9 7 7 1 2 2 0 6 3 5 0 0 6

I S S N 1 2 2 0 - 6 3 5 0

9 7 7 1 2 2 0 6 3 5 0 0 6

I S S N 1 2 2 0 - 6 3 5 0

7 357( ) / 2017

73

57

(

)

/ 2

01

7

Augustin Buzurasau rezisten�a

prin cultutăde Eugen Simion

Titu Maiorscuși decalo(a)gelecriticii literare

de Lucian Chișu

Science etconscienceeuropéene,

un débattoujours actuel

de Alexandru Zub

Cărările pierduteale poeziei unei

generaţii pierdute.Antologia poeţilor

de azi (1934)de Paul Cernat

Nr. ( ) / 20177 357

Mihaela BURUGĂ

secretar de re acţieiat d

CUPRINS

1

7/2017

IN MEMORIAMEugen SIMION: Augustin Buzura sau despre „rezistenţa prin cultură”

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3

FRAGMENTE CRITICEEugen SIMION: Ion Ghica - opera literară (IV)

Ion Ghica – Literary Work (IV) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6

A GÂNDI EUROPAAlexandru ZUB: Science et conscience européene, un débat toujours actuel

Știința și conștiința europeană, o dezbatere constantă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14

INTERVIUDoris MIRONESCU: „Mă declar nepregătit pentru orice soluţii iscusite care

să ocolească democraţia şi libertatea cuvântului”„I declare myself unprepared for any sophisticated solutions applied in order to circumvent democracy and freedom of speech”. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19

DOCUMENTLivia (MAIORESCU) DYMSZA: Livia DYMSZA în corespondenţă

cu Mihail Antoniade (II)

Livia (Maiorescu) Dymsza: Correspondence with Mihail Antoniade (II) . . . . . . . . . 25

TITU MAIORESCULucian CHIŞU: Titu Maiorescu şi decalo(a)gele criticii literare (II)

Titu Maiorescu and the decalogue(s) of literary criticism (II) . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35

SCRISOARE DE LA KÖLNNicolae CORBEANU: Luther 500

Luther 500 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 42

2

COMENTARIICaius Traian DRAGOMIR: Între uman şi divin ( situaţii politice)

Between human and divine (Political conditions) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 45Graţiela POPESCU: Bucurie de a evada în Utopia: Nichita Stănescu,

o călătorie în Italia artei clasiceThe joy to escape in Utopia: Nichita Stănescu, a journey in the Italy of classical art . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 48

Paul CERNAT: Cărările pierdute ale poeziei unei generaţii pierdute. Antologia poeţilor de azi (1934). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 52

Iulia-Cristina STAN: Diversitate exegetică şi invarianţi latenţi în receptarea operei blecheriene . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 56

Lia Brad CHISACOF: Poezia fanariotă pe înțelesul celor din veacul al XIX-lea (I) The Lost Paths of a Lost Generation. An Anthology of Today’s Poets (1934). . . . 68

Ilustrăm acest număr cu lucrări ale artistei plasticeLiana Axinte

Ne-am despărţit de curând de AugustinBuzura, Gusti – cum îi spuneau prietenii –un om bun, drept, decis să ducă totdeaunalucrurile la capăt, un maramureşean care şi-a petrecut ultimele decenii de viaţă, aici,printre noi, valahii. A trecut munţii nu sin-gur, ci însoţit, desigur, de reputaţia lui descriitor. Buzura a fost, este şi va rămâne,cred, în conştiinţa românilor, ca un marescriitor în linia moral-estetică a lui Slavici-

Rebreanu. El are în spate o operă masivă,puternică estetic, şi cine vrea să judece con-tribuţia generaţiei sale (generaţia ¢60) şi, îngenere, literatura română postbelică, nupoate face abstracţie în niciun chip, de epicalui înceată şi profundă, atentă la mişcărileobscure ale individului şi, totodată, atentăla destinul şi psihologia noilor categoriisociale apărute sub regimul totalitar. Ro -manele lui, începând cu Absenţii (un splen-

3

In memoriam

Eugen SIMIONAugustin Buzura

sau despre „rezistenţaprin cultură”

Acest text este un ultim omagiu pe care autoul i-l aduce lui Augustin Buzura (1938-2017), roman-cier de sorginte transilvană, pe linia de evoluţie narativă Slavici-Rebreanu, care ne-a părăsit înacestă lună. Romanele semnate de Augustin Buzura, Absenţii, Feţele tăcerii, Orgolii, Vocilenopţii, Refugii, Drumul cenuşii, Recviem pentru nebuni şi bestii, Raport asupra singură-tăţii, pot fi considerate o cronică a lumii româneşti, scrisă din unghi moral, soical şi estetic de cătreun bun cunoscător al psiholgilor individuale şi a celei sociale, graţie pregătirii sale de medic psihia-tru. În toată creaţia sa, Augustin Buzura a fost apărătorul valorilor umaniste, calea urmată deacest om bun şi înţelept fiind aceea a rezistenţei prin cultură.Cuvinte-cheie: Literatură, romna, conştiinţă, umanism, Augustin buzura, necrolog.

This text is a last homage to Augustin Buzura (1938-2017), a novelist of Transylvanian origin, onthe narrative evolution line Slavici-Rebreanu, who left us this month. The novels written byAugustin Buzura, The Absentees [Absenții], The Faces of Silence [Fețele tăcerii], Pride[Orgolii], The Voices of the Night [Vocile nopții], Refuges [Refugii], The Road of the Ashes[Drumul cenușii], Requiem for Fools and Beasts [Recviem pentru nebuni și bestii], Reporton the State of Loneliness [Raport asupra singurătății], can be considered a chronicle of theRomanian world, written from a moral, social and aesthetic angle by someone who knows well theindividual and social psychology, due to his training as a psychiatrist. In all his creation, AugustinBuzura was the defender of the humanistic values, the way followed by this kind and wise manbeing the one of resistance by culture.Keywords: Literature, novel, consciousness, humanism, Augustin Buzura, obituary.

Abstract

Eugen SIMION, Academia Română, preşedintele Secției de Filologie şi Literatură, directorul Institutuluide Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”; Romanian Academy, President of the Philology andLiterature Section, Director of The „G. Călinescu” Institute for Literary History and Theory, e-mail:eugensimion@fnsa.ro.

did roman de tip existenţialist modern) şicontinuând cu Feţele tăcerii, Orgolii, Vocilenopţii, Refugii, Drumul cenuşii, Recviem pen-tru nebuni şi bestii, Raport asupra singurătăţii,fac din unghi moral, social şi estetic, cronicalumii româneşti în evoluţia ei tulbure şi dra-matică, timp de aproape o jumătate desecol. Luptându-se cu cenzura şi cu dogme-le ideologice ale regimului totalitar, Buzuraa voit şi – trebuie să spunem – a reuşit săspună adevărul despre această lume scoasădin tradiţiile, valorile ei, destrămată, risipităşi împinsă spre un utopic viitor promiţător,care, bineînţeles, n-a fost niciodată atins.Prozatorul a scris în toate cărţile lui, despreaceste fenomene sociale şi umane dramati-ce, voind, repet, să spună adevărul şi săsugereze un alt model uman decât acela ofi-cial.

Prozatorul acesta cu trupul mare şi figu-ra calmă, tăcut şi prudent, cu privireamefientă şi cu un aer absent, a continuat săscrie şi să publice în ritmuri încete, dar sigu-re. Trenul lung de marfă, încărcat cu mate-riale grele, continuă să urce spre o ţintă pecare numai mecanicul din locomotivă ocunoaşte. Buzura are în spate o operă masi-vă, puternică estetic, şi cine vrea să judececontri buţia generaţiei ¢60 şi, în genere, lite-ratura română post belică nu poate face abs-tracţie de epica lui. Este, nu am îndoială, unmare scriitor. Un scriitor pe linia realiştilorardeleni (Slavici, Rebreanu, Pavel Dan),atent la mişcă rile obscure ale individului şi,totodată, atent, foarte atent la destinul şipsihologia noilor categorii sociale. Proză deanaliză? Realism psihologic? Eseu roma-nesc combinat cu epica de observaţie socia-

4

Eugen Simion

lă? Toate, am sentimentul, intră şi se armo-nizează în naraţiunea acestui autor coborâtdin Berinţa Maramureşului, trecut printr-ofacultate de medicină (Buzura este, la origi-ne, medic psihiatru) şi instalat pe la sfârşitulanilor ‘60 în literatura română. Bine instalatşi uşor de identificat, nu numai prin talentulsău excepţional, dar şi prin atitudinea luimorală dreaptă şi responsabilă, azi ca şi ieri.

A avut mulţi cititori care l-am urmărit, cufidelitate, de la o carte la alta. Scriitori ca el– şi, desigur, ca şi alţii din generaţia lui şidin generaţiile dinainte sau după ea – aufăcut ca România să rămână, timp de ojumătate de secol, o naţiune culturală, nu „oSiberie a spiritului”, cum a profeţit, îmiamintesc, un intelectual român care trăia înstrăinătate. „Rezistenţa prin cultură” n-afost o vorbă în vânt, ea a existat, s-a mani-festat prin contribuţia unor scriitori detalent şi de caracter, ca Augustin Buzura,care au înţeles că într-o istorie rea, voceacreatorului nu trebuie să tacă. Scriitorul, îmiamintesc că spune un alt mare creator epic,Marin Preda, – dispărut şi el prea de vremedintre cititorii săi, – a scris, odată, că atuncicând se apucă să scrie, prozatorul trebuie săfie conştient că dincolo de gradul scriituriisale se află un om însetat de adevăr care-laşteaptă...

Se spune că, atunci când dispare un omde valoare, rămâne un loc gol, care cu greupoate fi ocupat de altcineva. Dar ce seîntâmplă când cel care dispare dintre noieste un mare scriitor? Se întâmplă, cred, călocul gol lăsat de el va rămâne veşnic neocu-pat, pentru că talentul este unic în substanţaşi stilul lui, unic şi irepetabil. Şi, în fapt,locul gol nu rămâne niciodată gol, cu adevă-rat, dacă opera lăsată de cel dispărut esteputernică, originală. Cu acest sentiment nedespărţim de Augustin Buzura: cu senti-mentul că opera lui substanţială, irepetabi-lă, va acoperi absenţa lui în posteritate.Rămâne, neocupată, de bună seamă, sufe-rinţa celor ce au trăit în preajma lui şi a prie-tenilor săi, care, până mai ieri, erau bucuroşisă-l întâlnească şi să-i citească articolelesale, curajoase şi drepte, din „Cultura”. Înstilul său elaborat, încet, ardelenesc, solid şicredibil, Buzura a reuşit să spună adevărul

despre fantasmagoriile, speranţele şi deşer-tăciunile zgomotoase ale lumii postcomu-niste. Nu s-a sfiit să le noteze, uneori în pro-poziţii necruţătoare, apărând valorileneamului său.

Citindu-le săptămână de săptămână, mi-am dat seama că tăcutul, greoiul, încetulAugustin Buzura, coborât din BerinţaMaramureşului, avea în firea lui profundă,spiritul încăpăţânat, justiţiar al memoriandiş-tilor, aceia care s-au luptat, mai mult de osută de ani, ca românii să-şi câştige dreptu-rile lor naţionale şi să trăiască împreunăîntre frotierele aceluiaşi stat. Spirit profund,moralistic, Buzura renunţase la cariera demedic pentru a se consacra literaturii, şipentru a fi, astfel, mai aproape de adevăr, segândea, desigur, şi la moarte. N-o gândeacu disperare şi panică. Am putea zice căreflecta la iminenţa ei în spirit biblic: omultrebuie să facă în aşa fel, în viaţa de toate zilele,ca şi când ar trăi o veşnicie şi să se roage ca şicând ar muri mâine. Iată ce scrie, într-un arti-col, Augustin Buzura despre această temă(blestemata, imposibila temă, cum i-a spus unalt scriitor, cu aproape 200 de ani în urmă):„Din perspectivă umană, viaţa, atât cât ţi-edată, nu este deşertăciune, ci o incredibilăminune ce trebuie trăită cu intensitate, clipăde clipă. Cert este că moartea este inevitabi-lă, că suntem cu toţii singuri şi că viaţa nuare un scop evident, dar depinde doar denoi să fim sau să încercăm să fim ceea cedorim în puţinul timp ce ne este dat. Poatecă suntem doar o etapă în drumul sprealtceva, dar important este să trăim fiecareclipă de parcă ar fi ultima. Viaţa, munca dis-perată şi efortul de a cunoaşte sunt elemen-tele esenţiale ale drumului nostru spre nuştiu ce sau nu ştiu unde”.

Este mesajul pe care îl lasă cititorilor săiprietenul nostru, Augustin Buzura, care, ne-a părăsit, neaşteptat, lăsându-ne amintirealui de om înţelept, drept şi talentat şi, evi-dent, ne lasă şi impunătoarea sa operăepică. Drumul lui pe pământ se încheie aici,fie ca drumul operei sale să nu se încheieniciodată în posteritatea ce tocmai începe.

5

Augustin Buzura sau rezistența prin cultută

6

IV. În această manieră sunt prezentate înConvorbiri economice şi alte subiecte şi altemedii sociale. Se vorbeşte, în continuare,despre cinul negustorilor, despre legileschimbului, despre târgurile româneşti şi, dinnou, despre necesitatea industriei (fantasmalui Ghica). “Puneţi-vă pe industrie, deveniţi

producători, dacă vreţi să aveţi o patrieromână”, zice într-un rând naratorul lui sauun participant la acest dialog social neîntre-rupt. Ghica face şi o istorie a Cişmigiului, cuideologii, politologii (ruginiţii şi spoiţii) lui,care discută zilnic politica guvernului. Uniilaudă boierismul de altă dată şi critică pe

Fragmentecritice

Eugen SIMION

Ion Ghica – opera literară (IV)

Cea de a patra parte a studiului prezintă activitatea publicistică din Convorbiri economice. IonGhica face teoria ordinei şi a armoniei sociale, dar fresca epică nedesăvârşită sugerează, în formatsociologic, că tipologia prozei lui Ghica este aceea din schiţele lui Caragiale. Un posibil roman urbaneste Trei ani în România sau corespondenţa onorabilului Bob Dowley, o corespondenţă fictivădin 1876, în care naratorul creează tabloul de epocă în maniera cultivată de mai toţi prozatorii tim-pului. Abia ieşit de sub zodia fanariotismului, oraş cosmopolit, în faza de tranziţie spre o moderni-tate incertă, Bucureştiul este prezentat în stil balzacian, cu detalieri de case boiereşti, descrieri debucate alese, locuri de petrecere şi fizionomii ale unor personaje pitoreşti prefigurând proza luiMateiu Cargiale. În acest posibil roman urban, al cărui centru epic şi geografic este Bucureştiul,observaţiile lui Ion Ghica tinde să fixeze un model social bazat pe echilibru şi moderaţiune, semn căautorul este un moralist cu vocaţie şi un observator fin al societăţii româneşti. În concluzie, amin-tirile sale sunt nişte eseuri morale din care nu lipseşte spiritul critic, dar nici voinţa de a construi,de a atrage atenţia asupra modelelor, de a fixa legi şi reguli.Cuvinte-cheie: literatură, memorialistică, ficţiune, mediu, personaj, Bucureşti.

The fourth part of the study presents the journalistic activity (Economic Talks). Ion Ghica makesthe theory of the social order and harmony, but the unaccomplished fresco suggests, in sociologicformat, that the typology of Ghica’s prose is that of Caragiale’s sketches. A possible urban novel isThree Years in Romania or the Correspondence of Honourable Bob Dowley, a fictitious cor-respondence of 1876, in which the narrator creates the epoch picture in the manner cultivated byalmost all prose writers of that time. Just come out of the sign of the Phanariote Age, the cosmopo-litan city, in the stage of transition to an uncertain modernity, Bucharest is presented in Balzacianstyle, with details of noble houses, description of delicious food, party venues and physiognomies ofsome picturesque characters prefiguring Mateiu Caragiale’s prose. In this possible urban novel,whose epic and geographical centre is Bucharest, Ion Ghica’s remarks tend to fix a social modelbased on balance and moderation, a sign that the author is a moralist with vocation and a fineobserver of the Romanian society. To conclude, his memoirs are a kind of moral essays that are notlacking the critical spirit, the desire to construct, to trigger attention on models, to fix laws andrules in society.Keywords: literature, memoirs, fiction, environment, character, Bucharest.

