuie să fie „stabilit prin lege” reflectând principiul statului de drept inerent

sistemului Convenţiei.

Lavents c. Letonia

136

Se referă la baza legală privind existenţa tribunalului şi competenţa acestuia, precum şi la orice

dispoziţie de drept intern privind compoziţia tribunalului pentru fiecare cauză, la mandate, la

incompatibilităţi, la recuzarea magistraţilor.

Lavents c. Letonia

Coëme c. Belgia

Exigenţele de independenţă şi imparţialitate, care sunt strâns legate, pun accentul pe „încrederea

pe care trebuie să o inspire tribunalele justiţiabililor unei societăţi democratice.

Remli c. Franţa

A. Independenţa tribunalelor

Cf. jurisprudenţei constante ea se apreciază în lumina criteriilor obiective ţinând de statutul

judecătorului – modalitatea de desemnare şi durata mandatului, inamovibilitatea acestuia,

imposibilitatea juridică de a-i da instrucţiuni în exerciţiul funcţiunilor lui, existenţa unei protecţii

contra presiunilor exterioare.

Sramek c. Austria

Precum şi aparenţa de independenţă în ochii justiţiabilului (criteriu subiectiv).

Findlay c. R.U.

Ea se raportează la puterea legislativă.

Filippini c. San Marino

Sau la părţi

Langborger c. Suedia

Holm c. Suedia

Exclude participarea la o jurisdicţie a persoanelor care au relaţii strânse cu părţile în litigiu.

Thaler c. Austria

Intervenţia legislatorului în cursul procedurii, prin adoptarea unor legi retroactive, aduce de

asemenea atingere independenţei funcţionale a judecătorului.

B. Imparţialitatea tribunalului

Criterii: face obiectul unei aprecieri subiective şi obiective.

Piersack c. Belgia

1) Imparţialitatea subiectivă se prezumă „până la proba contrarie”

Remli c. Franţa

Lavents c. Letonia

137

2) Imparţialitatea obiectivă constă în „a se întreba dacă, independent de conduita personală a

judecătorului, unele fapte verificabile autorizează suspectarea imparţialităţii acestuia din

urmă”.

Hauschildt c. Danemarca

Pentru judecătorul european imparţialitatea tribunalului presupune excluderea ideilor

preconcepute din partea judecătorilor privind cauza cu care sunt sesizaţi şi lipsa de acţiuni care ar

favoriza una dintre părţi.

3) Garanţiile procesului echitabil se aplică fazelor de informare preliminară şi de instrucţie

judiciară. Cerinţa imparţialităţii se impune judecătorului de instrucţie, care potrivit Curţii adoptă

„măsuri provizorii care afectează drepturile fundamentale ale persoanei supusă unei instrucţiuni

penale”.

Vera Fernandez-Huidobro c. Spania

Întinderea principiului imparţialităţii diferă în funcţie de natura cumulului de funcţii.

1) Exerciţiul succesiv a funcţiilor jurisdicţionale identice în acelaşi litigiu nu este interzis de art. 6.

CtEDO judecă de fapt că magistratul care statuează din nou asupra aceluiaşi litigiu, după

retrimitere, nu încalcă principiul imparţialităţii numai dacă dispoziţiile dreptului intern nu impun

reînnoirea compoziţiei completului de judecată.

Oberschlinck c. Austria

Diennet c. Franţa

Thomann c. Elveţia

2) Exercitarea succesivă a unor funcţii jurisdicţionale diferite de către acelaşi judecător în aceeaşi

cauză a fost iniţial strict interzisă de CtEDO.

Piersack c. Belgia

Findlay c. R.U.

De Cubber c. Belgia

Concepţia de imparţialitate obiectivă a dus la o interpretare mai suplă a cumulului de funcţii

jurisdicţionale. În materie penală, acesta este admis dacă „întinderea” şi „natura” măsurilor

adoptate de către judecător înaintea procesului penal nu sunt de natură, din cauza caracterului

sumar a investigaţiilor efectuate, să lase impresia că acel magistrat are o prejudecată care îl

împiedică să fie considerat imparţial. Criteriu valabil şi pentru judecătorul de detenţie provizorie şi

de fond.

Sainte-Marie c. Franţa

Saraiva de Carvalho c. Portugalia

138

Sau de instrucţiune şi de judecare.

Fey c. Austria

Padovani c. Italia

Invers, CtEDO consideră că imparţialitatea obiectivă este atinsă atunci când judecătorul a făcut o

apreciere prealabilă asupra chestiunii pe care trebuie să o judece, aprecierea prealabilă

presupunând o identitate de fapte pe care judecătorul respectiv le-a cunoscut. Astfel nu este

imparţial un magistrat care judecă un acuzat după ce a condamnat într-un prim proces un coacuzat.

Ferrantelli şi Santangelo c. Italia

Tierce ş.a. c. San Marino

Perote Pellon c. Spania

Cumulul de funcţii de urmărire şi de judecare rămâne totuşi sancţionat potrivit principiului

„cine sesizează (sau urmăreşte) nu poate judeca”.

Demicoli c. Malta

Publicitatea şi celeritatea procedurii

Publicitatea protejează justiţiabilii împotriva unei justiţii secrete şi contribuie la păstrarea

încrederii în justiţie.

Pretto c. Italia

Respectarea acestei garanţii se apreciază în lumina ansamblului procesului desfăşurat în ordinea

juridică internă şi depinde de particularităţile instanţei.

Cuprinde:

- Publicitatea dezbaterilor

- Publicitatea pronunţării hotărârii

1. Publicitatea dezbaterilor

Dreptul de a fi „ascultat public” implică, atunci când procedura se derulează în faţa unui tribunal

care statuează în primă şi ultimă instanţă, dreptul la o „audiere”, în afara cazurilor excepţionale

(absenţa unei probleme de drept sau de fapt care să necesite audiere, natura limitată a chestiunii

judecate, absenţa interesului public).

Allan Jacobsson c. Suedia

Göc c. Turcia

Soluţia inversă este valabilă pentru o procedură de apel sau de casaţie. Totuşi publicitatea

dezbaterilor este necesară atunci când o jurisdicţie de apel trebuie să cunoască chestiunile de fapt

precum şi puncte de drept şi să se pronunţe asupra culpabilităţii celor reţinuţi

139

K. D. B. c. Olanda

Helmers c. Suedia

Judecătorul european admite că această garanţie poate fi modelată potrivit naturii „mai mult sau mai

puţin penale” a cauzei (audierea nu este impusă în materie de sancţiuni fiscale de exemplu).