Abstract

pantalonari, alţii înnoirea cu orice preţ şisporirea lefurilor. Este, în schiţă, lumea dinMomentele lui Caragiale. Naratorul, înţeleptşi echilibrat, face teoria ordinei şi a armonieisociale. Apar, în tablou, şi tinerii gheşeftari,anarhişti, carbonari, care, se zvoneşte, vorsă proclame “Republica de la Fefelei”, alu-zie – nu încape vorbă – la Republica de laPloieşti. Materia epică este comună cuaceea, repet, din Momente. Diferenţa este căIon Ghica vede numai sociologic, nu şi epic,şi ceea ce vede notează în limba unei satirefără ironie. Un Duliţă Dolofan, strănepot alprincipelui Zamfir din neamul Porfiro- -geneţilor (descendenţă, evident, imagina-ră!), aplică, în conversaţie, “metoda analiti-că a spiritului” şi descoperă o conspiraţiemonstruoasă ce urmează să pună mâna pegrădina de la Şapte Nuci. Recomandă, camijloc de represiune, bâta. Tot el denunţăun complot al anarhiştilor antidinastici şireclamă urgent suspendarea constituţiuni-lor. Sunt, încă odată, sub forme elementare,in nuce, personajele şi situaţiile din schiţelelui Caragiale, văzute de un liberal conserva-tor care are privirea ageră şi pătrunzătoare,observă uşor categoriile şi depistează menta-lităţile. În finalul capitolului Finanţele (1871),din care am citat mai înainte, prozatorul îşijustifică metoda folosită în Convorbiri şi sco-pul investigaţiilor sale:

“Intenţiunea mea – scrie el – când amapucat condeiul, a fost să vă împrospătezmemoria asupra unor convorbiri politico-economice la care aţi asistat adesea, suntsigur, prin adunări şi grădini, şi să dau unoarecare relief absurdităţilor ce ajunge azice acela care uită acasă multă-puţinăraţiune ce are; interesul personal şi mai alesinteresul momentului îl încalică, îi dă dez-ghinuri şi-l duce unde cu gândul n-a gân-dit.”

Şi, mai departe, într-un stil constructiv,iluminist, aproape mesianic:

“Oare nu este de cel mai mare interespolitic şi moral a studia amestecul cel maistraordinar ce se poate vedea de indepen-dinţă şi de servilitate ce esistă în societatearomână, de libertăţi proclamate, dar părăsi-te şi de tiranii abolite şi cu toate acesteadomnind în toată splendoarea şi vigoarea

lor? Nu este un fenomen de cel mai mareinteres a studia cum, într-o societate înzes-trată cu o constituţiune din cele mai liberale,îngrădită de toate garanţiile, să vedem abu-zul, nedreptatea, violenţa şi apăsarea dândpiept voiniceşte cu dreptatea şi cu legea şiîngenunchindu-le la pământ? Ignorenţapoporului, prejudeţele şi puterea căzută înmânele oamenilor trecutului ne esplică eleîndestul starea lucruri lor? Nu este oare tim-pul să ne întrebăm ce viitor îşi pregă teştenaţiunea română? Economistul, moralistul,omul de stat, profesorul, preotul pregătescei generaţiunile cele noi la viaţa la careEuropa a conviat România? Ce fac ei pen trua inspira poporului iubirea legalităţii şi adreptăţii, pentru a-i inspira ură şi dezgust încontra hatârului, abuzu lui şi ciocoismului?Fac ei pentru întărirea religiei, a fami liei,pentru respectarea proprietăţii şi siguranţaindividului ceea ce a făcut Şincai, PetruMaior, Lazăr, Vladimirescu, Câmpi nenii,Bălcescu şi boierii cei vechi pentru deştepta-rea simţului naţional? Unde este propaga-rea prin grai, prin scris şi prin faptă? Undeeste sancţiunea morală, când vedem pe ceicare practică imoralitatea şi calcă legile înpicioare, temuţi, stimaţi şi onoraţi pretutin-deni?! Daca într-aceste câteva pagine amizbutit a vă face să urâţi măcar un momentnedreptatea, daca am izbutit să vă fac săcugetaţi măcar un minut la greutăţile contri-buabilu lui, la starea lui nenorocită şi la uşu-rinţa cu care se aruncă banul muncit în chel-tuieli zadarnice şi vătămătoare; daca amrădicat în sufletul vostru dorinţa de a aduceun remediu acestor rele, sunt cu prisossatisfăcut. Vie cei vrednici a străbate aceastăcale, a o lumina şi a ne arăta limanul.”

*Într-o corespondenţă fictivă din 1876 (Trei

ani în România sau corespondenţa onorabiluluiBob Dowley) reia ceea ce, văzând frecvenţatemei şi numărul mare de tablouri, am puteanumi romanul Bucureştilor. Se interesează nuatât de misterele şi Don Juan-ii lui, cât dearhitectura haotică şi clasele so ciale ameste-cate şi pestriţe de la sfârşitul epo cii fanariote.Am citat până acum un număr mare de frag-mente despre uliţele, curţile, casele, saloane-

7

Ion Ghica – opera literară (IV)

le, caretele, vizitiii, cârciumile şi grădinile încare forfotesc ideologi improvizaţi din maimulte categorii sociale care fac politica ţării.Este prefigurată, într-o frescă epică nedesă-vârşită, lumea lui Caragiale. În corespon-denţa fictivă citată, se vaită de verile moleşi-toare şi de iernile ce te amorţesc. Casele suntdespărţite de maidanuri, colibe şi gropi.Palatul princiar este învecinat de un imensloc pustiu şi o casă în ruină, în Cotroceni esteo mănăstire cârpită transformată în reşedin-ţă de vară a principelui de Hohenzollern,bărbaţii români sunt “slabi şi smoliţi”,umbletul lor e “legănat şi indolent”, nicifemeile nu arată bine: sunt “anemice şi bol-năvicioase”, urmate de copii “sorbiţi şibuhăiţi”... Descrierea este de un realismcrud. Prin intermediul naratorului fictiv,Ghica prezintă acum un Bucureşti compara-bil, prin mi ze ria lui, cu indienescul Calcutta.Un om care ajunge la şaizeci de ani, scrie el,este considerat aici “ca indiscret” (sau, înlimbajul de azi, “expirat”) şi moştenitoriiprezumtivi capătă “dreptul de legitimăimpacienţă”. Colosală formulă. Bănuim căse poate traduce prin dreptul de a institui,prin lege, tutelă asupra individului ce a atinsşaizeci de ani, după ce, bineînţeles, indivi-dului în cauză i s-a retras, tot prin lege, drep-tul de a judeca şi de a decide ceva, în afarăde acela de a muri. Ghica nu pierde ocazia,ajungând la acest punct al geografiei saleliterare, să înfăţişeze în tonuri satirice uncortegiu funebru în această urbe plină deorgolii şi gunoaie:

“Pornirea pe lumea cealaltă se face aicicu jale şi alai. Pe încetatul din viaţă îl îmbra-că cu haine de gală, îl aşează într-un cosciugroşu, cu capul pe perină cu vapeluri, îlîncarcă într-un car negru, sub un catafalcdasupra căruia stă în picioare moarteapoleită cu coasa şi cu clepsidra în mână. Decâtva timp este la modă carul cu o panopliede cavaler cruciat. El pare a fi destinat cupreferinţă gradelor superioare ale armatei şiînaltei nobilimi. Echipagiul, împodobit cufel de fel de şireturi şi de ciucuri şi cu fel defel de figuri aurite, este tras de patru caiînveliţi de sus până jos cu postav negru,mânaţi de pe capră de un vizitiu cu un bicilung şi ţinuţi de şase scutieri cu torţe aprin-

se în mână. Mortul dezvelit la chip, cu faţaîn sus, cu o foaie de trandafir în gură, scutu-rat de pietrele pavelii, clatină mereu dincap, parc-ar protesta, sârmanul, în contraprofanaţiunei ce i se face. Astfel, plimbat însunetul clopote lor, prin târg şi prin stradeleprincipale, precedat de o droaie de popiîmbrăcaţi în odăjdii, urmat de muzica mili -tară, care-l jăleşte în cadinţă din toba mare şidin timbane, ajunge la grădina Belului. Înurma muzicei vin rudele şi amicele repau-zatului, câte patru într-o birjă, îmbroboditecu zăbranic negru şi cu ochii roşii. Patru jan-darmi călări, în mare ţinut, curat îmbrăcaţi,deschid marşa cortegiului împreună cu coli-va, cu panerul cu lumânările şi cu capaculcosciugului. Livrelele roase şi pătate, pălă-riile scofâlcite şi soioase, botfortele pline denoroi şi scălciate dă cioclilor un aer maimult de comedianţi, rădicându-le toată gra-vitatea.”

Pentru a fi mai elocvent, prozatorulreproduce apoi datele dintr-o cercetare sta-tistică privind suprafaţa Principatelor, înraport cu ţările învecinate. Citează dinOvidiu şi, într-o stare de spirit mai bună,corespondentul englez care observase pânăacum numai maidane şi oameni mizeri şi

8

Eugen Simion

9

Ion Ghica – opera literară (IV)

indolenţi, îi vede acum blânzi şi supuşi, edrept încă apatici, inerţi, dar, zice el, “porniţidin loc, cu greu îi mai poţi opri”. Observaţiedreaptă. Ghica este mulţumit cu aceastărupere din inerţie şi, ochi expert de proprie-tar de moşie, laudă vrednicia românului:“te minunezi de lucrarea ce poate face unromân într-o zi [...] un român sapă într-o ziopt prăjini pogoneşti de porumb (33 are) şiseceră cinci până la şase clăi de grâu”. Îşischimbă părerea şi în privinţa femeilorromânce. Le găseşte plăcute, graţioase, cupriviri scânteietoare, elegante, mândre,greu de sedus, ca toate meridionalele.Englezul lui Ghica (naratorul acestor falsescrisori) le înfăţişează în culori fastuoase,înnobilând imaginea dezolantă de pânăacum a oraşului:

“Româncele sunt graţioase şi plăcute. Auochi negri cari scapără scântei de foc, o cău-tătură care încălzeşte ca razele soarelui şipătrunde ca o săgeată. Dar, ca toate meri-diona lele, iau foc anevoie. Nu este rar săvezi oameni îmbătrâniţi în oftări de speran-ţe înşelate, care se consolă de multe ori,nenorociţii, dându-şi aere de fericire. Cutoate acestea, dacă am crede câte se zic,cazurile de cădere dinaintea unei toalete debal, unei loje la operă sau unei călătorii labăi de mare nu sunt rare. Bărbaţii cei buni şiblajini nu prea cercetează despre proveninţabogatelor stofe în care se înfăşoară frumoa-sele şi elegantele lor soţii. Află dar, amice, cădamele de aici poartă rochii de atlas, de faişi de catifea epinglée, lipite de pulpe, ca pan-talonii husarilor, grămădite mototol dindă-răt, şi cu coadă de doi coţi, botine cu tocînalt de o schioapă, potcovite cu alamă;pălării numai cât podul palmei, legate pecreştetul cocu lui, şi cadogane de o oca arun-cate pe spate; toate acestea aduse de porun-ceală assortis de la cele mai renumite mo -diste din Paris. Nu crede dar când ţi sespune că ele sunt îmbrăcate cu foi de viţă şicu pene de cocoş. Caleasca de Viena, cu caiungureşti, cu vizitiu cu cocardă, cu şireturide fir la pălărie şi la cusături, este supremulfericirei elegantelor. Este nobil şi de bun tonca o damă să se învârtească pe şosea, celpuţin de două ori, de la havuz până la ron-dul cel mare, răsturnată pe un fund de

mătase albastră, vânătă sau galbenă; apoi săse coboare, ca să-şi târască niţel coada rochi-ii prin praf, încungiurată de trei-patru ele-ganţi, urmată pas cu pas de mândrul lacheucare-i duce manteluţa de cinci dramuri pebraţe. Şi apoi, acasă... Dumnezeu ştie cumtrăieşte. Vezi dar că departe de a fi săl batice,damele d-aici sunt civilizate, şi încă preacivilizate.”

Nu lipseşte din această vastă frescăfumurie, cu pete de culori solare, sudice pecare le-am remarcat mai înainte, masa (figu-ra bucătăriei, adică discursul gurmand).Este cazul să ne oprim o clipă asupra lui.Din cele relatate până acum s-a reţinut fap-tul că memorialistului, om cu dare de mână,îi place să mănânce bine şi, pe unde trece(prin Samos sau prin Paris şi Londra), nuuită să noteze meniul cinei sau al dejunului.Raportează, apoi, soţiei – va face acelaşilucru şi Odobescu – lista bucatelor şi calita-tea lor. În corespondenţa închipuită pe careo comentăm, eroul său – onorabilul BobDowley, observă că poporul român este “celmai frugal ce am văzut”. El s-ar hrăni într-ozi “cu legume fierte în apă, cu două fire deceapă şi cu o bucată de mămăligă uscată”.În plus, biserica le impune românilor 200 dezile de post pe an, interzicându-le carnea,oulele, laptele şi chiar peştele. Nu-i deloc oimagine a opulenţei şi, dacă ne luăm dupăea, putem crede că românii sunt, toţi, niştepustnici şi că ei trăiesc într-un deşert. Ghicarevine în alt capitol al Convorbirilor...(Producţiunea, consumaţiunea şi schimbul)asupra temei şi dă alte informaţii desprecultura gastronomică românească. Costacheprimeşte o moştenire şi deschide un birt laBrăila şi, om de gust şi cu mari ambiţii, vreaca bucătăria lui să fie “bucătăria bucătăriei”.Cheamă, în consecinţă, pe jupâneasa StancaMoldoveanca, care fusese chelăreasă la unhatman din Dorohoi, să organizeze cuhnea,ceea ce Stanca şi face, cu mare meşteşug şiimensă autoritate. Ce urmează este un regalculinar:

“Jupâneasa Stanca, după ce îngraşă binenevinovatele dobitoace cu fel de fel deboabe şi de nuci, intră cu cuţitul în mijlocullor, ş-apoi să mai auzi vaiete şi ţipete! Treizile şi trei nopţi urla târgul de protestările şi

de guiţăturile victimelor. I-a fost destulStanchei câteva zile ca să facă cămara dom-nului Dobrotinescu un adevărat muzeu degastronomie. Dispoziţiunea era ceva artis-tic: În întâiul rând, cum intrai pe uşă, figu-rau un şir de far furii cu piftii de picioare deporc, de viţel şi de labe de pasări, cu usturoişi fără usturoi; fiecare dintr-aceste răcituriavea la spatele sale câte un rât de porc saude purcel, cu urechile ciulite şi cu nărileumflate, curăţite şi făcute dobă. În mijloculcămării se rădica o piramidă mare de piepţide gâscă, destinaţi a fi puşi la fum, ca să sefacă pas tramă; apoi, în toate părţile, festoa-ne de cârnaţi mari şi mititei, înşiraţi unii dealţii şi atârnaţi de tavan şi de pereţi, căpăreau frânghiile unei corăbii gata de pleca-re; în fund, o baterie de şunci sfidau mân-dru Yorku şi Westfalia. Mezelicuri, mâncărişi băuturi de tot felul avea domnul Dobro -tinescu, numai un lucru îi lipsea: muşterii.Se plimba de dimineaţa până seara, d-a lun-gul şi d-a latul, printre toate aste frumuseţide lucruri gustoase, şi jalea îi era mare, căcile vedea veştejindu-se. În toate zilele aruncala câni câte cinci-şase bucăţi, pe cari nu lemai putea suferi vecinătatea.”

Numai că în paradisul culinar nu intrăaproape nimeni şi, după cum s-a constatatdin fragmentul de mai sus, birtaşul Costacheeste pe punctul de a da faliment. Gazetarullocal transcrie lista de bucate în stil figurat,fantezist şi atunci clienţii se îmbulzesc în bir-tul “Gura raiului”. Situaţie, din nou, caragia-liană. Iată cum sună acum re clama compusăde Epaminondas Iscuzaroglu:

“Aici e «Gura raiului», îţi pui patrihir degât, îţi armezi pălăria estudentina cu lingu-ră şi furculiţă; te aşezi la desfătătoare şi tepovăţuieşti după alăturata spovedanie:

Mila lui Dumnezeu de făină sau demălai.

Basma de nas de tocitoare.Raci albi umpluţi.Raci roşii fierţi.Calif de Bagdad.Îngheţată de labe.Sămânţă de vorbă de Drăgăşani.Gâlceava de la Marghiloman.Palavră de Moca etc., fiecare cu preţurile

lor.

- Şi acum, nene Costache, lipeşte-o lageam, să se vadă de la uliţă.

Din ziua aceea, birtul s-a umplut de muş-terii, de nu mai găseai loc; boieri, negustorişi meseriaşi alergau din toate părţile la«Gura raiului» să ia o transparentă, sămănînce roşi fierţi şi albi umpluţi, să beasămânţă de vorbă, şi să soarbă palavră.”