Jussila c. Finlanda

Orice persoană poate renunţa expres sau tacit, la publicitatea dezbaterilor judiciare. Pentru a fi

valabilă renunţarea nu trebuie să fie echivocă şi nici să se lovească de un interes public important.

Hakansson şi Sturesson c. Suedia

Schuler-Zgraggen c. Elveţia

Publicitatea dezbaterilor – dar nu şi publicitatea pronunţării judecăţii – este singura garanţie a

procesului echitabil care poate face obiectul restricţiilor justificate de interesul general.

O procedură referitoare la un copil este, potrivit CtEDO un „exemplu tip” a unei situaţii care

justifică absenţa publicităţii dezbaterilor în vederea protejării vieţii private a copilului şi a părţilor,

precum şi pentru a evita atingerea intereselor justiţiei.

B. c. R.U.

P. c. R.U.

Publicitatea pronunţării hotărârii este interpretată de CtEDO cu supleţe considerând că această

cerinţă este satisfăcută din moment ce interesaţii au putut face rost de textul acesteia de la grefa

instanţei şi atunci când publicarea hotărârii în culegerile oficiale a „făcut posibil un oarecare control

al publicului asupra exercitării jurisprudenţei” jurisdicţiei în cauză.

Ernst ş.a. c. Belgia

2. Celeritatea presupune judecarea cauzei într-un termen rezonabil. Această durată rezonabilă a

procedurii protejează credibilitatea justiţiei şi eficacitatea ei.

1) Termenul luat în considerare are ca punct de plecare în materie civilă data sesizării jurisdicţiei

competente

Buccholz c. Germania

În materie penală, dies a quo va fi data când a fost adusă acuzarea în sensul art. 6, al. 1.

Eckle c. Germania

Bertin-Mourot c. Franţa

Termenul care trebuie apreciat acoperind ansamblul procedurii, instanţele de recurs fiind cuprinse

în acesta. În materie penală dies ad quem este data deciziei judiciare care statuează definitiv

asupra fundamentului acuzaţiei şi în materie civilă data de executare completă a deciziei.

Bouilly c. Franţa

140

Pinto de Oliveira c. Portugalia

2) Caracterul rezonabil al acestei durate se apreciază potrivit circumstanţelor cauzei şi în

lumina a trei criterii :

- complexitatea cauzei,

- comportamentul reclamantului,

- comportamentul autorităţilor naţionalităţilor (mai ales cele judiciare).

Se impune particularizarea celerităţii atunci când procedura angajată riscă să fie lipsită de orice

efect util reieşind de exemplu:

• din vârsta reclamantului, X c. Franţa (1992)

• legat de măsura plasării unui copil, Johansen c. Norvegia

• măsura de reţinere a unui copil, Laino c. Italia

• procedura recunoaşterii paternităţii, Cultraro c. Italia

• dacă miza financiară este de natură să pună în discuţie activitatea profesională a

reclamantului, Doustaly c. Franţa, Garcia c. Franţa

• în cazul unui conflict de muncă ce influenţează situaţia profesională a reclamantului

Delgado c. Franţa.

Dreptul la executarea deciziilor de justiţie

Principiu: neexecutarea deciziilor justiţiei creează o situaţie incompatibilă cu principiul

preeminenţei dreptului, unul dintre fundamentele CEDO.

Executarea unei hotărâri, a oricărei jurisdicţii, trebuie deci considerată ca făcând parte

integrantă din procesul înţeles în sensul art. 6.

Hornsby c. Grecia

Întindere: noţiunea de proces echitabil acoperă nu doar accesul la judecător şi derularea procesului

ci şi punerea în aplicare a deciziilor judiciare, sub rezerva ca acestea să fie definitive şi

obligatorii. CtEDO condamnă neexecutarea hotărârilor din cauza comportamentului

administraţiei, a autorităţilor judiciare sau a carenţelor legislative.

Hornsby c. Grecia

Antonetto c. Italia

Dinu c. România şi Franţa

Immobiliare Saffi c. Italia

Luntre ş.a. c. Moldova

141

Executarea deciziei justiţiei trebuie să fie completă şi perfectă şi nu parţială.

Matheus c. Franţa

Sabin Popescu c. România

Assanidze c. Georgia

Statele au obligaţia pozitivă de a „adopta măsurile adecvate şi suficiente” pentru a executa o

hotărâre definitivă şi obligatorie.

Ruianu c. România

„Efect orizontal”: CtEDO reţine responsabilitatea statului parte pentru neexecutarea deciziilor

judiciare care au drept cauză principală reacţia unei persoane private. În cazul litigiilor private,

statul, în calitate de depozitar al puterii publice, trebuie să facă dovada diligenţelor şi să ia toate

măsurile rezonabile pentru a asista justiţiabilul în executarea deciziilor care îi sunt favorabile.

Ruianu c. România

Ghibusi c. România

Pini şi Bertani c. România

Dreptul la prezumţia de nevinovăţie

Constituie unul dintre principiile de bază ale dreptului penal modern şi se apreciază în funcţie

de ansamblul procedurii penale litigioase, care include şi modalitatea de administrare a probelor.

Bernard c. Franţa

Această prezumţie este atinsă dacă „fără stabilirea legală a culpabilităţii unui reţinut (...) o

decizie judiciară care îl priveşte reflectă sentimentul că este vinovat”

Minelli c. Elveţia

Prejudecarea este criticabilă, chiar dacă aceasta nu ia forma unei constatări formale ci doar a unei

simple motivaţii care reflectă faptul că judecătorul consideră interesatul ca fiind vinovat.

Sekanina c. Austria

Böhmer c. Germania

Sau dacă o declaraţie în presă a unui magistrat merge în sensul de recunoaştere a culpabilităţii

acuzatului.

Lavents c. Letonia

Întindere: Prezumţia de nevinovăţie nu se limitează la o garanţie procedurală proprie procesului

penal stricto sensu ci are o întindere mai largă.

142

1) Garanţia care reiese din art. 6, al. 2 se aplică „materiei penale” şi este în consecinţă aplicabilă

unei proceduri legată de o fraudă fiscală sau în materie de sancţiuni administrative.

Hentrich c. Franţa

Lutz c. Austria

O procedură de confiscare după condamnare face parte din procesul de fixare a pedepsei şi iese,

prin urmare, din cadrul de aplicare a art. 6, al. 2.

Philips c. R.U.

Nu şi dacă reclamantul a fost eliberat în cadrul unei proceduri penale pe fond.