În acest cadru, un gazetar provincial,colaborator la ziarul “Înţelepciunea popoa-relor”, “patriot liber [...] om fără prejudeţecum s-ar zice”, ideolog pozitivist susţine cătoate relele vin de la lipsa industriei şi, întrerachiu şi fleică, propune un sistem care sărevoluţioneze economia. Retorica lui esteformidabilă, pare o pastişă a limbajuluifolosit de eroul din piesa lui Caragiale:

“Înţelegeţi bine, domnilor – nu e aşa? –că urmând sistemul meu, pe de o parte arintra în ţară pe grâu, secară, orz şi rapiţă cetrimitem în străinătate ca la două-trei sutede milioane de franci pe an, pe când pe dealtă parte n-ar mai ieşi acele două sute cin-cizeci de milioane cari se duc pe tot felul desecături ce ne trămite Europa. Vă puteţiînchi pui ce ar deveni România în zece saucinsprezece ani, când s-ar grămădi câte treisute de milioane pe tot anul; ar ajunge săaibă în pungă şase-şapte miliarde; ş-atuncisă poftească puterile să vie să stea la vorbăcu noi dacă le-ar da mâna. Cum gândiţi că s-a îmbogăţit Englitera şi Franţa, dar apoiAmerica, de nu mai au unde-şi pune banii?După consideraţiunile ce avui onoarea a văespune în câteva cuvinte, indus trie va săzică fabrici, manufactură, maşini ca laChitila, ca la Sascut, ca la Neamţu.”

Este limpede, nici lui Ghica nu-i plac lim -bu ţii, cum nu-i plac nici amicului Alecsan -dri. Fizionomia lor trece de la o convorbire laalta şi de la o scrisoare la alta, care, sub laturăformală, nu prezintă mari deosebiri.Convorbirea are doar o mai mare cantitate deinformaţie. În rest, autorul îşi ia, în amândo-uă, libertatea de a introduce masiv specula-ţia morală şi comentariul socioideologic subformă de eseu.

De multe ori, eseul porneşte sau ajungela o scenă de viaţă sau, cum i-au spus criticiiliterari, la un tablou de epocă sau la un portretde epocă, sinonim cu fizionomia cultivată de

10

Eugen Simion

11

Ion Ghica – opera literară (IV)

mai toţi prozatorii timpului. Însumate,repetate, nuanţate, diversificate, ele consti-tuie tipologia prozei lui Ghica. Privite învarietatea lor, personajele din memoriisugerează, mai spun o dată, un posibilroman urban al cărui centru epic şi geogra-fic este Bucureştiul abia ieşit din zodia fana-riotismului, oraş cosmopolit, în faza detranziţie spre o modernitate incertă. O tran-ziţie, deocamdată, a formelor, dominată de oimitaţie brutală şi haotică şi de restructurarea claselor sociale. Ghica este, prin excelenţă,prozatorul virtual al acestei etape. Uneorifizionomiile lui au mai pregnantă substanţăepică ca, de pildă, Rădovanca dinBucureştiul industrial şi politic, remarcată şide G. Călinescu şi de alţi critici, pe drept.Nu numai personajul este prezentat aici cumijloace superioare epic, dar naraţiuneasau, mă rog, eseul istoric şi sociologic estemai cuprinzător tematic şi are mai multăsubstanţă decât altele. Este, în fond, o istoriepe scurt (pe 60 de pagini) a Bucureştilor. Oistorie scrisă de un moralist învăţat şi careare darul formulărilor pregnante, într-unstil – acest fapt trebuie mereu subliniat încazul Ghica – ce evită, de regulă, retorismulşi barochismul stilistic din epocă. Ghica areun stil intelectual şi, la drept vorbind, esteprimul nostru prozator intelectual, în ramu-ră moralistică şi memorialistică. Bucureştiulindustrial şi politic (1876) concentrează acesteînsuşiri şi reuşeşte să le dea, repet, o maimare expresivitate. Este vorba, la început,de Bucureştii de pe vremea lui Mavrogheni,personaj căruia îi face un portret ce a intratîn imaginarul românesc, în afară de lăcomiaşi cruzimea lui, prin gustul straniu de a seplimba într-o caleaşcă poleită trasă de patrucerbi cu coarnele de aur:

“După prânz, răsturnat într-o caleascăpoleită, trasă de patru cerbi cu coarnele deaur, ieşea la preumblare înconju rat de cio-hodari cu fuste albe şi cu işlice rotunde desamur în cap, de arnăuţi şi de soitarii cucăciuli lungi de postav pestriţ, împodobitecu coade de vulpi şi cu clopoţei, care jucauchiocecurile pe lângă trăsura domnească, sestrâmbau la trecători şi insultau femeile cuvorbe şi cu gesturi neruşi nate. Cu astfel dealai mergea de-şi bea cafeaua şi ciubucul

lângă havuzul din frumosul chiosc de laIzvorul Tămăduirei, în sunetul surlelor şitobelor, al meterhanelei şi tumbelichiuri-lor.” scenă exotică, reluată apoi de alţi pro-zatori (mai aproape de noi este EugenBarbu în romanele lui cu teme istorice),urmată de o nouă descripţie (a câta înmemorialistica lui Ghica?), o descrierepanoramică a urbei privită de pe DealulMitropoliei, însoţită de comentarii, specula-ţii ce ajung de la vechii filosofi greci, până lateologii creştini şi, de la ei, la Dante şiByron. Este modul inteligent al lui Ghica dea evita seaca şi plicticoasa descripţie poziti-vistă. Oraşul lui este văzut ca un personajprofilat pe o istorie vastă şi dramatică, într-o geografie fabuloasă. Iată cum arată, acum,oraşul lui Bucur privit de sus, de un ochicare ştie să vadă ce trebuie şi de o minte înîncăperile căreia s-au aşezat bine fapteleunei istorii bălţate:

“Priviţi din Dealul Mitropoliei, Bucu -reştii semăna mai mult o dumbravă decâtun oraş: copaci înalţi şi pletoşi, prin tre carestrăluceau crucile poleite a o sută de bisericimari şi mici. Privind pe dasupra grămadaverde, se ghiceau pe alocurea câtevaochiuri; acele spaţiuri desemnau în projec-ţiune locurile ocupate de hanurile cele marişi de curţile boiereşti. Cătînd din deal spreCrucea Slobozia din Calea Şerban-Vodă,monument rădicat în memoria bătăliei din-tre Leon-Vodă şi boierii pribegi care hotărâ-seră să nu mai sufere pe greci, şi uitându-sela stânga, răzând cu ochiul clopotniţa de laRadu-Vodă, se zărea, ascunsă printrecopaci, biserica Sfântul Atanasie, zisă Bucur,nemurire şi bucurie, două nume bine alesepentru a caracteriza un oraş renăscând de osută de ori din foc, din apă şi din sânge, şipe nepăsătorii săi locuitori, totdauna veselişi voioşi, parc-ar înota tot în fericiri; aceabisericuţă, cu turla ei rotundă ca o ciupercă,cu streaşina ieşită, afundată între arboriseculari, semăna ca un copil sub o um brelă,rezemat la tulpina unui stejar stufos; mai ladreapta, printre crângile copacilor, în vârfulunei turle de şindrilă neagră cu muşchi pedânsa, se arăta crucea bisericii Olteni lor,templu foarte modest, dar care ne aduceaminte lupta eroică a celor douăzeci şi patru

12

Eugen Simion

de tovarăşi ai lui Himariotu, căzând unuldupă altul, până la cei doi din urmă, care,făcându-şi drum cu iataganul printre douămii de turci, tătari şi zaporojani ai lui Tahir-aga, s-au dus să moară pentru liberareapatriei lor la Mesolonghi, lângă Byron.Urmând cu ochiul tot la stânga peste jicniţă,trecând de Sfânta Vineri spre Scaune, sevedea Foişorul de Foc, un cap d-operă dedulgherie, un fel de scara pisicii, formată deo mulţime de bârnii rezemate unele pe alte-le, printre care se vedea ca printr-un grătarBiserica cu Sfinţii, aşa numită pentru că pedinafară, de jur împrejur, sunt zugrăviţiînvă ţaţii antichităţii şi sibilele; şi astăzi tot semai citeşte nu mele unora dintr-înşii:Filozoful Tales, Hermes Trismegistul, Aristot,Platon, Stoicul Zenon, Sibila Persica, SibilaCumea şi Sibila Delphea; celelalte inscripţiuninu se mai descifrează, nici chipurile nu semai cunosc; dar sunt fără îndoială ale luiSocrat, Anasagora, Ampedoclu şi Heraclit.”

După ce fixează această imagine panora-mică, romancierul (să-i zicem aşa) se apro-pie metodic, balzacian, de casele boiereşti,apoi, când ajunge în centrul urbei, se opreş-te în “târgul cel mare” – între Curtea-vecheşi Colţea –, acolo unde se află dughenilenegustorilor şi meseriaşilor şi, după ce dă oraită printre ele, înfăţişându-le în pitoreascalor harababură, peregrinul o ia spre perife-riile oraşului dominate de maidane şi gră-dini. În Câmpia Filaretului, lucrătoarelelimpezesc testemelurile în apa scoasă dinfântână, după ce mai întâi le înmoaie în pia-tră acră, iar nevestele meşteşugarilor expun,la umbra streaşinelor, cusături, gherghefuri,tulpane – vestite pentru fineţea lor, cunos-cute de damele din haremurile dinConstantinopol. Pe cel mai talentat Ghica îlaflăm în aceste pagini în care, printre măr-furi şi case de epocă, mişună o populaţieamestecată în căutarea unei ocazii favorabi-le. Indivizii “îşi mănâncă orele”, zice mora-listul Ghica, inventând comploturi şi con-spiraţiuni, voind astfel să atragă atenţiaministrului asupra lor în vederea obţineriiunor slujbe. Ghica este, şi aici, un bun pictoral gloatei urbane.

Din Câmpia Filaretului se întoarce la“Casa Dudescului”, casă boierească, des-

igur, o veritabilă cetate, pe care prozatorul oprezintă amănunţit, cu mare talent, cu toatecompartimentele, ca pe un muzeu bogat înpiese de patrimoniu. O istorie, şi aici, amăririi şi decăderii unei case emblematicepentru aristocraţia românească. Lângă rui-nele ei, a apărut, mai târziu, Rădovanca,per sonaj memorabil în aceste complexe, fer-mecătoare proze memorialistice. Rădo -vanca este vrăjitoare şi pare scoasă dinproza lui Mateiu Caragiale, plasată cu unsecol în urmă într-o lume desfrânată cecrede în magie. Portretul ei, desenat de uncondei fin, inspirat, bătând spre fantastic,este de neuitat, în culori mateine: “femeiegroasă şi chipeşă, care descânta de şerpi şide deochi, omora săricica în lapte de cuc şiargintul-viu în untură de ţânţar; plămă deasulimanurile şi dresurile cele mai sublimate,risticurile cele mai încondeiate, punea cuţi-tul, da cu cărţile, arunca cu bobii, căta lastele şi aducea luna pe coş; ştia tot felul descăldaturi de dragoste, punea oala şi aduceape tânărul cel mai frumos călare pe trestie,cale de zece poştii, la baba cea mai zbârcită.Era vrăjitoare, fermecătoare şi îndatori toare.Să fi turnat din cer cu găleata, să fi fostnemeţi de zăpadă cât casa, seara, cum băteameterhaneaua la vodă, la Rădovanca erabâlci: căruţe, butci şi cocoane îmbrobodite şiboieri tiptil; îndată ce înnopta, picior deghindă întâlnea pe dama de tobă aidomacum li se arătase în cărţi, cu dragoste şi cudrum de noapte; când ieşea cloşca pe cer,aducea zmeul printre crăpăturile zidului.Puterea ei înceta îndată ce cânta cocoşul.Cine a putut crede vreodată că Rădovancasă fi murit?! Nimeni n-a auzit jălindu-o sautrăgându-i clopotele, nici un medic nu-şiaduce aminte s-o fi citit, nici un pantelimo-nesc din vremea aceea să-i fi săpat groapa;atât numai se ştie, de la o vecină din mahala,că pe o noapte întunecoasă ca fundul de căl-dare ar fi văzut o pară de foc care a ieşit dinsingurul coş care rămăsese în picioare dasu-pra dărâmături lor, că acea văpaie, după ces-a încercat să se suie spre stele, a apucat-ospre apus şi a căzut în depărtare. Dintr-aceanoapte, nimeni n-a mai văzut, nici n-a maiauzit de ştirea Rădovancei.”

Odată cu dispariţia Rădovancei, nu se

13

Ion Ghica – opera literară (IV)

încheie însă şi istoria ei. Ghica o duce maideparte, ca un romancier realist din secolulsău, interesat de evoluţia unei familii depersonaje. Vrăjitoarea are o fiică, Călina,însoţită cu Soare Potcovaru. De la acestpunct începe un nou roman, picaresc.Călina fuge de lângă fierar cu Chir Stoian,zavergiu din ceata lui Pendedeca, trecutapoi în ceata lui Bimbaşa Sava, spion, încontinuare, al Cârjaliului... A servit toateregimurile şi a fost decorat şi căftănit.Istoria continuă şi, în ea, se profilează evo-luţia claselor şi mentalităţilor din societatearomânească: fiul lui Stoian, nepotulRădovancei, învaţă la “Sfântul Sava”, facepolitică, este conservator, ajunge deputat şidiscută cu un amic de şcoală, fiu de cojocar,adept al lui Cuza, despre guvernanţamodernă şi despre regenerarea morală aţării. Discuţiune lungă, cu multe argumenteliberale şi conservatoare, puţin cam statică,repetitivă, fără relevanţă epică. Din roma-nul istoric al Bucureştilor rămâneRădovanca şi stăruie în imaginaţia lectoru-lui fizionomia unui Bucureşti oriental, semi-rural, cu grădini, livezi şi case boiereşti, darşi cu maidane şi uliţe noroioase, un oraş înveşnică prefacere..., rămas astfel în tablouri-le pe care ni le-a lăsat Ghica în memoriilesale.

*Memoriile şi articolele lui Ghica au şi o

puternică dimensiune moralistică. Autoruleste, în mod evident, un moralist cu vocaţie,un observator fin – cum am dovedit pânăacum – al societăţii româneşti. Observăîndeosebi categoriile sociale şi caracterulindividului, fixat, cum am zis, într-o fiziono-mie, gen răspândit în epoca în care scrie IonGhica. Din fragmentele reproduse s-a pututreţine capacitatea lui de a face speculaţii înlegătură cu aceste teme şi de a-şi rezumaideile în propoziţii elocvente. Amintirilesale sunt, în fapt, am remarcat de mai multeori până acum, nişte eseuri morale din carenu lipseşte spiritul critic, dar nici voinţa dea construi, de a atrage atenţia asupra mode-lelor, de a fixa legi şi reguli. Observaţiile luitind să fixeze un model social bazat pe echi-libru şi moderaţiune. “Moderaţiunea şi

modestia” constituie strigătul lui de acţiu-ne. Nu-i suportă pe cei molipsiţi de “sufla-rea ciumoasă a corupţiunii şi a invidiei”,idealul lui este omul cumpănit, cum am zis,cel care înţelege că “nici libertatea nu esteanarhie, nici legalitatea nu este despotism”.În fine, Ghica avertizează (avertizeazămereu, este un profet care atrage atenţia tottimpul asupra lucrurilor necuvenite şi necu-viincioase, că “nici politica să nu fie sacrifi-cată comerţului şi industriei, nici literaturaşi artele să nu fie sacrificate ambiţiunii poli-tice şi vitejiei”. Revine des în cugetările luiideea urii şi a patimilor neînfrânate, maiales când e vorba de politică. Cum a fost, întimpul său, un om politic important şi avăzut multe, înţelegem ce vrea să spună.Morala lui, şi în acest domeniu, cultivă chib-zuinţa şi înţelegerea. Ghica este, în fond, caşi Kogălniceanu (alt cap luminat din epocă),un reformator format la ideile iluminiştilorşi adaptat în chip inteligent la realităţile şimentalităţile răsăritene: un spirit liberal,organicist, moderat – cum am precizat –,interesat de progresul social, dar vigilent sănu pierdem ce am câştigat, adică tradiţiilespirituale. Ca scriitor, este un moralist şi unmemorialist de clasă. Ghica este, în fond, unprozator, pentru noi, fundamental. Douăramuri, dacă nu chiar trei, ale literaturiimoderne române pornesc din Scrisorile,Convorbirile şi, în parte, din corespondenţaşi articolele sale preponderent ideologice: a)proza urbană (mai mult decât din Ciocoii...lui Nicolae Filimon, fiind mai bine scrisă,într-un stil intelectual ordonat şi rafinat), b)literatura subiectivă (memorialistica), des-chisă spre marile teme ale epocii, compusăfără retorică asurzitoare şi fără lirism parali-zant şi c) dacă acceptăm a treia variantă,prin vocaţia lui de moralist. Un moralistinteresat cu precădere de morala socială şi decomportamentul categoriilor sociale, priviteşi judecate, toate, din unghiul unui om almăsurii şi echilibrului, duşman al exceselorşi rupturilor, traumelor. Ca om, lui Ghica îiplace, se vede numaidecât, bunăstarea, esteun spirit comod şi, deşi a călătorit mult, arementalitatea unui spirit cazanier, cu o psi-hologie de boier de ţară, preocupat să seme-ne la timp şi să vândă în profit recolta.

14

Le thème proposé pour le colloquePenser l’Europe de cette année, La science est-elle une dimension de l’identité européenne ?,me semble présenter un intérêt particulier,autant en soi, comme sujet de réflexion, quepar rapport au contexte globalisant de notretemps. En tant qu’historien attentif auxmutations produites dans le mental collectifdes diverses zones ethnoculturelles, je suis

d’autant plus sensible aux « provocations »induites par le phénomène en discussion.

Ces dernières années, j’ai eu l’occasion deme rapporter à certains aspects de ce thèmesi complexe, reposant surtout sur l’historio-graphie roumaine, mais faisant aussi appelà certaines analyses faites dans d’autresespaces culturels1. J’ai eu l’impressionqu’on peut conclure, à partir de ce fait, que

A gândiEuropa

Alexandru ZUBScience et conscienceeuropéene, un débat

toujours actuel

Răspunsul nostru la întrebarea dacă ştiinţa este o dimensiune a identităţii culturale europene sebazează pe formaţia noastră de istoric. Trebuie să remarcăm relaţia conceptuală din întrebare întreştiinţa şi conştiinţa europeană, o relaţie tensionată, dar deschisă şi creativă din punct de vedereistoric. Poate că nu este un proiect atât de utopic construirea unei Europe a Ştiinţei în viitor. Dartrebuie diminuată migraţia inteligenţei spre zonele mai bogate ale Europei, dispusă azi să recunoas-că impasul în care se află cercetarea ştiinţifică. Estul şi Vestul, Nordul şi Sudul sunt azi surse aleunor nelinştitoare dezechilibre, dar toată lumea recunoaşte incompetenţa clasei politice, dominatăde contabili şi propagandişti.Cuvinte-cheie: ştiinţa şi conştiinţa europeană, migraţia inteligenţei, zone bogate, zone sărace,

incompetenţa clasei politice.

Our answer to the question if the science is a dimension of European cultural identity is based onour historical formation. We must note the conceptual relationship in this question betweenEuropean science and its consciousness, a tense but open and creative historical relationship.Perhaps it is not a such utopian project to build a Europe of Science in the future. But the intelli-gence migration to the richer areas of Europe must be diminished, nowadays ready to recognize theimpasse of scientific research. East and West, North and South are today sources of unsettlingimbalances, but everyone recognizes the incompetence of the political class, dominated by accoun-tants and propagandists.Keywords: European science and consciousness, intelligence migration, rich areas, poor areas,

incompetence of the political class.

Abstract

Alexandru ZUB - Institutul de Istorie “A.D. Xenopol” – Academia Română, Filiala Iaşi, e-mail:alzub@xenolol.is.edu.ro

1 Cf. Alexandru Zub, Istorie şi finalitate. În căutarea identităţii (Histoire et finalité. À la recherche de l’iden-tité), ed. II, Iaşi, Polirom, 2004; Clio sub semnul interogaţiei: idei, sugestii, figuri (Clio sous le signe de l’in-terrogation: idées, suggestions, figures), Polirom, 2006; Romanogermanica. Secvente istoriografice(Romanogermanica. Séquences historiographiques), Iaşi, Editura Universităţii Al. I. Cuza, 2006.

15

Science et conscience européene

la relation conceptuelle du titre, science etconscience européenne, est une relation ten-due, aporétique, mais toujours ouverte etcréative historiquement. C’est qu’elle a puengendrer des inquiétudes déontologiques,comme dans le dicton rabelaisien (« Sciencesans conscience n’est que ruine de l’âme »)ainsi que des éléments stimulants, inscritsdans la lignée d’un discours identitaire plusharmonieux au niveau paneuropéen. Onpeut y ajouter dans le même sens l’adage deNietzsche de l’ouvrage Le gai savoir, fut-ceformulé de façon interrogative : « Que te ditla conscience ?»2. Le philosophe duÛbermensch pensait à la conscience de sonpropre devenir, un peu à la façon préconi-sée par Goethe, comme réussite humainesans pareil.

Dans une certaine occasion, on a analyséau Collège de France, l’apport de l’instruc-tion, de l’éducation et de l’innovation à unetelle réalisation, toujours nécessaire à n’im-porte quel moment de l’histoire. Le rapportde « la culture scientifique et l’identité euro-péenne » a été défini de façon consensuelle,comme légitime et incontournable, imagi-nant à la fin (pourquoi pas ?) une « Europedes Sciences » (J. G. Connrade) comme pro-jet pour le lendemain. On y a également ditque les problèmes de la recherche ne peu-vent plus être entamés sans inclure tout à lafois « le long terme » et la démocratie (PierreRosanvallon), l’identité du groupe et la glo-balisation (Etienne-Emile Baulieu) ainsi queles tensions nourris par la transition sur levieux continent. La diminution de la migra-tion des intelligences vers les zones plusriches est devenue un impératif dansl’Occident européen aussi, davantage dis-posé aujourd’hui à reconnaître l’impasse oùse trouve la recherche. Le slogan « Sauvonsla Recherche » est devenu, du moins dans

l’espace de l’Hexagone, un syntagme cou-rant et une impulsion pour d’autres zonesethnoculturelles3. Les pays de l’EuropeCentrale et de l’Est, davantage affectés parla crise par rapport au monde occidental,ont assez de raisons de ne pas ignorer lesexpériences vécues dans le reste du monde.

Les crises survenues dans la périodepost-totalitaire ont, naturellement, renduencore plus aigus les motifs de mécontente-ment et de tension. L’Est et l’Ouest d’abord,le Sud et le Nord plus récemment, sontdevenus des sources inquiétantes de désé-quilibres, sans avoir produit les « anticorps» nécessaires à un organisme communautai-re tellement complexe. « L’idéal européen »court un vrai danger, étant miné par l’in-compétence de la nouvelle classe politique,dominée, comme on l’a déjà dit, par descomptables et des propagandistes4.

Une équipe de recherche du phénomèneidentitaire a réussi à mettre en équation ladésintégration et l’intégration dansl’Europe Centrale et de l’Est du XXe sièclepar des analyses historico-culturelles dignesd’un réel intérêt. À la suite de certaines ana-lyses de type régional, l’idée d’une intégra-tion différenciée semble s’être imposée5.

Le programme de recherche et d’innova-tion Horizon 2020, dont les européens del’Est bénéficient eux-aussi, peut être consi-déré un facteur stimulant, dans la ligne del’équilibre socio -politique et culturel del’Europe d’aujourd’hui6. Une diminutiondes décalages existants entre différenteszones du continent, pas à pas, avant et aprèsledit « horizon » temporel, est à attendre.

La solidarité européenne dans le domai-ne de la recherche a déjà stimulé de nom-breux projets, dont l’aboutissement n’étaitpas possible au niveau national ou régional.Je pense à e.g., le projet du grand réacteur

2 Apud P. Dupré, Encyclopédie des citations, Paris, 1959, p. 332.3 Cf. Alexandru Zub, Ştiinţă şi conştiinţă europeană (Science et conscience européenne), in Convorbiri litera-

re, CXXXVIII, 1 (105), ian. 2005, p. 21-22.4 Cf. Valentin Protopopescu, Quo vadis, Europa?, in Observator cultural, nr. 52/2015, p. 5.5 Wilfried Loth, Nicolae Păun (éd.), Desintegration and integration in East-Central Europe, 1919 — post-1989,

Cluj-Napoca, Nomos, 2014.6 Stefania Costache, România şi agenda europeană pentru cercetare şi dezvoltare (La Roumanie et l’agenda

européen pour la recherche et le développement), in Revista 22, nr. 15 (15-20 apr.2015), p.12.

16

Alexandru Zub

nucléaire de Măgurele, géré par l’AcadémieRoumaine, mais on pourrait en mentionnerd’autres encore, proposés dans le même sys-tème de partenariat7.

Les réalités multi- et interculturellesnous oblige de plus en plus à repenser lesidentités socio- politiques, dans le sens déjàassumé par les ethnologues, les anthropo-logues, les culturologues, pour ne plus rap-peler de nouveau les historiens obligés d’en-tamer, idéalement, tous les aspects du réel8.

Certains analystes se sont déjà deman-dés, ajuste titre, si les facteurs disjonctifs nedétiennent pas un poids trop grand dans laconstruction européenne. Selon un scep-tique de nous jours, « La Grèce, Putin,l’Islam radical, le terrorisme et la correctionpolitique ne sont que quelques-unes desmenaces à l’adresse de l’Occident »9. Pourd’autres, assez nombreux, l’UnionEuropéenne s’annonce comme une voiesure pour ceux qui viennent de sortir de ladomination soviétique10. Voie sure, maispas tellement, si l’on tient compte desconvulsions démographiques et géopoli-tiques du dernier temps.

L’exode des cerveaux performants, phé-nomène mondial et point récent, générateurd’effets dramatiques dans certains pays,doit être estimé avec beaucoup plus de réa-

lisme pour prévenir, si c’est possible, desconséquences encore plus graves11.

La crise des immigrants de cette année,apparemment insoluble, a été déjà inscritesur l’ordre du jour de l’Assemblée Généralede l’ONU, mais les chances de trouver unesolution sont quasi nulles12. Ne réussissantpas à se réformer lui-même, on dirait quecet organisme mondial résume la situationcritique du monde contemporain dans laplupart de ces segments, surtout après ledéclenchement de la crise de 2008. Il sembleque « le nœud gordien de la paix au ProcheOrient » est bien là !

Des analystes avisés considèrent que cesmigrations, venues du sud, ébranlentsérieusement le projet européen, en dépitdes efforts conjugués de les endiguer et d’enlimiter les effets13. À cette occasion, la soli-darité de notre continent a fait la preuve deses carences sous l’angle des idées poli-tiques et des institutions14. « Le vieuxmonde » réévalue ses limites, en cherchantde nouvelles sources de survie et d’équi-libre15. Le rôle de l’État et de la nation entredans cette suite de problèmes16, ainsi que laplace du facteur politique dans la sociétécontemporaine17.

La série de crises que le monde affrontedepuis un certain temps presque dans

7 Cristina Zamfirescu, Fonduri europene pentru relansarea cercetàrii românesti (Fonds européens pour relan-cer la recherche roumaine), in Lumina, 10 sept. 2015, p. 8.

8 Cf. Victor Neumann, Limbajul, timpul şi imigraţiile sau despre limitele suveranităţii naţionale (Le langage, letemps et les migrations ou des limites de la souveraineté nationale), in Revista 22, nr. 37 (15-21 sept.2015), p. 13.

9 Ştefan Racovitza, O viziune realist-pesimistă despre viitorul Occidentului (Une vision réaliste-pessimiste surl’avenir de l’Occident), in Revista 22, nr. 15 (15-20 apr. 2015), p. 10.

10 Gelu Iutiş, Uniunea Europeană este un drum sigur (L’Union européenne est une voie sure), în RevistaRomână, Iaşi, 2 (80), 2015, p. 59-60.

11 Horia Blidaru, Europa «adevăraţilor» sau Europa cu adevărat? (L’Europe des «vrais» ou la vraie Europe),in Dilema veche, XII, 600 (13-19 aug. 2015), p. 23.

12 George Apostoiu, Imigraţia între dramă, afacere şi solidaritate limitată (L’immigration entre drame, affaireet solidarité limitée), în Cultura, nr. 33 (10 sept. 2015), p.3.

13 Cf. Alexandru Lâzescu, Masiva imigraţie din Sud zguduie din temelii proiectul european (La massive immi-gration du Sud ébranle jusqu’à ses fondements le projet européen), în Revista 22, nr. 35 (1-7 sept. 2015),p. 10.

14 Cf. Andrei Pleşu, Reflecţii despre patologia solidarităţii (Réflexions sur la pathologie de la solidarité), inDilema veche, XII, 606 (24-30 sept. 2015), p.3.

15 Cf. Dan Berindei, Viitorul şi problemele omenirii (L’avenir et les problèmes de l’humanité), in Cultura, nr.33 (10 sept. 2015), p.27.

16 Idem, Globalizare şi naţiune (Globalisation et nation), in Cultura, nr. 18 (14 mai 2015), p. 4.17 Andrei Marga, Societatea postglobalizată (La société post globalisée), in Cultura, nr. 47 (18 dec. 2014), p.10.

17

Science et conscience européene

toutes les sphères d’activité, se reflètent éga-lement, sous diverses formes, dans la zonede la recherche scientifique. Dans sonensemble, la culture a été toujours défavori-sée dans les moments de crise, fait qui a étésouvent saisi et déploré par ceux qui ont étécontraints d’en supporter les conséquences.

Il y a des années, j’ai eu l’occasion d’assis-ter à un débat sur le thème du statut de lascience dans le monde occidental, thèmed’autant plus préoccupant en ce momentaprès tant de nouvelles provocations. Sousle patronage du Collège de France (25-27novembre 2004), cette réunion à laquelle

18

Alexandru Zub

avaient participé des savants à hautes res-ponsabilités a été mise dans la situation deconclure que l’Occident européen est infé-rieur en ressources et institutions aux États-Unis et au Japon, raison qui détermine biendes jeunes de la zone atlantique à prendre lechemin vers les pays plus favorisés18.

Confrontée à un exode massif de popula-tions diverses, tout un exode « moderne »,que les historiens comparent déjà auxgrandes migrations qui ont détruitL’Empire Romain, l’Europe a l’air de n’yêtre préparée ni économiquement, ni mora-lement, ce qui impose, certainement, beau-coup de prudence dans la prise des déci-sions dans ce domaine19. L’Allemagne, laplus visée par le phénomène, développedéjà, conformément à une longue traditionlocale, une « culture du bon accueil »{Willkommenskultur), dont d’autres pays quiconnaissent un afflux massif d’étrangerspourraient s’inspirer20.

« L’Europe se construit. Voici un grandespoir qui va se réaliser uniquement si l’ontiendra compte qu’une Europe sans histoireserait orpheline et malheureuse. »21 C’estl’opinion de Jacques Le Goff, éminent spé-cialiste dans ce domaine. Une telle entité nepeut se réaliser que par l’apport multiple etdivers des facteurs qui se sont imposés aucours du temps comme créateurs et viables.

Mais certains esprits plus radicaux sontarrivés à la conclusion, finalement discu-table et difficile à soutenir, que l’UnionEuropéenne ne serait qu’une copie del’Union Soviétique, une clone, une variantesoft du Léviathan22 défunt. Elle a été contre-

dite dés la préface signée par un lettré rou-main, dont la conclusion est que la vérité est« un ensemble infini » qu’on a du mal à cir-conscrire. Dans la vision de V. Bukovski, ledissident soviétique devenu citoyen britan-nique, l’avenir serait dominé par la gaucheintellectuelle, remodelée, en tant qu’héritiè-re des anciens menchéviks, placée dansl’Occident relativiste et manipulable.

Le danger que le relativisme en exten-sion compromette le projet européen, parexcès critique et surtout autocritique, a étéplus d’une fois signalé par des analystes,comme un besoin de « retour à nos fonde-ments éthiques et religieux » (HansKung)23.

Le plaidoyer pour les sciences humaines,les humanités (« umanioare » en roumain) del’ancienne terminologie, est arrivé à consti-tuer ces derniers temps un acte de défi, decourage apparemment immotivé. Certes,c’est l’humanisme comme type de penséemoderne qui est mis en cause, du momentque la connaissance est réduite dans 1’ «univers digital » au statut d’informationdans le sens quantitatif. On a conclu, à justetitre, que « la science est une bénédiction, lescientisme une malédiction », pareillementà tout - isme enclin à l’excès. L’exhortation d’« employer les nouvelles technologies pourles vieux buts » s’avèrent de plus en plusutile24. Et « les vieux buts » signifient unautre système axiologique, défini par desvaleurs traditionnelles, mises, autant quepossible, en accord avec les nouvelles réali-tés.