Geerings c. Olanda

2) Leagă atât jurisdicţia cauzei cât şi alte organe ale statului. Ea este încălcată dacă, fără stabilirea

legală prealabilă a culpabilităţii celui reţinut, un reprezentant al statului face o declaraţie care

lasă impresia că interesatul este considerat vinovat.

Allenet de Ribemont c. Franţa

Y. B. ş.a. c. Turcia

3) Respectarea art. 6, al. 2 se impune de asemenea, în principiu, persoanelor private, mai ales

jurnaliştilor, în virtutea efectului orizontal al CEDO.

Worm c. Austria

Totuşi judecătorul european privilegiază, la modul general, libertatea presei şi o face să prevaleze

asupra „drepturilor altuia” la prezumţia de nevinovăţie. Foarte rar necesitatea de a proteja

prezumţia de nevinovăţie va permite justificarea unei atingeri a libertăţii presei.

Tourancheau şi July c. Franţa

Autorităţile de urmărire trebuie să probeze culpabilitatea persoanei urmărite: „sarcina probei

aparţine acuzaţiei, iar îndoială este favorabilă acuzatului”.

Barbera Messegue şi Jabardo c. Spania

Inversarea sarcinii probei aduce atingere acestei reguli. Totuşi, potrivit CtEDO, prezumţiile de fapt

şi de drept care figurează în legile represive nu sunt în sine incompatibile cu prezumţia de

nevinovăţie dacă sunt cuprinse „în limite rezonabile care ţin cont de gravitatea mizei şi protejează

drepturile la apărare”.

Salabiaku c. Franţa

143

CtEDO precizează că art. 6, al. 2 nu poate fi interpretat ca interzicând, în principiu, executarea

forţată a sancţiunilor fiscale înaintea oricărei decizii judiciare definitive, sub rezerva că statul va

menţine această facultate „în limitele rezonabile” şi că este asigurat „un just echilibru” între

interesele prezente, atunci când dreptul intern oferă interesatului posibilitatea de a obţine pe cale

judiciară rambursarea oricărei plăţi făcută fiscului.

Janosevic c. Suedia

Drepturile apărării

Recunoscute la art. 6, al. 3 ele vizează să asigure o apărare „concretă şi efectivă” individului mai

ales în materie penală.

Artico c. Italia

Makhfi c. Franţa

Dreptul la tăcere

Potrivit CtEDO dreptul „de a tăcea şi de a nu contribui la propria incriminare” este o cerinţă

elementară a procesului echitabil chiar dacă dreptul de a nu mărturisi împotriva propriei persoane

nu este expres garantat de art. 6. Prin hotărârile sale judecătorul european scoate în evidenţă

garanţiile implicite ale echităţii procedurale.


De asemenea, CtEDO enunţă principiul potrivit căruia utilizarea în cadrul unei proceduri penale a

unor declaraţii obţinute cu încălcarea art. 3 CEDO (calificată fie ca tortură, fie ca tratament

inuman sau degradant) sau a unor probe materiale obţinute direct în urma unor acte de tortură

loveşte automat echitatea procesului în ansamblul său.

Gäfgen c. Germania

Jalloh c. Germania

Totuşi art. 6 nu se consideră încălcat dacă elementele de probă n-au jucat un rol decisiv în

pronunţarea verdictului de culpabilitate şi dacă admiterea lor n-a compromis drepturile legate de

apărare.

Gäfgen c. Germania

Bykov c. Rusia

1) Dreptul de a păstra tăcerea şi de a nu contribui la propria sa incriminare vizează sustragerea

suspectului de la coerciţia abuzivă a autorităţilor. Prescris materiei penale este susceptibil de a

se aplica şi procedurilor fiscale prin extindere.

JB c. Elveţia

144

Se referă la orice procedură penală indiferent de complexitatea ei.

Saunders c. R.U.

Este aplicabil înaintea fazei de judecare acoperind şi faza de interogatoriu al poliţiei, care implică

şi asistenţa unui avocat.

Murray c. R.U.

Salduz c. Turcia

Per a contrario, nu se aplică în procedurile civile.

Weh c. Austria

Rieg c. Austria

2) Dreptul la tăcere implică imposibilitatea antrenării condamnării sau recunoaşterii faptelor

reproşate prin păstrarea tăcerii. Prin urmare, acuzarea trebuie să-şi fundamenteze argumentarea

fără recurgere la elemente de probă obţinute prin constrângere sau presiuni, ignorând dorinţa

acuzatului.

Saunders c. R.U.

Nu cuprinde şi situaţia când, de exemplu, un informator al poliţiei, având această sarcină, obţine

mărturii ale acuzatului sau al unui coacuzat, care pot constitui elemente de probă.

Allan c. R.U.

Pot fi folosite de asemenea probele abţinute independent de voinţa suspectului - prelevare de

sânge sau de ADN.

Saunders c. R.U.

Curtea a sistematizat trei criterii care permit definirea constrângerii care aduce atingere

substanţei dreptului la tăcere:

1- natura şi gradul de coerciţie

2- existenţa unor garanţii potrivite în procedura

3- utilizarea declaraţiilor interesatului

O’Halloran şi Francis c. R.U.

Astfel, dreptul de a păstra tăcerea constituie o protecţie a prezumţiei de nevinovăţie.

McGuiness şi Quinn c. Irlanda

145

3) Dreptul de a păstra tăcerea nu este totuşi absolut. Se va ţine cont de ansamblul

circumstanţelor, mai ales de importanţa acordată diverselor elemente de probă, pentru a vedea

dacă faptul de a trage din tăcere concluzii defavorabile acuzatului încalcă art. 6. Prin urmare, dacă

tăcerea acuzatului de una singură atrage concluzia culpabilităţii ea va fi coroborată cu alte elemente

de probă.

Murray c. R. U.

Dreptul de a participa la propriul proces

Necesită reunirea condiţiilor unei participări efective

1) Acuzatul trebuie, mai întâi, să fie informat „despre natura şi despre cauza acuzaţiei care i se

aduce” detaliat şi într-o limbă pe care o înţelege.

Brocizek c. Italia

T. c. Italia

Acoperă atât faptele materiale cât şi calificarea juridică a faptelor.

Pelissier şi Sassi c. Franţa

Miraux c. Franţa

În materie penală, dreptul acuzatului de a participa „real” la procesul său, chiar dacă nu este

garantat expres de art. 6, este un drept inerent unui proces echitabil. Exercitarea efectivă a acestui

drept presupune ca interesatul să poată să asiste la dezbateri, dar şi să înţeleagă şi să urmărească

dezbaterile.

Stanford c. R.U.

Statul având obligaţia pozitivă de a lua măsurile necesare pentru ca persoana urmărită să fie în

măsură să înţeleagă acuzaţiile ce i se aduc şi să fie în măsură să ia decizii privind procedura care va

fi conformă cu interesele sale.

Vaudelle c. Franţa

T. şi V. C. R.U.

S.C. c. R.U.

Totuşi, art. 6, al. 3 nu cere prezenţa fizică a acuzatului în sala de audienţe, participarea de la

distanţă, prin videoconferinţă fiind compatibilă cu cerinţele acestui articol.

Marcello Viola c. Italia

2) Art. 6, al. 3 lit. e prevede că acuzatul trebuie să beneficieze de asistenţa gratuită a unui

interpret pentru toate actele de procedură, dacă nu înţelege limba naţională.

146

Kamasinski c. Austria

Lagerblom c. Suedia

3) Dreptul acuzatului de a apărea personal este de asemenea garantat de art. 6, chiar dacă nu este

evocat expres. Ceea ce atrage obligaţia pozitivă pentru stat de a asigura aducerea personală a

acuzatului la proces dacă acest fapt are o importanţă specială.

Colozza c. Italia

Kremzov c. Austria

Dreptul de a se apăra adecvat

Acuzatul trebuie să poată beneficia de o apărare „concretă şi efectivă”. Ceea ce implică dreptul de

a dispune de timpul şi de facilităţile necesare la pregătirea apărării.

Artico c. Italia

Astfel posibilitatea de a formula ulterior un recurs împotriva deciziei de condamnare nu trebuie

să fie împiedicată de absenţa motivaţiei acestei decizii.

Hadjianastassiou c. Grecia

Art. 6, al. 3, lit. c garantează acuzatului dreptul fie de a se apăra el însuşi, fie de a avea asistenţa

unui apărător pe care îl alege sau care i-a fost numit din oficiu gratuit.

1) Dreptul de a se apăra personal implică un drept de acces la dosar şi de comunicare a

elementelor procedurii.

Foucher c. Franţa

Frangy c. Franţa

2) Dreptul la asistenţa unui avocat este aplicabil la ansamblul procedurii, din faza de instrucţiune

preliminară desfăşurată de poliţie. Este un drept care va fi garantat şi deţinuţilor.


Ezeh şi Connors c. R.U.

Salduz c. Turcia

Dayannan c. Turcia

Adamkiewicz c. Polonia

Brusco c. Franţa

Karadag c. Turcia

147

Pentru a fi compatibile cu art. 6, al. 3, lit c, restricţiile la dreptul garantat trebuie să fie urmarea

unor cauze imperioase şi să nu aducă atingere iremediabilă drepturilor la apărare.

Salduz c. Turcia

b) Dreptul de a fi asistat de un avocat din oficiu este dublu condiţionat:

1- acuzatul să nu fi avut mijloacele necesare remunerării unui apărător;

2- dacă „interesele justiţiei” o cer.

Quaranta c. Elveţia

Pham Hoang c. Franţa

Asistenţa judiciară trebuie să fie efectivă, iar în caz de „carenţă manifestă” a unui avocat din oficiu,

statul nu trebuie să rămână pasiv pentru a asigura efectivitatea acestui drept.

Czekalla c. Portugalia

Daud c. Portugalia

Totuşi dreptul la alegerea unui avocat nu este unul absolut.

Croissant c. Germania

Lagerblom c. Suedia

c) Acuzatul trebuie să poată comunica fără piedici cu apărătorul său, fără a fi auzit de un terţ.

S. c. Elveţia

Brennan c. R.U.

Öcalan c. Turcia

3) Refuzul acuzatului de a se prezenta nu justifică privarea sa de dreptul la asistenţă efectivă a unui

apărător. Într-o jurisprudenţă constantă CtEDO consideră că dreptul de a fi efectiv apărat nu poate fi

subordonat îndeplinirii unor condiţii excesiv de formalizate şi că un acuzat nu va putea pierde acest

beneficiu prin absenţa de la dezbateri în faţa curţii de apel.

Van Geyseghem c. Belgia

Van Pelt c. Franţa

Karatas şi Sari c. Franţa

148

Dreptul la interogarea martorilor

Constă în dreptul acuzatului de a putea contesta o mărturie şi de a interoga autorul acesteia şi

de a face să fie auziţi martorii săi în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării (art. 6, al. 3, lit. d).

Este un aspect particular al principiului contradictorialităţii.

Principiu: elementele de probă, dintre care fac parte şi martorii, trebuie aduse în faţa acuzatului în

şedinţă de audiere publică, în vederea unei dezbateri contradictorii.

Kostovski c. Olanda

Windisch c. Austria

1) Noţiunea de martor are un sens „autonom” potrivit Convenţiei şi se înţelege ca orice persoană

a cărui afirmaţii sunt aduse în faţa judecătorului şi de care acesta ţine cont pentru a fonda o

condamnare.

Bönisch c. Austria

Se aplică experţilor, părţii civile sau coinculpaţilor.

Bönisch c. Austria

Brandstetter c. Austria

Bricmont c. Belgia

Luca c. Italia

2) Dreptul de a interoga martorii nu este absolut şi nu permite convocarea sau interogarea oricărui

martor al apărării sau acuzării. Judecătorul naţional va fi cel care va judeca utilitatea unei oferte de

probă produsă de un martor.

Vidal c. Belgia

Kamasinski c. Austria

Saïdi c. Franţa

Principiul potrivit căruia martorul trebuie interogat în timpul audienţei publice poate fi obiect al

unor excepţii, mai ales atunci când martorul este anonim sau pentru a proteja martorii minori

în cadrul procesului penal, privind infracţiunile cu caracter penal.

P.S. c. Germania

De asemenea, interesul public nu poate justifica utilizarea în procedura penală a unor

elemente de probă adunate în urma unei provocări a poliţiei.

Teixeira de Castro c. Portugalia

Edwards şi Lewis c. R.U.

Ramanauskas c. Letonia

149

Dreptul la un recurs efectiv

Art. 13

Text: „Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost

încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi dacă încălcarea ar fi fost

comisă de persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

Inspiraţie: Art. 8 DUDO

Texte apropiate: Art. 2, al. 3 PIDCP şi art. 25 CADO.

Enunţă un mod de garantare a drepturilor protejate de CEDO valorificându-le.

Este un drept complementar care nu are existenţă independentă şi nu poate fi invocat decât în

legătură cu un alt drept recunoscut de instrumentul convenţional. Totuşi CtEDO i-a dat o forţă

autonomă care poate fi apreciată sub două unghiuri.