18 Cf. La lettre du Collège de France, juin 2004 : Situation de la recherche en France et en Europe.19 Anneli Ute Gabanyi, Europa nu este pregătită nici istoriceşte, nici ca mentalitate pentru un astfel de exod

L’Europe n’est prête ni historiquement, ni comme mentalité pour un tel exode), interview consignée parAlexandru Lăzescu, in Revista 22, nr. 38 (23-28 sept. 2015), p.9.

20 Ibidem.21 Jacques Le Goff, Cuvânt înainte (Avant-propos à Michel Mellat du Jaurdin), dans le volume Europa si

marea (L’Europe et la mer), Polirom, 2003, p. 5.22 Vladimir Bukovski, Uniunea Europeană - o nouă URSS? (L’Union européenne - une nouvelle URSS),

trad., Bucureşti, Editura Vremea, 2006, préface par Dan C. Mihâilescu. Voir aussi Alexandr lakovlev, Ceque nous voulons faire de l’Union Soviétique, ed. Lilly Marcou, Paris, 1991.

23 Apud Franca Tiberto, O Europă sau mai multe (Une Europe ou plusieurs), în Bucureştiul Cultural, nr. 7-8/2006, p.11.

24 Mircea Mihăieş, În apărarea umanioarelor (Â la défense des humanités), în România literară, nr. 3 (16 ian.2015), p. 5.

19

Ce înseamnă, stimate domn, să fii profesor înRomânia de astăzi? Ce resorturi intime văajută să continuaţi această activitate remu-nerată cu sume scandalos de mici?

Doris Mironescu: Generaţia mea a por-nit cu salarii într-adevăr mici, la începutulanilor 2000, din fericire mărite între timp.Nu s-ar fi ales nimic de această generaţiedacă i-ar fi lipsit o încredere ieşită dincomun în propria vocaţie, dar mai ales dacăar fi fost mai realistă economic. Dar literatu-ra predispune la idealism, aşa că, probabil,vocaţia filologică a însemnat un avantajpentru noi... Glu mesc, desigur. Ce înseamnăsă fii universitar azi? Sigur, e o şansă să poţisă faci ceea ce te pasionează, dar dacă ar fidoar atât ar fi ceva egoist. Mai importantăeste, cred, responsabilitatea de a participa la

disputele din cercetarea de top a domeniu-lui tău, de a propune concepte şi metodolo-gii care să răspundă provocărilor discipli-nei. Studiile literare traversează o epocădramatică, în care relevanţa pentru public astudierii literaturii de către o castă de spe-cialişti este din nou chestionată. Miza pen-tru noi, cred, este să arătăm că literaturaspune multe despre lume şi despre societa-te, că istoria literară discută şi explică evolu-ţia culturală a României şi se poate dovedilămuritoare pentru dilemele prezentului.

Care sunt, în opinia dumneavoastră, princi-palele carenţe ale sistemului educaţionalromânesc? De ce credeţi că nu suntem înstare să elaborăm un proiect - unul şi bun -pe care să-l respecte absolut toţi decidenţiipolitici? Din patru în patru ani, se face câte

Interviu

Florian Saiu în dialog cu Doris Mironescu

„Mă declar nepregătit pentru orice soluţii iscusite care să ocolească democraţia

şi libertatea cuvântului”

Interviul cu Doris Mironescu, profesor, tânăr critic literar şi cercetător la Institutul „A. Philippide”din Iaşi, iscodeşte norocirile şi nenorocirile societăţii noastre prezente. Pune sub lupă realitatea cul-turală, măreşte, optimist, realizările şi micşorează, discret, neîmplinirile.Cuvinte-cheie: cultură, educaţie, politică, bani, Uniunea Europeană, Max Blecher, religie, critică

literară, poezie.

Interview with Doris Mironescu, professor, young literary critic and researcher at the „A.Philippide” in Iasi, outlines the luck and misfortunes of our present society. She puts the culturalreality under a magnifying glass, optimistically increases the achievements and discreately dimi-nishes the noncompliances.Keywords: culture, education, politics, money, European Union, Max Blecher, religion, literary

criticism, poetry.

Abstract

Doris MIRONESCU, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Institutul de Filologie Română “A.Philippide” al Academiei Române, Iaşi, e-mail: dorismironescu@yahoo.com

Florian SAIU, jurnalist, e-mail: florian.saiu@gmail.com

un plan pentru Educaţie pentru ca, până laurmă, să nu fie finalizat niciunul.

Subiectul e prea amplu ca să poată fichiar şi deschis aici. Aş spune doar că rup-tura dintre învăţământul universitar şi celliceal este o problemă majoră. Liceul produ-ce naraţiuni despre literatura română pecare facultatea se ambiţionează să le decon-struiască. Iar foştii studenţi, ajunşi la cate-dră după absolvire, descoperă că sofisticate-le analize învăţate în facultate nu au niciocăutare în şcoală. Nu mai spun că oricemotivaţie le dispare profesorilor de cum sevăd sufocaţi de maldăre de hârtii, supuşiunei munci interpersonale epuizante şiumiliţi de lefurile mici, care le arată cât depuţin preţ pune statul pe munca lor.

Analfabetismul funcţional a atins procenteîngrijorătoare (42%!) în rândul tinerilor dinRomânia. Cum credeţi că s-a ajuns la aceastăsituaţie?

Totul porneşte din haoticii ani ’90, bănu-iesc. Nu că perioada comunistă, cu discur-surile ei mincinoase, ar fi încurajat stăpâni-rea şi utilizarea competentă a limbajului.Dar analfabetismul funcţional nu e accepta-bil într-o societate care se doreşte modernă.Deficitul de alfabetizare nu se înregistreazăca o banală subperformanţă naţională, cummai sunt şi altele, cum ar fi la producţia deîngrăşăminte. El semnalează o lipsă de core-lare între cercetarea ştiinţifică şi public,adică o ruptură gravă în societate, care pro-duce erori în procesul democratic. De aceeatrebuie să ne îngrijorăm de cifra analfabetis-mului funcţional şi să căutăm să o reducemprintr-o presă atentă, activă şi profesionistă(aşa cum nu este acum) şi printr-o disemi-nare prietenoasă a rezultatelor cercetării înşcoli. Şcoala nu este o enclavă, locul undecetăţenii ţării pierd vremea între 7 şi 19 ani,ci o parte organică a societăţii care nu poatesă eşueze fără ca întregul social să sufere.

20

Doris Mironescu

Multiculturalism - cum ar trebui să înţele-gem, să percepem acest concept pentru areuşi să trăim în armonie cu oamenii delângă noi care provin din alte culturi, care aualte valori şi credinţe?Cultura română modernă s-a născut, în

secolul 19, cu un complex, acela al nevoii despecificitate, cu obsesia identificării specifi-cului naţional românesc, pentru a-l puteaapoi propune Europei drept contribuţienotabilă în „concertul naţiunilor”. Totuşi,chiar paşoptiştii noştri erau conştienţi depluralitatea tradiţiilor culturale din acestspaţiu, iar „fiziologiile” moldovene de la1840 indexează pitoresc toate naţiunile con-locuitoare, făcând din Iaşi un fel de Babilon.Existenţa unei astfel de tradiţii ar trebui săne potolească aprehensiunile faţă de un vii-tor prea multicultural. Societatea româneas-că a fost multiculturală şi se pregăteşte săredevină astfel. Este sigur însă că reţetelesecolului 19 nu mai funcţionează în secolul21. Toleranţa persiflantă a paşoptiştilor, careinsistă pe defectele vecinilor pentru a subli-nia mărinimia autohtonilor, trebuie să cede-ze astăzi în faţa eticii compasiunii şi a unorpolitici care să răspundă altor probleme, noişi presante.

Care este România pe care o iubeşte DorisMironescu? Dar România care-l dezamăgeş-te? Deşi am scris anul trecut o carte, Un secol

al memoriei, despre felul în care se constru-ieşte retorica apartenenţei în literatura seco-lului al 19-lea, asta nu înseamnă că împărtă-şesc această retorică. Pentru mine, Românianu e o alegorie feminină care cere iubire, cala Alecu Russo sau la tânărul Eminescu. Îisimpatizez în schimb pe constructorii ideiinaţionale pe calea dialogului cu folclorul,prin specularea disponibilităţilor limbii vor-bite, precum Creangă sau Caragiale, până laun punct şi Alecsandri. Ei dau imagini maipuţin solemne, mai laice ale patriei, pe careo identifică în savorile culinare şi viticole aletradiţiei, în plăcerea de a petrece cu şart, peîndelete. Ceea ce e interesant e că elogiulautohtoniei este făcut de ei cu multă autoi-ronie, conştienţi că ceea ce e „numai al nos-tru” vine de fapt şi de la alţii şi că trebuie săne înţelegem, cumva, laolaltă.

Sunteţi profesor, critic literar, scriitor, cerce-tător. Care dintre aceste preocupări vă estemai aproape de suflet? Cum aţi ajuns săurmaţi drumul literelor?Aş corecta mai întâi, spunând că nu mă

consider scriitor. Nu cred că criticul literareste automat şi un scriitor. Cu cât îşi înţele-ge mai limpede misiunea drept aceea de astudia, nu de a scrie sau, eventual, de a citiliteratura, cu atât are criticul literar şansa săproducă ceva viabil în propriul său dome-niu. Pe de altă parte, e clar că mulţi dintrestudenţii filologi vin spre Litere din dorinţade a-şi urma veleităţile scriitoriceşti. Şi euam fost unul dintre ei. A trebuit timp ca săobserv că critica literară e, totuşi, altceva. Afi profesor mi se pare, în continuare, o şansăextraordinară, pentru că permite un dialogcontinuu cu mereu alte generaţii de stu-denţi. Munca la catedră ce mă obligă să-miverific temele an după an şi să-mi modific,dacă nu ideile, atunci accentele şi punctelede vedere faţă de o epocă, un autor, un text.Din aceste confruntări şi revizitări, gândireaiese, cred, îmbogăţită.

Care sunt cărţile care v-au luminat copilă-ria? Dar cele care v-au schimbat modul degândire? Care sunt cărţile vieţii lui DorisMironescu?Cărţile copilăriei mele vor fi fost acelea

ale tuturor copiilor din generaţia mea. Îmiamintesc cu nostalgie că în mica bibliotecă apărinţilor mei cele mai multe cărţi aveaucoperţile rupte de cititori anteriori, adică defraţii mei. O carte fără coperţi degajă o fasci-naţie specială, un mister legat de numeleautorului, de primele şi ultimele pagini,care lipsesc, şi te îndeamnă la un fel de lec-tură bulimică, fără măsură, sărind pagini şireîncepând la întâmplare, pentru plăcereade a regăsi scene cunoscute, poveşti cu fina-lul prevăzut, ca nişte poveşti pe care ţi lespui singur. Mai târziu, când am dat pesteimaginea unei cărţi de nisip la Borges, amavut impresia că ştiu exact la ce se referă. N-aş putea numi o singură carte care mi-aschimbat modul de gândire. Au fost însătrei cărţi de critică literară care, în adoles-cenţă, m-au impresionat: Eminescu de IoanaEm. Petrescu, pentru cuprinderea herme-

21

Mă declar nepregătit pentru orice soluții iscusite...

neutică, Arca lui Noe de Nicolae Manolescu,pentru subtilitatea analizei, şi Moartea luiMercuţio de Eugen Simion, pentru reflecţiamorală şi pentru tonul foarte personal.

Aţi scris despre M. Blecher, aţi fost şi premiatde Academia Română pentru cartea Viaţalui M. Blecher. Împotriva biografiei.Vorbiţi-ne despre acest scriitor suferind, cuun destin cutremurător. Care este locul lui înistoria literaturii române?M. Blecher (1909-1938) este, într-adevăr,

un scriitor cu un destin aparte, dar nu desti-nul îl face un mare scriitor al literaturiiromâne. Autorul Întâmplărilor în irealitateaimediată este un romancier vizionar, unexplorator de stări paradoxale de conştiinţă,care completează în mod fericit paleta mari-lor romancieri interbelici, monografi de uni-versuri sociale şi analişti psihologici.Scriitorul rămâne un caz special al literaturiiromâne, iar posteritatea, după o perioadăde uitare, se pregăteşte să îl proiecteze înmit, aşa cum se întâmplă, de regulă, cu scrii-torii canonici. În cazul lui Blecher, nu doarselectarea sa recentă în canon e responsabilăpentru profilul său aparte, ci şi biografiapatetică, viaţa sa scurtă pusă sub semnulsuferinţei. Bolnav de tuberculoză osoasă dinadolescenţă, scriitorul şi-a cultivat vocaţiaîn cursul scurtei lui vieţi ca pe o revanşă înfaţa bolii. De aceea opoziţia lui încrâncenatăfaţă de romanul-poveste, de aceea ritmulsincopat şi tensiunea poetică a prozei sale. Îlvăd pe Blecher ca pe un avangardist melan-colic şi un confesiv minat de susceptibilităţiexistenţiale profunde. I-am dedicat o bio-grafie – cartea mea de debut –, iar dupăaceea m-am străduit să-i adun laolaltă toatăopera şi s-o editez ştiinţific. Pregătind o edi-ţie critică, care a apărut vara aceasta, amînvăţat ce satisfacţii poate ascunde muncafilologică: căutarea de manuscrise, stabilireatextului, alegerea lecţiunilor probabile etc.Trebuie să fii însă dispus la sacrificii şi săcrezi că scriitorul căruia îi dedici ani dinviaţă merită asta. Blecher a meritat.

La ce nivel este astăzi critica literară? Ce-odiferenţiază de generaţia lui Eugen Simion,Matei Călinescu etc? Există şi asemănăriîntre aceste două generaţii?

Critica literară mai nouă este, cred, la unnivel bun. Se confruntă cu neajunsuri datede prestigiul social în scădere al criticii faţăde anii ’60-’70; critica nu prea mai este, caatunci, o instituţie culturală autoritară. Înschimb, ea tinde să se specializeze, căutân-du-şi locul între disciplinele academice. Mi-ar plăcea să cred că, şi de această dată, criti-ca va putea deveni o forţă conducătoare aumanioarelor, deşi contextul cultural estecu totul diferit. Depinde însă de dedicaţiaactorilor câmpului, de hotărârea lor de ainvesti intelectual şi de a nu face compromi-suri metodologice. Am încredere în inteli-genţa şi ambiţia colegilor mei de generaţie.

Ce opinie aveţi despre poezia româneascăapărută după anul 2000?Am fost de la început alături, ca să zic

aşa, de poezia douămiistă. Critica generaţieimele s-a simţit solidară cu poeţii de aceeaşivârstă, care la rândul lor au beneficiat decompania încrezătoare a unui contingentserios şi dedicat de cronicari literari. Amavut noroc, cu toţii. Poeţii s-au ţinut de trea-bă, şi-au continuat aventura fără să sucom-be în platitudine şi au devenit nişte activiştienergici pentru cauza literaturii: RaduVancu, Dan Coman, Ştefan Manasia sunt nudoar excelenţi poeţi, dar şi foarte buni antre-nori literari, organizatori de festivaluri şi decluburi de lectură. Criticii au putut, astfel,să se împăuneze cu perspicacitatea lor dedescoperitori de talente.

Romanul la ce nivel este? Avem romancieri înadevăratul sens al cuvântului? Care ar fi, înopinia dumneavoastră, cei mai buni ro man -cieri români ai tranziţiei post-decembriste?Există, desigur, romancieri valoroşi.

Vreau să atrag atenţia numai la acei câţivamai discreţi, trecuţi cu vederea în topuri,dar care, în opinia mea, sunt esenţiali pen-tru literatura post-’90. Un romancier cutotul aparte este poetul O. Nimigean, care înRădăcina de bucsau a produs o metaforăexcelentă a mizeriei tranziţiei în moarteaunei bătrâne ţărănci năsăudene. Sau am mairemarcat romanul lui M. Duţescu, UranusPark, în acelaşi timp o analiză a corupţieicorporatiste, devenită firească în glorioasa

22

Doris Mironescu

noastră epocă, şi a modului în care aceastaproduce indivizi contorsionaţi moral. Şi,sigur, destui alţii, pe care nu-i mai pome-nesc. În schimb, lipsesc la noi frescele socia-le ample, cum scriu astăzi Jonathan Franzensau Elena Ferrante, autori care, chiar şi fărăgeniu, reuşesc să pună lumea în ordine pen-tru încă o generaţie. Iar literatura noastră (înabsenţa unei industrii competitive a filmu-lui, de exemplu) are încă şansa să poves-tească lumea de azi unei audienţe destul demari; e păcat că prea puţini autori îşi pro-pun s-o facă.