1) Dreptul la recurs nu este decât consecinţa juridică a încălcării unui drept substanţial al

Convenţiei, dar subordonarea acestui drept constatării unei încălcări a unui drept substanţial al

CEDO ar însemna privarea lui de orice efect, deoarece stabilirea acestei încălcări ar fi obiect al

recursului. Curtea europeană a înţeles să dea un efect util art. 13 judecând că un reclamant se

poate prevala de art. 13 fără să facă proba prealabilă a încălcării unui alt articol CEDO.

Klass c. Germania

Dreptul la recurs efectiv este de asemenea recunoscut oricui pretinde o încălcare a drepturilor

sale protejate de CEDO din moment ce o astfel de pretenţie „poate fi protejată” în sensul

Convenţiei.

Boyle şi Rice c. R.U.

Plattform „Arzte für das Leben” c. Austria

Prin urmare, acest drept poate fi încălcat fără ca un alt drept să fi avut aceiaşi soartă.

Valsamis c. Grecia

În consecinţă, CtEDO acceptă să constate o încălcare a art. 13, indiferent dacă s-a constatat sau nu o

încălcare a unui drept substanţial al CEDO. Statele trebuie să asigure în dreptul lor intern un

recurs care să permită prevalarea de substanţa drepturilor consacrate de CEDO.

Soering c. R.U.

Observer şi Guardian c. R.U.

Costello-Roberts c. R.U.

150

2) Dreptul la un recurs efectiv intră în concurenţă cu alte drepturi de natură echivalentă, cum ar fi

dreptul la control al legalităţii detenţiei protejat de art. 5, al. 4 sau cu dreptul la un proces echitabil.

Judecătorul european are tendinţa să considere că art. 13 fundamentează o garanţie de ordin general,

care nu se aplică în cazuri în care intervin garanţiile mai specifice şi mai stricte ale art. 5, al. 4.

Brannigan şi McBride c. R.U.

Chahal c. R.U.

Sau garanţiile art. 6 al. 1.

Airey c. Irlanda

Ganci c. Italia

Cu toate acestea, în materia duratei rezonabile a procesului (art. 6, al. 1), potrivit jurisprudenţei

constante art. 6, al. 1 constituia o lex specialis în raport cu art. 13, a căror garanţii erau absorbite de

către aceasta. În consecinţă, CtEDO, după ce a constatat o încălcare a art. 6 pentru „termen

rezonabil” al procedurii, considera inutilă examinarea capătului de cerere reieşind din art. 13

privind absenţa recursului în drept intern care să permită denunţarea duratei excesive a procedurii.

Allan Jacobsson c. Suedia

Revenind la această jurisprudenţă hot. Kudla c. Polonia lărgeşte sensibil câmpul de aplicare al art.

13. Începând cu această hotărâre CtEDO interpretează art. 13 în sensul că garantează „un recurs

efectiv în faţa unei instanţe naţionale care permite plângerea pentru o disconsiderare a

obligaţiei, impuse de art. 6, al. 1, de a examina cauzele în termene rezonabile”. Statul parte are

deci obligaţia de a institui în sistemul său juridic intern o cale de recurs specifică care permite

justiţiabilului să se plângă de durata procedurii care încalcă art. 13.

Subsidiaritatea

Prin enunţarea dreptului la recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale art. 13 consacră caracterul

subsidiar al garanţiei europene legând-o de regula epuizării căilor de recurs interne.

Kudla c. Polonia

Mifsud c. Franţa

Broca şi Tixier-Micault c. Franţa

Instanţa internă poate fi şi una nonjurisdicţională dacă prezintă unele garanţii de

independenţă, de imparţialitate şi de procedură.

Klass c. Germania

Diana c. Italia

Camenyind c. Elveţia

151

Statul are deci o obligaţie pozitivă de a oferi individului în dreptul intern un mijloc de redresare a

situaţiei contrară Convenţiei, indiferent de autorul încălcării. În consecinţă absenţa unui recurs în

dreptul intern împotriva unei sancţiuni disciplinare, pronunţată împotriva unui elev (Valsamis c.

Grecia) sau a unui deţinut lovit de o măsură de prelungire a izolării (Ramirez-Sanchez c. Franţa)

sau împotriva unui refuz a directorului închisorii de a transmite scrisoarea deţinutului (Frérot c.

Franţa) pentru singurul motiv că este vorba despre o măsură de ordin interior, constituie încălcare a

art. 13.

Efectivitatea recursului trebuie asigurat atât în fapt cât şi în drept. El nu trebuie să fie dependent

de acţiunea autorităţilor publice şi să fie accesibil interesaţilor.

Gurepka c. Ukraina

Observer şi Guardian c. R.U.

Vilvarajah c. R.U.

Exigenţa efectivităţii este cu atât mai puternică dacă în cauză este vorba despre un drept intangibil.

Bati ş.a. c. Turcia

Aksoy c. Turcia

Assenov c. Bulgaria

McCann c. R.U.

Edwards c. R.U.

Chahal c. R.U.

Jabari c. Turcia

Chamaïev ş.a. c. Georgia şi Rusia

Gebremedhin c. Franţa

Exigenţa recursului „efectiv” implică un recurs care să se opună executării unei măsuri de

expulzare colectivă a străinilor (art. 4, Ptc. 4) înainte de rezultatul examinării de către autorităţile

naţionale a compatibilităţii acestei măsuri cu CEDO.

Conka c. Belgia

Dacă este deschisă în dreptul intern la o cale de recurs specifică pentru plângeri legate de durata

excesivă a procedurii, recursul efectiv este, potrivit CtEDO, cel care permite fie să intervină cât mai

curând decizia jurisdicţiei sesizate, fie să dea justiţiabilului o reparaţie adecvată pentru întârzierile

acuzate.

Brusco c. Italia

Mifsud c. Franţa

De curând, judecătorul european leagă dreptul la recurs efectiv de executarea deciziilor justiţiei.

Iatridis c. Grecia

152

Dreptul de proprietate

Art. 1, Protocolul nr. 1 la CEDO

Dreptul de proprietate a fost inclus de unii autori în categoria celor de natură civilă în timp ce alţii

îl numără printre drepturile economice. Însăşi includerea acestui drept în categoria celor

fundamentale a fost pusă în discuţie. Astfel, pornind de la valoarea esenţială pentru existenţa

individului atribuită proprietăţii private, dreptul care o protejează nu poate fi decât unul

fundamental.