Corectitudine politică - acest concept, ivitpe pământ american şi importat în Europa, abulversat în ultima perioadă mediile acade-mice. Cum credeţi că s-a ajuns aici? Până laurmă, un concept iniţial salutar a ajuns săjudece, să terorizeze, să înfiereze, să etichete-ze, să blameze. Nu sunt un adversar al ideii de corectitu-

dine politică, deşi ştiu ce nume rău a căpătatea în România şi, acum, şi în America luiTrump. Ne supraveghem limbajul mereu,respectăm regulile date de traiul în societate– de ce nu am accepta că regulile acestea tre-buie să evite jignirea celor defavorizaţi, alevictimelor tradiţionale, ale ţapilor ispăşi-tori? În fond, misoginismul este condamna-bil, indiferent dacă admiţi corectitudineapolitică sau nu.

Cum credeţi că vor influenţa valurile migra-toare profilul cultural al Europei? Va reuşiOccidentul să asimileze şi aceste noi mişcăride populaţii cu o cultură atât de diferită încomparaţie cu cea occidentală?Profilul metisat al civilizaţiei vestice nu

datează de azi, de ieri, ci tocmai de alaltă-ieri, din epoca postbelică a Gasterbeiterilorveniţi întâi din Turcia şi Portugalia, apoi dinBalcani şi Magreb. Dacă acel prim val a reu-şit să fie asimilat, dând profilul multicultu-ral al Europei de azi, bănuiesc că la fel vorsta lucrurile şi cu refugiaţii de război dinanii din urmă. Printre imigranţi, puţini suntcei cu gânduri teroriste, chiar dacă impactulatentatelor din ultimii ani a fost enorm,dând uneori o senzaţie apocaliptică. Darmai degrabă decât să pară ceva nou, aceste

atentate ar fi trebuit să amintească de cevacunoscut. În colecţia de nuvele Istoria lumiiîn 9 şi ½ capitole, din 1989, englezul JulianBarnes încheia recapitularea simbolică azece episoade din trecutul umanităţii prinrelatarea unui episod de luare de ostateci.Nu era vorba de o anticipare fatastică a ceeace avea să se întâmple după 2004 în Europa,ci de filmul surprinzător de exact al episoa-delor teroriste ale anilor ’80, săvârşite dekurzi sau libieni, după modele împrumuta-te de la brigăzile teroriste marxiste din anii’70 din Germania şi Italia.

A obosit Occidentul, domnule Miro nescu? Adat lumii democraţia, capitalismul, piaţaliberă etc. Mai are ceva de oferit?Fireşte că are. În continuare cercetarea de

vârf, marile descoperiri ştiinţifice, marileprovocări intelectuale au loc în Occident,chiar dacă proteste cu privire la proeminen-ţa geopolitică se fac auzite şi din Asia saudin alte părţi. Deocamdată nu văd ce poateînlocui democraţia, capitalismul şi toatecelelalte, decât o democraţie mai socială şiun capitalism mai bine supravegheat. Mădeclar nepregătit pentru orice soluţii iscusi-te care să ocolească democraţia şi libertateacuvântului. Democraţia iliberală, care semanifestă pe ici-colo, nu văd să fi produsdecât succesul şubred, relativ al unor dicta-tori wannabe şi dezastre economice evitabile.

Credeţi că va rezista Uniunea Euro peană,slăbită deja de Brexit, zgâlţâită de nemulţu-mirile şi pretenţiile Olandei?Nu cunosc la ce pretenţii olandeze vă

referiţi. Şi nu ştiu dacă Uniunea Europeanăva rezista, e cert că apar foarte mulţi factoridizolvanţi, chiar în interiorul ei. Proiectulacesta politic, extrem de generos, a fost esen-ţial pentru România postrevoluţionară, unfactor de dezvoltare internă. Sper că, dacă seva întâmpla cândva desfacerea Uniunii, săavem politicieni capabili să conducă şi careau şi un proiect de ţară, dincolo de ceea ceau produs până acum, adică lamentaţii mes-chine la adresa unor ingerinţe inventate ale„birocraţilor” de la Bruxelles.

Care sunt, în opinia dumneavoastră, avan -tajele aderării României la UE? Care ar fi

23

Mă declar nepregătit pentru orice soluții iscusite...

24

Doris Mironescu

dezavantajele? Părem, pentru Occi dent, omare şi bănoasă piaţă de desfacere.Avantajele se văd. O generaţie întreagă

de cercetători a putut să-şi dezvolte proiec-tele de lucru personale cu bani europeni, iarcercetarea a trebuit să se racordeze la o piaţăde idei mai amplă, ceea ce a fost, în cele dinurmă, o mare şansă. Studiul literaturii a tre-buit să se deschidă spre comparatism, cerce-tarea relaţiilor de influenţă între literaturilenaţionale, studierea circulaţiei temelor şi aistoricităţii ideilor literare, ceea ce poateduce, în timp, la o internaţionalizare, demult dorită, a cercetării româneşti. Mai estede lucru, desigur, dar calea este aceasta.Altfel, nu totul în Uniune este roz, şi o poli-tică naţională inteligentă ar trebui să poatăizola şi dejuca iniţiativele uscăturilor dinpădurea europeană.

Ce rol mai joacă astăzi religia în formareamentalităţii unui popor, a poporului nostru?Religia a jucat un rol fundamental la noi

în formarea unui fel de a fi, alături de limbă,de istorie şi de elementele culturii materiale.Astăzi, biserica însăşi acceptă că rolul ei eunul în bună măsură social. Efectul indirecteste că religia nu mai are o la fel de marecontribuţie la definirea mentalului colectiv.Pur şi simplu, alţii sunt factorii care îl influ-enţează cu precădere. Dar totul vine să seadauge la un fundament în definirea căruiareligia a fost esenţială.

Cum funcţionează manipularea maselor înRomânia de astăzi? Simţiţi acest fenomen, văafectează, vă irită?Există o manipulare foarte nesofisticată,

practicată de partide prin intermediul pre-sei, mai ales prin televiziuni. Mă enerveazăcă există. Mă enervează tocmai pentru căeste prea rudimentară, o manipulare cutoroipanul de fapt, pe faţă, dublată de şan-tajarea economică a electoratului de cătreguverne. Dincolo de asta, există şi manipu-larea mai soft, la nivelul bunurilor de con-sum cu care suntem invitaţi să ne identifi-căm, pe care le privim în rafturile hipermar-keturilor, vorba lui Baudrillard, ca pe nişterăspunsuri la întrebarea „cine sunt eu?”.Dacă prima este o manipulare grosieră, care

poate fi discutată în termenii psihologieisecolului 19, cu Gustave Le Bon, cea de-adoua e mai subtilă, păcălind individul să seconsidere unic exact în momentul când îşipierde identitatea. Prinşi între aceste douătipuri de manipulare, ajungem să confun-dăm nevoia noastră de emancipare şi demodernitate schimbând-o pe prima cu ceade a doua.

Ce opinie aveţi despre clasa politică dinRomânia?

L-am citit recent cu interes pe C.Argetoianu, cu marele său jurnal politicinterbelic de om resentimentar, care nu maiare nimic de pierdut şi de aceea le aruncătuturor în faţă „adevărul”, adică îşi varsăumorile necontrafăcute. Aşa o desfăşurarede nihilism autointeresat, mascat drept inte-res naţional, e un spectacol în sine, unulinclusiv estetic. Dar m-a interesat în el maimult cum funcţionează mintea unui politi-cian. Argetoianu este de fapt un personaj cureale probleme de relaţionare cu ceilalţi,capabil de un mare grad de suspiciune şiduplicitate, văzând peste tot trădarea şi tră-dându-i pe toţi ceilalţi, dar crezând că o facedoar pentru binele public, mai exact pentruacel bine pe care-l poate face el atunci cândajunge ministru. Mi se pare că tipul acesta asupravieţuit în politica românească. Sper cănu doar el.

Care este profilul cultural al românului dinvremurile noastre?

Nu cred că există un singur profil cultu-ral pentru toţi românii. Şi mă bucur de asta.Lecturile sunt tot mai diverse, filmele totmai multe, iar manifestările artistice, de tipspectacol sau performance, stimulează şichiar obligă publicul să se reinventeze. E obabilonie vitală, de care literatura cred căştie deja să profite. Poezia anilor 2000, cualura ei violent-confesivă, tranzitivă, acro-şantă a fost prima care a asimilat acest modde a fi. Proza, adesea experimentală, satiri-că, a urmat şi ea. Dacă publicul va şti să-iînsoţească pe cei mai buni dintre scriitoriide azi în aventura lor, toţi vom ieşi în câştig.

25

Corespondenţă

Livia Dymsza în corespondenţă

cu Mihail Antoniade(II)

Articolul de faţă prezintă un istoric al etapelor edităriiscrierilor lui Titu Maiorescu, de la oartea căruia s-au împli-nit, în această lună, o sută de ani. Informaţiile focalizeazăpe documentele şi manuscrisele rămase de la Maiorescu şimoştenite de fiica sa, Livia (Maiorescu) Dymsza. În perioa-da anilor ’20 şi ’30, Livia (Maiorescu) Dymsza s-a străduitsă promoveze documentele literare prin intermediul revistei„Convorbiri literare” şi, mai ales, să reediteze scrierile ilus-trulie ei părinte. Aceste strădanii fac obiectul coresponden-ţei prezentate începând cu numărul de faţă dintre Livia(Maiorescu) Dymsza şi Mihail Antoniade, fost student allui Titu Maiorescu, cunoscut avocat şi om de cultură. Suntprezentate profilurile intelectuale ale celor doi corespon-denţi şi rolul determinat jucat de aceştia în editarea şi pre-gătirea pentru viitor a totalităţii operelor lăsate culturiiromâne de Titu Maiorescu. Despre voluminoasa lor cores-pondenţă în legătură cu moştenirea spirituală maioresciană nu s-a scris nimic până în prezent. Princarcaterul lor inedit, scrisorile publicate acum în serial vor contribui la mai buna cunoaştere a per-sonalităţii lui Titu Maiorescu şi, sub aspect editologic şi istorico-literar, la iluminarea contextuluicultural, social şi politic în care au fost pregătite pentru apariţie.Cuvinte-cheie: Titu Maiorescu, documente, corespondenţă, jurnal, istorie literară, opere complete.

The present article records the history of preparing an edition of Titu Maiorescu’s writings tohonour the anniversary of one hundred years since his death. The information focuses on the docu-ments and manuscripts left by Maiorescu and inherited by his daughter, Livia (Maiorescu)Dymsza. During the 1920s and 30s, Livia (Maiorescu) Dymsza did her best to promote these lite-rary documents in the pages of the literary magazine „Convorbiri literare” and also to re-publishthe writings of her illustrious father. These efforts make up the substance of the correspondence thatwe now offer to our readers, starting with the present issue of our magazine, between Livia(Maiorescu) Dymsza and Mihail Antoniade, Titu Maiorescu’s former student, a well known attor-ney and a man of far-reaching culture. The article presents the intellectual profile of the two andthe major role they played in publishing and preparing for the future the massive oeuvre bestowedby Titu Maiorescu to Romanian culture. Nothing has been written so far on their correspondenceregarding Maiorescu’s spiritual legacy. These unknown letters, that we are now publishing for thefirst time, in installments, will facilitate a better understanding of Titu Maiorescu’s personality –and, from an editorial and historic-literary point of view, will shed new light on the cultural, socialand political context of their publication.Keywords: Titu Maiorescu, documents, correspondence, diary, literary history, complete works.

Abstract

26

Corespondenţă

Către LIVIA DYMSZABucureşti, 17 noiembrie1930

Mult stimată Doamnă Dymsza,Scrisorile D-voastră au sosit amândouă.

Poşta nu poartă vină, ci altcineva. Ca să-liertaţi, trebuie să vă spun că în tot lungultimp al verii şi al toamnei nu s-a putut facenimic din cauza absenţei d-lui Rudinescu,care a fost silit să stea îndelungă vreme înstrăinătate, unde a fost supus la două opera-ţii chirurgicale. Cei de la Socec îmi spun căîl aşteaptă în curând şi că până la sosirea luinu pot încheia contractul de editură cu D-voastră, nici începe tipărirea.

Voi avea grijă ca în convenţie să fie trecu-te şi ultimele D-voastră observaţii cu privirela corectura finală şi la fixarea unui termenpentru determinarea anuală a cheltuielilorediturii.

În ce priveşte editarea scrisorilor, sunt deaceeaşi părere cu D-voastră: după ce se voraduna toate câte se vor putea, vor trebuiexaminate şi alese cele care prezintă un inte-res general. S-au publicat în vremea dinurmă în străinătate destule Correspondancessau Mémoires care vor servi de model pentrucei ce vor avea să îngrijească editarea acelo-ra ale Domnului Maiorescu.

Am întrebat pe Radu Rosetti dacă maiposedă şi alte scrisori decât cea către AnghelDemetriescu, publicată în „Universul”, şimi-a răspuns că nu.

Locţiitorul D-lui Rădulescu la Socec mi-aspus că are gata cules volumul III din ediţiacea veche a Criticelor şi m-a întrebat dacăvoiţi să fie tipărit. M-am sfătuit cu d-l[Rădulescu-] Pogoneanu şi i-am cerut săaştepte sosirea D-lui Rudinescu, pe carenădăjduim să-l convingem a renunţa laaceastă ediţie.

Vă rog să fiţi convinsă că toţi cei de aicivom pune toată stăruinţa ca întreprindereasă fie dusă la bun sfârşit. MemoriaDomnului Maiorescu ne este tuturor atât descumpă, încât socotim, fiecare, ca o datoriepersonală să contribuie cu toate puterile

noastre la izbânda gândului D-voastră.Nu ştiu dacă aveţi veşti recente din ţară.

Schimbările din anul acesta nu au adus nicio îmbunătăţire, după cum era de aşteptat.Trăim numai cu nădejdea în Norocul ţării,care poate şi de data aceasta ne va mântui.

Vă rog, mult Doamnă, să primiţi încre-dinţarea deplinului meu devotament.

[Mihail Antoniade]

Către MIHAIL ANTONIADELituaniaConstassa Plater-ZyberkSiauliaiPost. Dez. Nr. 60

Ilsenberg, 12. XII.1930Stimate D-le Antoniade,Am primit scrisoarea D-voastră şi vă

mulţumesc. Bietul D-l Rudinescu, atât îi mailipsea – 2 operaţii, după ce că era numaioase acoperite cu piele – şi apoi îi mai ceroamenii să se ocupe de ediţiuni de cărţi! Totavea fiică-mea dreptate, voind să amâneplecarea noastră pe o zi, ca să nu plecămfără scrisoarea D-lui Rudinescu.

De câte ori intru în contact cu D-voastră,sunt pătrunsă de sinceritatea şi de votre droi-ture1 omenească, aceea care te face, vrândnevrând, să ai încredere în cele spuse de D-voastră, aşa încât ne rămâne numai să vămulţumim pentru vunăvoinţa D-voastrăprietenească faţă cu noi şi să continuăm dincând în când să vă deranjăm cu feluriteleincidente, ce se vor ivi în decursul evoluţieifericite (să sperăm) a acelei faimoase ediţii ascrierilor D-lui Maiorescu.

De sărbători, plecăm la fiica mea mărita-tă – unde stăm vreo două luni; vă dau adre-sa.

Ce vreţi să poată face un om în contra cri-zei mondiale? Deoarece banii erau atât devariabili, avem contractul nostru de grâu –minunată invenţie; ce să vindea acum un an25lit (= 2½ dolari), acum nu se poate vindenici uc şapte lits. Tot grâul zace în hambar.Partout la même histoire2.

1 Corectitudinea / cinstea dumneavoastră Livia Dymaza (fr.)2 Peste tot, aceeaşi poveste (fr.).

27

Livia Dymsza – Mihail Antoniade (II)

E o vorbă foarte cuminte a lui Goethe: Wosine Notwendingkeit ist., findet sich eineMâoglichkeit3.

Şi cu criza aceasta se va găsi o dezlegare.Cu prilejul sărbătorilor, aş vrea să vă

doresc să aveţi câteva zile plăcute şi derăgaz, iar anul nou să nu ne aducă nici griji,nici necazuri – două negaţiuni încă n-ar finici o afirmare –, dar pe vremurile actualelipsa de nenorocire a ajuns să fie o fericire.

Aşadar, „La mulţi ani”! Şi vă mulţumescfoarte, foarte mult.

LituaniaRokiskisOnuskis

Kustowiany, 18 aprilie 1931Stimate D-le Antoniade,Nu ştiu dacă în învălmăşala activităţii D-

voastră de advocat aţi avut vreme să cetiţiciudata polemică pentru restabilirea faptu-lui că Titu Maiorescu n-a putut fi un conspi-rator în contra dinastiei României. E unlucru atât din cale-afară, încât pare chiarridicol.