Recunoscut iniţial de autorii DUDO (art. 17), inclus apoi în Convenţia privind eliminarea tuturor

formelor de discriminare rasială (art. 5, al. d), dreptul de proprietate nu se mai regăseşte printre cele

protejate în Pactele internaţionale din 1966. Acest fapt se înscrie în tendinţa ONU din acea perioadă

care considera proprietatea individuală depăşită şi absorbită de proprietatea popoarelor, proclamată

intangibilă de art. 47 al PIDCP.

Texte apropiate:

Art. 14 din CADOP

Art. 21 din CADO

Având în vedere sensibilitatea politică atribuită protecţiei dreptului de proprietate, autorii CEDO nu

l-au inclus iniţial în textul convenţional. Protecţia juridică a fost însă extinsă asupra acestui drept la

timp foarte scurt după adoptarea CEDO prin includerea lui în primul Protocol adiţional la acest

document, adoptat 20 martie 1952. Timp de 30 de ani, în jurisprudenţa organului de control al

Convenţiei nu s-a putut remarca o încălcare a acestui drept. Abia în anii 1980, începând cu hot.

Sporrong şi Lönnroth din 23 septembrie 1982 s-a produs o adevărată „revoluţie” (Marguénaud,

2008) în dreptul european al protecţiei proprietăţii, art. 1 din Ptc. nr. 1 fiind „rescris”.

1. Lectura art. 1 din Ptc. nr. 1 la CEDO

Text:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit

de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de

principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră

necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata

impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

153

Primul alineat consacră dreptul pentru orice persoană fizică şi juridică de a-şi vedea bunurile

protejate şi interzice privarea de această proprietate, în timp ce al doilea garantează

prerogativele statului în materie economică şi fiscală.

Potrivit interpretării dată de CtEDO art. 1 din Ptc. 1 garantează dreptul de proprietate, având în

vedere că dreptul de a dispune de bunurile sale constituie „un element tradiţional fundamental” al

dreptului de proprietate.

Marckx c. Belgia

Începând cu hot. Sporrong şi Lönnroth art. 1 din Ptc nr. 1 s-a interpretat în sensul că ar cuprinde

trei norme.

1) Prima care se exprimă în prima frază a al. 1 şi conţine un caracter de ordin general, enunţă

principiul respectării proprietăţii;

2) A doua, cuprinsă în a doua frază a aceluiaşi alineat, vizează privarea de proprietate şi o

supune unor condiţii;

3) A treia, consemnată în al doilea alineat, recunoaşte statelor contractante puterea de a

reglementa folosirea bunurilor potrivit interesului general.

Hot. James c. R.U. din 21 februarie 1986 precizează că aceste trei reguli sunt legate între ele

deoarece a doua şi a treia sunt exemple particulare de atingere a dreptului de proprietate şi trebuie

deci interpretate în lumina principiului consacrat în prima dintre aceste reguli.

Astfel, printr-o interpretare interdependentă a prevederilor acestor două alineate CtEDO a putut

verifica dacă în cauzele supuse judecării a fost menţinut un just echilibru între exigenţele

interesului general şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale individului.

După hot. Sporrong şi Lönnroth norma din prima frază a al. 1 serveşte drept principiu de

interpretare a întregului text şi permite de asemenea sancţionarea autonomă a atingerilor aduse

substanţei dreptului de proprietate.

Dând noţiunii de „bunuri” o forţă autonomă, judecătorul european a lărgit sensibil câmpul de

aplicare a dreptului de proprietate.

Gasus Dosier und Fördertechnik Gmbh c. Olanda

Oneryildiz c. Turcia

Înţeleasă în sens larg, noţiunea de „bunuri” poate avea semnificaţia de „unele drepturi şi interese

care constituie active”.


154

Jurisprudenţa Curţii europene relevă o extindere substanţială a protecţiei „bunurilor” în a căror

categorie sunt incluse:

a) Bunuri „incorporale”, pe lângă cele corporale, cum ar fi:

- o clientelă (Van Marle c. Olanda);

- interesele economice legate de exploatarea unui debit de băuturi (Tre Traktörer Aktielobag c.

Suedia);

- un proiect imobiliar (Pine Valley c. Irlanda);

- părţi sociale (Sté S şi T c. Suedia; Sovtransavto Holding c. Ucraina);

- drepturi asupra bunurilor succesorale, din moment ce succesiunea este deschisă (Inze c. Austria,

Mazurek c. Franţa);

- proprietatea intelectuală, având în vedere că marca comercială constituie un „bun”, din momentul

înregistrării definitive potrivit regulilor în vigoare în statul în cauză (Anheuser-Busch Inc. c.

Portugalia);

- o operă spirituală, protejată de dreptul de autor (Balan c. Moldova).

b) Creanţele beneficiază de calificarea de „bunuri” fiind analizate ca „valori patrimoniale”. O

creanţă este calificată astfel dacă este constituită. Potrivit jurisprudenţei europene o creanţă nu poate

fi considerată un „bun” în sensul art. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o

decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat.

Raffineries grecques Stran şi Stratis Andreadis c. Grecia (creanţă contractuală recunoscută printr-o

sentinţă de arbitraj definitivă şi obligatorie)

Fernández-Molina González ş. a. c. Spania

O creanţă virtuală, dacă nu a fost nici contestată, nici lichidată printr-o decizie judiciară, va fi de

asemenea considerată „bun” din moment ce interesatul are o „speranţă legitimă” de a-şi vedea

creanţa concretizată.

Pressos Compania Naviera SA ş.a. c. Belgia (creanţă în repararea prejudiciului)

Criteriul decisiv al unei speranţe legitime protejată prin art. 1 din Ptc. 1 rezidă în existenţa unui

fundament suficient în dreptul intern, care ar califica „valoarea patrimonială” a creanţei

reclamantului inclusă în scopul protecţiei art. 1 al. Ptc. 1.

Kopecky c. Slovacia

Totuşi, existenţa unei „contestaţii reale” sau a unei „pretenţii” nu este suficientă pentru a stabili o

„speranţă legitimă” fără o prevedere naţională în acest sens.

Von Maltzan ş.a. c. Germania

155

Legile retroactive pun adesea în joc drepturi patrimoniale fiind astfel susceptibile de a aduce

atingere dreptului de proprietate. Noţiunea de „speranţă legitimă” fundamentează aplicabilitatea art.

1, Ptc. 1 şi deschide calea controlului compatibilităţii acestor legi cu această dispoziţie.

Lecarpentier ş.a. c. Franţa

Draon c. Franţa

Maurice c. Franţa

Noţiunea de „speranţă legitimă” are totuşi nişte limite care reies din jurisprudenţa bine stabilită a

aceleiaşi instanţe europene. Astfel, art. 1, Ptc.1, este aplicabil doar „bunurilor actuale” şi nu

garantează un drept de a deveni proprietar al unui bun şi, mai ales, de a primi un bun pe cale de

succesiune sau de liberalitate.

Marckx c. Belgia

Merger şi Cros c. Franţa

Curtea europeană a limitat astfel aplicarea „speranţei legitime” în cadrul contenciosului restituirii

bunurilor confiscate de regimurile comuniste. Nici „speranţa de a vedea recunoscută supravieţuirea

unui vechi drept de proprietate imposibil de exercitat efectiv de mult timp”, nici „o creanţă

condiţională care se stinge pentru faptul nerealizării condiţiei” nu pot fi considerate drept „bunuri”

în sensul art. 1 din Ptc. 1.

Malhous c. Republica Cehă

Mosteanu ş.a. c. România

c) În scopul aplicării dinamice a dreptului la nediscriminare, judecătorul european consideră că

o prestaţie socială se situează în câmpul de aplicare a art. 1. Ptc. 1 având în vedere natura

patrimonială a acesteia.

Gaygusuz c. Austria (alocaţie de urgenţă pentru un şomer)

Willis c. R.U. (alocaţie de văduvă)

Büchen c. Republica Cehă (alocaţie de pensionare)

De asemenea, o obligaţie de a plăti o cotizaţie socială intră în câmpul de aplicare a art.1, al. 2 din

Ptc. 1 cu titlu de „plată de impozite sau de alte contribuţii şi amenzi”.

Van Raalte c. Olanda

156

Drepturi ce decurg din exercitarea unei profesii, de regulă una liberală.

Fosta Comisie a decis că nu constituie un bun, în sensul art. 1, volumul de activitate al unei

persoane care practică o asemenea profesie, volum supus riscurilor inerente vieţii economice, şi nici

speranţa notarilor publici ca onorariile lor să nu le fie diminuate printr-o viitoare reglementare.

Fédération grecque des commissionnaires en douane, Gialouris e autres c. Grecia


În schimb, tot fosta Comisie a decis că dreptul medicilor de a pretinde actualizarea onorariilor

plătite de pacienţi pentru consultaţiile medicale pe care le efectuează, drept care rezultă din

convenţiile încheiate cu organismele publice de securitate socială, constituie un bun în sensul art. 1

bucurându-se de protecţia instituită de acesta.

Association des ommipracticiens c. Danemarca

Judecătorul european reţine o accepţiune foarte largă a dreptului de proprietate, care facilitează

autonomia noţiunii de „bun”.

Pe de o parte, Curtea admite că dreptul la respectarea bunurilor poate fi invocat în legătură cu

diverse titluri. De exemplu, clientela unui organizator de spectacole în aer liber expulzat de

municipalitate de pe terenul pe care îl închiria a fost considerată „un bun”.

Iatridis c. Grecia

De asemenea, o locuinţă de familie construită ilegal în apropierea unei gropi de gunoi reprezintă

„un interes economic substanţial” constituind un „bun” în sensul art. 1, Ptc. 1.


În alt caz, Curtea a analizat toleranţa implicită a autorităţilor, care a stimulat speranţa legitimă a

reclamantului, ca pe o recunoaştere de facto a interesului patrimonial a reclamantului care ţinea la

locuinţa sa.

Osman c. Bulgaria

Pe de altă parte, faptul că dreptul intern nu recunoaşte un interes particular ca „drept” sau ca „drept

de proprietate” nu împiedică interpretarea acestui interes drept „bun”.

Brosset-Triboulet ş.a. c. Franţa

Depalle c. Franţa

Tendinţa jurisprudenţei europene de a „socializa noţiunea de bunuri” se manifestă chiar în absenţa

unui titlu de proprietate, din moment ce „resursele economice şi veniturile” pe care interesaţii le

157

trag din ansamblul activităţilor lor economice (case construite pe terenurile ascendenţilor lor,

cultivarea acestor terenuri, dreptul asupra terenurilor comunale, activităţi de creştere a animalelor...)

constituie, potrivit judecătorului european, „bunuri” în sensul art. 1, Ptc. 1.

Dogan ş.a. c. Turcia

Întinderea dreptului garantat

În timp ce în dreptul intern, ca şi în dreptul internaţional, garantarea efectivă a dreptului de

proprietate este însoţită de un drept la indemnizare, absenţa unei dispoziţii privind indemnizarea în

textul european face iluzorie protecţia dreptului de proprietate în caz de atingere.

James c. R.U.

Pentru a suplini această lipsă, judecătorul european a completat textul art. 1 prin interpretarea sa

statuând că: „Obligaţia de a indemniza reiese implicit din art. 1, Ptc. 1 luat în ansamblu”

Lithgow c. R.U.

Câmpul de protecţie a art. 1, Ptc 1 a fost sensibil lărgit prin intervenţia „obligaţiilor pozitive”.


a) CtEDO consideră că protecţia efectivă a dreptului de proprietate poate cere măsuri pozitive. Iar

statul care refuză, de exemplu, să intervină prin autorităţile sale publice pentru a executa o decizie

de expulzare a celor care ocupă proprietatea reclamantului nu îşi îndeplineşte obligaţia pozitivă

referitoare la protecţia acestui drept.

Matheus c. Franţa

b) În ciuda tăcerii textului convenţional, jurisprudenţa europeană confirmă existenţa unei exigenţe

procedurale inerentă acestei dispoziţii. Astfel procesul decizional privind măsura care aduce

atingere dreptului de proprietate trebuie să fie echitabil şi să ofere persoanei atinse ocazia adecvată

de a-şi expune cauza în faţa autorităţilor competente în vederea contestării efective a acestei măsuri.

Agosi c. R.U.

Jokela c. Finlanda

c) Judecătorul european a recunoscut „efectul orizontal” al dreptului de proprietate, afirmând că

CEDO obligă statele părţi să adopte măsuri necesare pentru a proteja dreptul de proprietate „chiar şi

în cazurile litigiilor între persoanele fizice sau juridice”. Este vorba despre o obligaţie procedurală

materializată prin stabilirea unei proceduri judiciare care să permită tribunalelor să „tranşeze

eficient şi echitabil orice eventual litigiu între persoanele private”.

Sovtransavto Holding c. Ucraina

Anheuser-Busch Inc. c. Portugalia

158

Zehentner c. Austria

Limitările dreptului de proprietate

Privarea de proprietate, fără a fi expres definită de către judecătorul european, constituie potrivit

jurisprudenţei un transfer de proprietate, care rezultă din deposedarea formală de obiectul

proprietăţii.