Am cetit rectificarea foarte liniştită şidemnă în „Adevărul” (D-l [Rădulescu-]Pogoneanu mi l-a trimis), după aceea în„Convorbiri...”. Ş-acum câteva zile, dau dinnou în „Universul” de aceeaşi absurditate.Că într-o ţară cu libertatea presei multe şimărunte se scriu e evident. Am văzut euîntr-un jurnal comic (i-am uitat numele) peregele Carol atârnat lângă Lascăr Catargiuşi Maiorescu spânzuraţi à une potence4.

Dar nu înţeleg un lucru. Bine, Marghi -loman şi Maiorescu nu trăiesc, dar Ştirbei ceface? Din nenorocire, sunt 40 de ani de cândam plecat din ţară, măritându-mă – peGeorge Ştirbei nu-l cunosc, dar cum poatesă înghită publicarea că în Memoriile arhidu-celui Iosif s-ar găsi adnotat că subt concur-sul contelui Czernin au avut loc consfătuirila care au luat parte numai trei persoane:Titu Maiorescu, George Ştirbei şi Marghilo -man; că voiesc să-l facăa rege al Românieipe acel arhiduce Iosif, Alex. Marghiloman,Titu Maiorescu şi George Ştirbei. La p. 56, în10 iulie 1917. T. Maiorescu a murit cu multezile înainte. Bine, el nu se poate adresa luiCzernin ca să dezminţă o astfel de infamie.

3 Acolo unde e nevoie se găseşte şi o cale (germ.).4 Într-un ştreang (fr.).

28

Corespondenţă

Aici, în Lituania, la ţară, toate ziarelesunt att de păcătoase, încât omul rămâne cutotul laoparte de realitatea vieţii – dar pre-supun că Czernin trăieşte – dacă e om deonoare, nu s-ar putea cere lui – pot să-i scriu– o simplă constatare, că el n-a vorbit cuT[itu] M[aiorescu] niciodată despre propu-nerea unei schimbări a dinastiei noastrepentru aceea austriacă.

Să-nţelege, polemica ziaristică e întot-deauna cum zice, mi se pare, LaRochefoucauld: Calomniez, il en reste tou-jours quelque chose5. Încât, într-o vremecând „Universul” e plin de invective de hoţ,trădător etc. la adresa guvernului, poate afir-marea asta (alunecă) adecă a propunerii luiarhid[ucele] Iosif alunecă nebăgat în seamă.Dacă ar obţine omul un démenti6 şi l-ar inse-ra tot în „Universul”, s-ar mări zgomotul, s-ar atrage atenţia.

Nici eu nu ştiu cum trebuie privită treabaaceasta. Ce ciudată vreme acum – toate seprăbuşesc. Cum l-au dat jos pe Alfons –parcă revezi toată revoluţia din fevruarie1917, când ardeau toate circumscripţiile depoliţie şi pe uliţele îngheţate ardeau focurileaprinse cu poreclele ţarului cu nevastă-sa şitoate condicile cu actele noastre civile, cândîţi veneau în casă cu revolverul în mână, zişi noapte căutând pe vreun burjui – până înacea faimoasă zi în noiemvrie, când amfugit şi am fost naţionalizaţi, pierzându-netoată averea, casa, cărţi – într-un cuvânt: tot.Să zicea: „ruşii sunt sălbateci – dar spanio-lii?” . Tout comme chez nous7.

Trecând de la Cărţi străine despre războiulRomâniei a D-lui Abrudeanu din 5 aprilie,din „Universul”, la alt lucru, am primit oînştiinţare de la Socec, cu iscălitura D-luiRudinescu, că a publicat o nouă ediţie aCriticelor cu autorizarea D-lui [Rădulescu-]Pogoneanu şi Antoniade. Presupun că dinaceastă ediţie mi se cuvine 20%, căci consi-der Criticele ca proprietatea mea, nu a D-lui

Rudinescu şi eu aş fi dorit să nu le publiceacum.

Tot mai prevăzătoare era fiică-mea,nevrând să plece fără scrisoarea D-luiRudinescu în buzunar – acum, cu vremurileacestea de criză, te miri cum va mai fi cuacea faimoasă ediţie totală. Am dat câtevapagini din Însemnări zilnice pentru„Convorbiri...” – să-nţelege că nu pot să daumai multe pagini din ele, căci îi stric treabaD-lui Rudinescu – dar dacă eu îl aştept, aşvrea să am siguranţa que je ne resterai la becdans l’eau8.

Înţeleg prea bine că vremurile sunt foartenefericite pentru noi ca întreprindere litera-ră, nu comercială, dar ştiu, de asemenea, căam venit în ţară în 1922, ne-am înţeles să seretipărească Criticele şi Prefeţele laDiscurs[urile] parlamentare (pe-atuncea,Cartea Român[ească] oferea să le retipăreas-că, dar eu n-am vrut să schimb editorul) întoamna 1922 – iar când am revenit în 1925,nu era nici un cuvânt tipărit. Si on va de cetrain9, nouă ani sunt puţin lucru – şi-apoimai e şi alt lucru la mijloc: eu nu pot să maifiu în viaţă peste nouă ani; aş vrea să vădÎnsemnările zilnice tipărite, deoarece trebuieeliminată o mare parte din ele, referindu-sela medicamente, tratamente de cancer aleD-nei Maiorescu etc., etc., lucruri cu des-ăvârşire personale. De aceea nu le pot danici Academiei, nici unui om tânăr – fiindcănu vreau să le vază publicul tels quels10.

Către LIVIA DYMSZABucureşti, 9 mai 1931

Mult stimată Doamnă Dymsza,Este multă vreme de când voiam să vă

scriu, dar vestea pe care trebuiam să v-odau m-a făcut să preget. Domnul Rudinescua sosit, în sfârşit, în ţară, după o lipsă deaproape opt luni. În urma unei lungi con-vorbiri du domniaa Socec nu mai voieşte, în

5 Calomniaţi, întotdeauna ceva-ceva tot o să mai rămână din calomnia asta (fr.).6 O dezminţire (fr.).7 Exact ca la noi (fr.).8 Că nu mă va duce cu vorba (fr.).9 Dacă mergem în ritmul ăsta (fr.).10 Aşa cum sunt acum / în forma actuală (fr.).

29

Livia Dymsza – Mihail Antoniade (II)

timpurile de astăzi, să înceapă tipărireaOperelor complete ale Domnului Maiorescu;mi-a ţinut îndelungi discursuri, vorbindu--mi de greutăţile actuale ale comerţului, delipsa creditului, de a plăti hârtie pe banigata, de criza economică generală şi altemulte, al căror rezultat a fost hotărârea de aamâna pentru vremuri mai bune începereaunei editări atât de costisitoare. M-a asigu-rat însă că aceasta nu înseamnă renunţareadefinitivă, ci numai amânare.

Este drept că sărăcia este astăzi înspăi-mântătoare în ţară. Trăim aproape ca pevremea ocupaţiei germane. Toată lumeacare avea datori, prin urmare, practic toţiromânii, au fost ruinaţi de dobânzile plătite,cari la un regim de 20–30% pe an nimeni nupoate rezista. Nu se mai fac contracte şi nuse mai vinde decât pe bani gata. Toată ţaraeste de vânzare şi nu se găseşte cumpărător.Vină a vremurilor, dar mai ales a oamenilor.Nu a pătruns încă ideea importării unorconducători, dar mi-e teamă că, după cumacum şaptezeci de ani ne-am luptat să adu-cem Domn strein, va trebui acum să adu-cem miniştri streini.

Aţi văzut patriotismul oamenilor noştripolitici care nu au izbutit să renunţe la dez-binările lor nici acum, când era die höchteZeit11. Regele a avut cele mai bune intenţiişi a câştigat mult în ochii ţării. Dar cum cre-dea el că va putea uni pe români, care s-ausfâşiat între ei fără întrerupere de la moar-tea lui Mircea cel Bătrân? Guvernul cel nouare cele mai bune gânduri, dar e greu sănădăjduieşti că cinci–şase oameni or puteaschimba apucăturile unei ţări întregi.

Abia acum începe lumea să vadă câtădreptate avea Domnul Maiorescu când spu-nea că totul atârnă de tăria morală şi regeleCarol, când neîncetat cerea dascălilor să for-meze caractere, ceea ce era o formă politi-coasă de a spune că românii nu au.

Am citit şi eu extractele din Memoriilearhiducelui Iosif şi articolul Domnului[Rădulescu]-Pogoneanu. Mai mute ziare auarătat seriozitatea afirmaţiile arhiducale şicred că şi în străinătate nu au fost luate în

serios. Habsburgii aceştia par să fi fostoameni al căror contact cu realitatea a fostpierdut odată cu moartea Mariei Theresia!Nu cred că Czernin va interveni cu vreoinfirmare a spuselor arhiducelui. Nu neiubea pe noi românii şi, pe cât pare, îşiroade amarul în singurătate.

Cât despre George Ştirbey, el a muritîncă din 1918. Nu cred că trebuie să aveţiteama că în ţara noastră va fi cineva să crea-dă că Domnu Maiorescu a putut trata cureprezentanţii duşmanilor în timpul ocupa-ţiei. Toată lumea ştie că nu a avut nici uncontact cu ei şi că spunea tuturor că aceastatrebuie să fie linia de conduită generală.

Nu ştiu dacă Însemnările pe care le aveţiau fost ţinute până în vremea războiului.Cel mai bun răspuns la clevetiri şi la inexac-tităţile ce scialitate ar fi publicarea unor lo -curi din aceste Însemnări, din care vor vedeacu toţii ce gândea Domnul Maiorescu. Câteau apărut până acum în „Convorbiri...” aufost citite cu nespus de mult interes. Mieunuia mi se părea că aud pe părinteleD-voastră şi am simţit aceeaşi emoţie pecare o aveam ori de câte ori îmi era dată feri-cirea să-l văd.

Cum ediţia Operelor complete întârzie, nucredeţi că ar fi nimerită publicareaÎnsemnărilor ca volum de sine stătător?

Am vorbit cu D-l Rudinescu şi desprenoua ediţie a volumului I din Critice, pe carea pus-o la tipar şi ale cărei corecturi se aflăacum la D-l [Rădulescu]-Pogoneanu. A cre-zut necesară această reeditare, pentru aavea seria completă a celor trei volume. Vorfi tipărite 5000 de exemplare şi vi se recu-nosc aceleaşi drepturi ca în trecut.

Nădăjduiesc că acum a sosit primăvaraîn ţara D-voastră. A fost târzie şi la noi, darde câteva zile frunzele şi florile sunt o încân-tare. Păcat că viaţa noastră orăşenească neţine departe de toate frumuseţile della dolcestagion12, cum se spune în Divina Commedie.

Vă rog, stimată Doamnă, să primiţi oma-giile respectuoase şi să transmiteţi Domi -şoarei Dymsza salutările mele distinse.

[Mihail Antoniade]

11 Momentul cel mai oportun (germ.)12 Dulcelui anotimp (ital.)

30

Corespondenţă

Către MIHAIL ANTONIADELituaniaRokiskis – Onuskis

Ilsenberg, 28 XI 1931Stimate Domnule Antoniade,Presupun că v-aţi întors în „Capitală”, că

s-au isprăvit clipele de răgaz – poate aţiadunat nişte impresii îmbucurătoare, carevă luminează întunericul acestor zile scurtede toamnă. Cei drept, oraşul şi „la ţară” ealtceva – pe când vara, cu frunzele pecopaci, cu livezile verzi şi câmpiile înflorite,ţara poate avea un farmec oarecare, gerulcare l-am avut la 22 octomvrie cu zăpadă(gerul din urmă fusese la 15 iunie) ne-a dat,cum zic francezii, 7 mois d՚hiver et 5 mois demauvais temps13.

Casele astea mari, 32 de odăi deşarte,coridoarele îngheţate – farmacia, doctorul,drumul de fier – toate a o distanţă de 35 dekilometri – o viaţă, în orice caz, alta decâtaceea care am trăit-o până în momentul naş-terii bolşevismului, 1917 – 14 ani.

Îmi pare rău că n-aţi vrut să intrăm înnişte relaţii de „afaceri” cu D-voastră; acum,de câte ori sunt silită să vă rog să-mi aranjaţiceva – am un simţământ foarte neplăcut căvă exploatez – dar nenii puţin exacţi.

Îmi scrie D-l [Rădulescu]-Pogoneanu îniulie că a dat noua ediţie a Criticelor la tipar.V-aş ruga să treceţi o dată pe la D-lRudinescu, să-i spuneţi să trimeată „situa-ţia” vânzării ediţiei anterioare – am scrisoa-rea lui în care spune că de Anul nou să sereguleze socoteala; a trecut Anul nou, a tre-cut şi nul de când am vorbit împreună, darnu pot obţine de la ei o regulare a ediţiuneianterioare il n՚entend pas de cette oreille14 –dacă ar fi un editor mic, sărac – a devenit unbazar de mărunţişuri ovreiesc – de ce să mătragă pe sfoară. Asta-i una foarte simplăpentru felul D-voastră – dar acum e alta – şicum stă chestiunea editurei întregi?

Dădusem o parte mică de tot, Conflictulcu Bulgaria, pentru „Convorbiri...”, căci se

văieta D-l Tzigara [-Samurcaş] că nu-i merg„Convorbirile...”, din Însemnările zilnice aleD-lui Maiorescu. Am copiat din însemnărileacelea de la 1913 până la moartea D-luiMaiorescu. Sunt acolo nişte foarte impor-tante, chiar în chestiunea aceea relevată în„Adevărul” – dar, după „capul meu” (n-amnici cea mai mică pretenţie că am dreptate),odată publicate, pierd actualitatea unei cărţicu material nou netipărit.

E un lucru ciudat, n-ai pe cine să-lîntrebi. Sunt şi eu singură, în singurătateaasta de la ţară – copiez. Şi vreau cât maicurând să am toate Însemnările... copiate, cuomisiunea lucrurilor prea personale, care eunu vreau, cu nici un preţ, să fie publicate –şi mă întreb: să poată oare să nu se găseascăun editor pentru Însemnările... acestea?

Începutul, toate problemele sufleteşti alebăiatului de 15 ani sunt nespus de intere-sante. O viaţă intelectuală care clocoteşte încreierele tânărului băiat. Publicate singure,izolate, nu ca parte integrantă a tuturorscrierilor D-lui Maiorescu, n-au făptura lite-rară necesară – ele sunt un fel de anex, oexplicare pentru partea literară. Să înţelege,dacă-l întreb pe D-l Tzigara [-Samurcaş], elvrea să-şi umple „Convorbirile...”; D-lMehedinţi îşi vede de cărţile lui. N-aţi puteasă mai aveţi odată bunătatea să vorbiţi cuaceşti Domni, să se mai afirme încă o dată,că trebuie aşteptat momentul când va fi gatatoată adiţiunea şi făcând parte din toată –publicarea să fie şi Însemnările... cu oBiografie.

Mi se pare că şi culegerea scrisorilor arămas baltă. Domnul Kirileanu s-a evaporatcu adresa lui, iar rugămintea publicată ca săi se adreseze lui spre publicare scrisoriu deale D-lui Maiorescu a rămas, ca multe altele,„o vorbă”, „Words”, „words”15 (Hamlet).

Primesc „Universul”, adecă nu-l pri-mesc, dar cetesc „Universul”. Nu-i vorbă,toată lumea e de-a-ndoaselea, dar, oricum,parcă [atunci] când ceteşti „Temps” sau„Allgemeine Zeitung” mai înveţi câte un

13 7 luni de iarnă şi (încă) 5 de vreme rea (fr.)14 El priveşte / vede altfel lucrurile, nu ca mine (fr.)15 Vorbe, vorbe (engl.)

31

Livia Dymsza – Mihail Antoniade (II)

lucru. Cei drept, uneori foiletoanele literarede Dragomirescu sunt bune, dar încolo, cetristă înşirare de calomnii, de învinovăţire şide Krach16 şi acel minister Iorga. C՚est le casde dire avec Hamlet: „Words”, „words”17.

Ba chiar aş zice că cuvintele sunt chiarbine zise, dar ce folos de vorbe fără fapte?Ştiţi că, la urma urmelor, vine socoteala ceadin urmă pentru judecata omului – să soco-tesc faptele bune din viaţa omului – de câteori aţi binevoit să fiţi o Providence18 pentruîndrumarea tuturor publicaţiilor ieşite dinEditura Socec – adică, D-lui Rudinescu. „Şiiarăşi şi iarăşi să ne rugăm” – totodatărugându-vă să nu vă supăraţi pe mine.