Sporrong şi Lönnroth c. Suedia

Pentru a fi legală o privare de proprietate trebuie să urmărească un scop de utilitate publică şi să

aibă loc în condiţii prevăzute de lege şi principiile generale de drept internaţional.

Curtea atribuie noţiunii de „utilitate publică” un sens larg. Astfel, un transfer de proprietate

răspunde utilităţii publice dacă este efectuat în beneficiul ansamblului colectivităţii, dar şi chiar

dacă colectivitatea, în ansamblul ei, nu se serveşte sau nu profită de bunul în chestiune, atunci când

este operată în cadrul unei politici legitime de ordine social-economică sau de alt fel, mai ales, a

unei politici de „justiţie socială”.

În această materie, Curtea lasă legislatorului naţional grija de a defini imperativele „utilităţii

publice”, sub rezerva ca judecarea sa să nu fie „lipsită în mod manifest de bază rezonabilă”.

James c. R.U.

Trimiterea la legea şi la principiile de drept intern presupune mai întâi existenţa unor norme de

drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile. Legea internă trebuie deci să

definească cu precizie suficientă condiţiile şi modalităţile de privare de proprietate.

Belvedere Alberghia S.r.l. c. Italia

Giacobbe ş.a. c. Italia

Reglementarea folosirii bunurilor

Potrivit jurisprudenţei europene, prin „reglementarea folosirii bunurilor” se înţelege o măsură care

vizează „să limiteze sau să controleze” folosirea proprietăţii.


Mellacher ş.a. c. Austria

În accepţiunea Curţii o confiscare ţine de reglementarea folosirii bunurilor dacă este prevăzută de

lege şi dacă urmăreşte un interes general.

Handyside c. R.U.

Air Canada c. R.U.

Bowler International Unit c. Franţa

159

Astfel, pentru a fi conformă Convenţiei reglementarea folosirii bunurilor trebuie să răspundă unui

interes general, statele având libertatea de a defini ce este necesar pentru această reglementare

potrivit art. 1, al. 2, Ptc. 1. CtEDO consideră că legislatorul beneficiază de o marjă largă pentru a

se putea pronunţa asupra existenţei unei probleme de interes general.

a) Statele beneficiază de această marjă largă pentru punerea în aplicare a unor politici sociale şi

economice. Astfel, Curtea a constat că ţin de interesul general următoarele situaţii:

- organizarea unei profesii importante pentru ansamblul sectorului economic (Van Marle c. Olanda)

- interzicerea importului de aur (Agosi c. R.U.)

- amenajarea urbană (Allan Jacobsson c. Suedia)

- politica locuinţelor (Hutten-Czapska c. Polonia, Spadea şi Scalabrino c. Italia)

- sesizarea de către vamă a unui avion care a servit pentru import de droguri (Air Canada c. R.U.)

b) Jurisprudenţa constantă recunoaşte statelor o marjă largă de apreciere în materia protecţiei

mediului.

Fredin c. Suedia

Hamer c. Belgia

Turgut ş.a. c. Turcia

Brosset-Triboulet ş.a. c. Franţa

c) Pentru un stat membru al UE şi parte la CEDO interesul general poate fi de natură comunitară.

Bosphorus Airways c. Irlanda

Potrivit art. 1 din Ptc. 1, reglementarea folosirii bunurilor include obligaţia de a plăti impozite.

Darby c. Suedia

Gasus Dosus Dosier und Fördertechnik Gmbh c. Olanda

Atingerea substanţei dreptului de proprietate

Substanţa dreptului de proprietate este atinsă atunci când acest drept, chiar dacă este intact dpdv

juridic, devine precar prin limitările aduse din cauza incertitudinii permanente care afectează

situaţia juridică a bunului fiind astfel lipsit de conţinut. Judecătorul subliniază necesitatea „de a

privi dincolo de aparenţe şi de a analiza realităţile situaţiei litigioase”.


Constituie astfel atingere a dreptului de proprietate în substanţa sa:

- interdicţia de a construi şi un permis de expropriere care ating nişte proprietăţi imobiliare,

neexecutate 20 de ani.

160


- o procedură de dezmembrare cu transfer provizoriu de terenuri care a durat 15 ani sau 9 ani

Erkner şi Hofauer c. Austria

Poiss c. Austria

Wiesinger c. Austria

- exercitarea de către stat a dreptului său de preemţiune asupra vânzării unei opere după 10 ani de la

realizarea acesteia

Beyeler c. Italia

- o expropriere în fapt care, în absenţa exproprierii formale, privează bunul de orice disponibilitate

Papamichalopoulos c. Grecia

Karagiannis c. Grecia

- o confiscare de fapt a unor obiecte de valoare sechestrate ilegal de poliţie

Vasilescu c. România

Incertitudinea care afectează situaţia bunului poate de asemenea să-şi găsească sursa într-un

obstacol de fapt care potrivit Curţii poate încălca Convenţia precum un obstacol juridic.

Loizidou c. Turcia

Dogan ş.a. c. Turcia

Pentru a fi conformă cu CEDO atingerea principiului respectării proprietăţii trebuie să fie

prevăzută de lege.

Iatridis c. Grecia

Curtea leagă, de asemenea, dreptul la executarea deciziilor de justiţie de respectarea dreptului

de proprietate.

Georgiadis c. Grecia

Antonetto c. Italia

Prodan c. Moldova

Broniowski c. Polonia

Sarica şi Daliver c. Turcia

Controlul proporţionalităţii

În materia limitărilor dreptului de proprietate trebuie menţinut un just echilibru între exigenţele

interesului general al comunităţii şi imperativele protejării interesului individual. Aprecierea

acestui echilibru se referă la condiţiile de despăgubire, dreptul la indemnizare fiind un element

constitutiv al dreptului de proprietate.

James c. R.U.

161

Judecătorul european include în controlul exercitat şi latura procedurală a acestei proceduri în

sistemul juridic naţional.

Jokela c. Finlanda

Maupas c. Franţa

Lipsa indemnizării nu poate fi justificată decât în circumstanţe excepţionale.

Ex-regele Greciei ş.a. c. Grecia

Statele trebuie să respecte şi un termen rezonabil al indemnizării care trebuie să fie una adecvată.

Guillemin c. Franţa

Piron c. Franţa

Akkus c. Turcia

Almeida Garrett, Mascarehas Falacao ş.a. c. Portugalia