Primiţi, vă rog, salutările noastre, cutoate mulţumirile noastre.

Livia Dymsza,născută Maiorescu

Către LIVIA DYMSZABucureşti, 9 ianuarie 1932

Prea stimată Doamnă,Pare că este un făcut ca toate scrisorile

mele să trebuiască a începe prin acuzareaîntârzierii răspunsului. De data aceasta,întârzierea este datorată imposibilităţii încare am fost de a-l găsi pe DomnulRudinescu înainte de sărbători şi apoi plecă-rii mele la ţară, pentru trei săptămâni.

Acum am putut însă vorbi cuDomnia-sa. Mi-a făgăduit solemn că nu vatrece luna şi veţi avea socotelile vânzărilorpână la sfârşitul anului. În ce priveşte publi-carea ediţiei Operelor complete, răspunsuleste tot nesatisfăcător. Nu poate începenimic cât vor ţine greutăţile financiare etc.,etc.

De la ultima mea scrisoare, stările de aicis-au înrăutăţit. Singura mângâiere, dacăaceasta poate fi o mângâiere, este că deaatunci încoace au început să se strice şi tre-burile altor ţări, mari, nu ca a noastră. La noieste o lipsă cumplită. Nu mai există românibogaţi. Visteria ţării este tot atât de goală ca

şi punga oricărui cetăţean. De aceea Socecnu se poate gândi să facă cheltuiala conside-rabilă a acestei tipăriri. Nu avem altcevadecât să aşteptăm vremuri mai bune şi sănădăjduim cu optimism că ele nu vor ţinepână la împlinirea Centenarului.

Zilele acestea s-a prăpădit Domnul IacobNegruzzi, care a avut odată legături cuDomnul Maiorescu. Împlinise nouăzeci deani şi fusese sărbătorit de Academie într-osolemnitate prezidată de Rege.

Văd că despre treburile României sunteţila curent. Noi, de aici, le privim cu inimastrânsă şi ne putem asigura nădejde în noro-cul ţării noastre. Mi-aduc aminte că aceastăstea a norocului era şi corectivul întrebuin-ţat de Domnul Maiorescu pentru remedie-rea deznădejdii în care era de multe ori ispi-tit să cadă.

Guvernul actual, intitulat: de tehnicienişi specialişti, are ca specialitate neputinţa dea face ceva. Singura lui scuză este că dificul-tăţile zilelor actuale depăşesc puterile unuiom de stat de proporţiune românească.

Pe Domnul Kirileanu îl văd din când încând. Îi voi spune să [...?] în privinţa adună-rii corespondenţei Domnului Maiorescu.Publicarea în „Convorbiri...” a Însemnă -rilor... este urmărită cu mult interes depublic. Cum nu se poate şti când se va punela tipar ediţia Operelor complete, eu cred cănu ar fi rău să publicaţi chiar de acum unvolum sau două care să cuprindăÎnsemnările... Dacă aţi înclina şi D-voastrăspre această părere, cred că aş putea convin-ge pe cei de la Socec să le tipărească în for-matul în care va fi ediţia definitivă aOperelor complete. Judecând după textulpublicat în „Convorbiri...”, înţeleg muncadevotată pe care aţi pus-o în copierea atâtde credincioasă a textului. V-aş ruga să văgândiţi la ideea tipăririi Însemnărilor... şisă-mi spuneţi părerea D-voastră. Nu trebuiesă vă spăimântaţi de iernile lituane. Avem şiaici săptămâni întregi cu zece grade subtzero şi troieni de zăpadă care vor ţine până

16 Crah, faliment (germ.)17 E cazul să spunem împreună cu Hamlet: vorbe, vorbe (fr.; engl.)18 Providenţa / sprijinul / salvatorul (fr.)

32

Corespondenţă

la primăvară, prilej bun pentru întoarcereagândurilor spre cele lăuntrice, de careoamenii au astăzi nevoie mai mut ca ori-când, spre a-şi îmbunătăţi pornirile faţă desemenii lor.

Vă rog să primiţi, prea stimată Doamnă,urările mele cordiale pentru anul de a venit.

[Mihail Antoniade]

Către MIHAIL ANTONIADE

LituanieSiualiai P. D. 60

Kurtoving, 21 februarie 1932Moşia fiicei mele măritate

Îmi pare foarte rău, Stimate D-le Anto -niade, că numele meu se leagă de neplăcutasenzaţie a unei întârzieri a răspunsuluiD-voastră. Vă pot însă asigura că suntuneori de-o modestie absolută, care nu seînfăptuieşte că oamenii ocupaţi aşteaptănumai o scrisoare a mea, pentru a se preci-pita la masa lor de scris, luând condeiul casă-mi răspunză imediat. „Vremea” e unlucru atât de preţios, încât chiar în viaţanoastră singuratecă şi izolată se strecoară penesimţite printre degete – zilele trec, viaţatrece.

Ciudată e viaţa acum – fără mâine, fărătemelie, toate par a se scufunda. Numai den-ar fi ca la 1870. „Le Congrès du désar-mant”19 a fost preludiul războiului franco–german. Dar, „să lăsăm toate acestea”, cumzice Caragiale. Aş vrea să vă rog ceva. N-aţiputea să-mi spuneţi româneşte curat impre-sia asupra acelor Însemnări zilnice?

Am rugat pe D-l Tzigara [-Samurcaş] săşteargă pentru publicarea în „Convor -biri...” tot ce ar putea fi prea lung. N-afăcut-o. Am întrebat pe D-l [Rădulescu-]Pogoneanu, vroiam să-i am părerea – amprimit vorbe foarte frumoase. Ne mai vor-bind de D-l Mehedinţi, a cărui bogată fra-zeologie e cunoscută. Dacă aş fi în Româ -nia, aş putea să-mi dau seama de impresiaprodusă.

Dacă sunteţi de părere că publicarea învolum va avea, în momentul de faţă, unmoment opportun20 e evident că trebuie pu -bli cată – însă am de-abea 500 pagini copiate,afară de cele tipărite în „Convorbiri...”.Presupun că la toamnă, dacă toate nu se vorîncurca – încurcătură mondială –, s-ar puteaîncepe tipărirea. Vă rog însă să-mi spuneţi:copiând, fidelitatea e după părerea mea, unlucru inevitabil – sau „Memoare” prefăcute,strecurate prin alt creier, literat de felul lui

19 Congresul pentru Dezarmare (fr.)20 Favorabil / potrivit (fr.)

33

Livia Dymsza – Mihail Antoniade (II)

– sau Însemnări zilnic exact. Să înţelege, toatemedicamentările şi nimicuri le omit, darnumai atât.

Poate că într-o zi, trecând pe lângă Socec,aţi putea vorbi cu Rudinescu despre aceastătipărire, ce ar gândi el. Numai [că], vorbelelui sunt vorbe, vorbe, cum zice Hamlet. Nicin-a încheiat încă socotelile lui pe anii ՚30–՚31–՚32. „Galeries Lafayette” – ce mai pot fi pen-tru tipărirea cărţilor – săraca literatură!

Dacă e iarnă pe la D-voastră, la noi zăpa-da nu lipseşte, nici gerul: –160 noaptea;ziua, –80 şi aşa mai departe.

Dacă aţi fi de părere că trebuie să omitmai multe, de exemplu, indicări meteorolo-gice – poate aţi fi destul de sincer să mi-ospuneţi.

Mulţumindu-vă pentru toată bunăvoinţaD-voastră, vă rog să primiţi nos meilleurssentiments21.

Livia Dymsza[P.S.] Vedeţi cu ce se ocupă Stabilimentul

grafic şi Librăria Socec!![Anexă: decupaj dintr-un cotidian, cu

reclamă pentru reţetele cosmetice aleElisabethei Arden.]

[Însemnare marginală pe decupaj:]Librărie şi Stabiliment Grafic!!! O tempo-

ra! O mores!22

Către MIHAIL ANTONIADEKurtouviany, 14 avril 1932

Stimate D-le Antoniade,V-aş ruga foarte mult să binevoiţi a intra

odată, când vă duce drumul D-voastră peacolo, la Casa Socec, să le spuneţi acolo, saucasierului, sau D-lui Rudinescu, că, conformcu scrisoarea lui, aş dori să am socotealavânzării Cărţilor D-lui Maiorescu.

Era vorba să se facă lucrul întotdeaunade Anul Nou. Nu s-a mai făcut de la mai1930, încât presupun că cererea mea e con-form cu condiţiunile formulate chiar deDomnul Rudinescu.

Ce urâte lucruri sunt tipărite nu numai în„Universul”, dar şi în gazetele de-aici desprestudenţii de-acolo, despre profesorii deUniversitate, despre alegerea rectorului Uni -versităţii. Bine că nu mai trăiesc niciNegruzzi, nici Maiorescu. Presupun că le-arfi ruşine de halul în care le-a adus ministerulIorga. Nu pot crede că nu s-ar fi putut evitatoată întâmplarea aceasta, atât de penibilă.

Presupun că pe la D-voastră a sosit pri-măvara. Aici am văzut azi două berze, caresă uitau, din înălţimea cuibului lor, cu oare-care mirare la câmpul alb, care le promiteapuţine broaşte. Şi sermanele păsări au un ande „criză”.

Primiţi, vă rog, cu scuzele pentru deran-jarea care din nou sunt silită a vă face, salu-tările noastre şi mulţumirile mele.

Livia DymszaAdresa:Lituania – Rokiskis – Onuskis

Către MIHAIL ANTONIADELituanieRokiskis – Onuskis

Ilsenberg, 29 mai 1932Dragă D-le Antoniade,Am primit ieri o înştiinţare de la Bank

Roumania, că a primit pentru contul meude la Librăria Socec 37 100 lei. Mă grăbesc săvă informez de acest geste23 al lui M.Rudinescu, după aproape doi ani de tăcere.Îmi pare rău că n-a trimis o dare de seamăcu ce s-a vândut. Dar n-ai ce să-i faci, cândîncep oamenii să-şi mărească magaziileîntr-un mod prea mare, iar mai amestecă şicomerţul „Galerie Lafayette” cu firma lite-rară „Casa de Editură şi Tipografie Socec”,atunci nu e de mirare că în momentulactual, în care presupun că „il tire le diablepar la gueue”24, ca şi toţi de pe aici, literaturaîi pare lucrul cel mai puţin lucrativ.

Judecând după articolele „Universului”,nu se poate făli actualul Rege de o epocăstrălucită de prosperitate şi ordine. Comme

21 Sentimentele noastre cekle mai bune (fr.)22 O timpuri! O moravuri! (lat.)23 Gest (fr.)24 Trage mâţa de coadă (fr.)

34

Corespondenţă

quoi25, una e să fii dascăl, alta e să stai lacârma unui stat într-un moment atât decomplicat şi de încurcat. Oricum, presupuncă lipsa de caracter şi de ştiinţă „y est aussipuâour quelque chose”26, cu toate că, bineîn-ţeles, criza e mondială, pe-aicea e grozavă.

În sfârşit, am scăpat de iarnă şi liliacul în -cepe a-şi arăta florile, când te gândeşti că înprimele zile din septembrie gerul reîncepe!

Cum v-a plăcut istoria cu Kreuger –unde, pe la suedezi, cei mai cinstiţi oameni,cu cei din Finlandia –, parcă îţi vine un felde greaţă ce a ajuns omenirea.

Nu vreau să vă supăr cu scrisori lungi,numai ţineam să vă spun ce s-a întâmplat înurma stăruinţelor D-voastră, pentru care vămulţumesc foarte mult.

Cu fiica mea, vă dorim să aveţi o varăplăcută, ca să puteţi relua activitateaD-voastră de toamnă – şi vă mulţumesc.

Livia Dymsza[P. S.] Primesc, în momentul acesta, scri-

soarea D-voastră. Nu credeţi că în veci poşta face încurcă-

turi, nu e chiar destul de bună.Vă mulţumesc pentru toate daraverile

acelea!

Către MIHAIL ANTONIADEIlsenber, 12 noiemvrie 1933

Dragă D-le Antoniade,După un răgaz de aproape un an, trebuie

să vă mai turbur câte puţin liniştea. Am pri-mit o scrisoare de la D-l Rudinescu, în careîmi spune că i-ar fi spus cineva că D-lMaiorescu dorea foarte mult să i se publiceMemoriile lui şi, dacă s-ar găsi la mine, el arfi gata să le publice. Deoarece D-voastră aţivorbit cu el, n-aş vrea eu să încep o cores-pondenţă de-a dreptul cu D-l Rudinescu. Nuprea înţeleg, îşi închipuieşte el că afară decele vorbite du D-voastră ar mai fi altceva?Memoare anume scrise pentru publicare?

Vă rog, când veţi fi odată la CapătulPodului (ţineţi minte, când era Podul

Mogoşoaei?), să intraţi la D-l Rudinescupour tirer l ՚affaire au clair27. Mi se pare că şiD-voastră eraţi de părere ca acele Însemnărizilnice să fie publicate chiar şi fără consimţă-mântul lui Rudinescu la retipărirea tuturorcelor tipărite şi „epuizate”, pentru a între-buinţa un cuvânt curat nu românesc.

După răspunsul D-voastră, voi stăruipentru a găsi pe cineva care să traducă pagi-nile nemţeşti în româneşte. Păcat că, dusădin ţară de 42 ani, mi-am pierdut limba ceabună românească. De altminterea, aş face-o– dar nu poţi trăi atâta vreme fără o vorbă,un cuvânt românesc, fără să uiţi o limbă. Mămir că mai ştiu nemţeşte şi franţuzeşte, căciaici vorbesc numai limba copiilor – adicăpolonă – iar oamenii de rând nu mai ştiu, caînainte de război, ruseşte şi a trebuit, cu chiu,cu vai, să-mi mai vâr şi puţină lituană în cre-ierii mai de 60 de ani trecuţi (acum 10 ani).

Cum credeţi D-voastră să se tipăreascăaceastă traducere? Eu aş crede, cam în felulcărţilor de rugăciune catolice, care au într-oparte cuvintele latine iar tot pe aceeaşi pagi-nă, pe partea cealaltă, traducerea în limbacurentă.

Rugându-vă să nu vă supăraţi că din nouvă deranjez, presupun că înţelegeţi că n-aşvrea să continuez (!) ceea ce aţi începutD-voastră.

Sper că aţi petrecut bine vacanţa de vară,că n-aveţi încă viscol de zăpadă ca la noi şivă e mai puţin frig decât nouă, cu lipsa astacumplită de soare.

Fiică-mea, împreună cu mine vă transmi-tem l՚expression de notre sincère reconnaissan-ce28.

Livia Dymsza,născută Maiorescu

LituaniaRokiskis – Onuskis

Traducere din limba francezăde Ileana LITTERA .

Text îngrijit de Marin DIACONU

25 Ceea ce dovedeşte că (fr.)26 E şi ea una din cauze (fr.)27 Ca să lămuriţi chestiunea (fr.)28 Expresia sincerei noastre recunoştinţe (fr.)

35

Moto: „Un vis al inteligenţei libere”(Titu Maiorescu).

În prima parte a acestui articol am pre-zentat succint profilul criticului şi modalită-ţile în care s-a perpetuat, de-a lungul unui

secol şi jumătate, „imaginea” acestuia. Vomîncerca, în continuare, să desprindem uneleelemente caracterizante pentru critica maio-resciană, componente care, astăzi, nu maiau aceeaşi pondere în exerciţiul critic. Estefiresc ca abordările contemporane să diferemult, ca o consecinţă a evoluţiei socio-cultu-

TituMaiorescu

Lucian CHIŞUTitu Maiorescu şi decalo(a)gele

criticii literare (II)

Partea a doua a studiului se ocupă de mutaţiile petrecute în câmpul criticii literare româneşti, caurmare a evoluţiei acesteia timp de un secol şi jumătate. Autorul arată că răsfrângerea unora dintrecontribuţiile critice ale lui Titu Maiorescu în domeniile esteticii, lingvisticii şi filologiei, ale criticiiteoretice, cu preponderenţă universitară, pe care le stăpânea foarte bine, nu se mai număra printreabordările criticii literare actuale, chiar dacă aportul n-ar fi unul neglijabil. Separarea acestora, prinspecializare, de critica literară actuală, a determinat diminuarea interesului criticilor literari contem-porani pentru problemele expresiei, ale limbajului, în general faţă de aspectele formale ale operei lite-rare. Abandonarea vechilor perspective duce, implicit, la revizuirea unora dintre meritele criticiimaioresciene, nu în ultimul rând şi din cauză că evaluarea criticului are loc dinspre prezent spre tre-cut.Cuvinte-cheie: operă literară, formă, fond, logică, estetică, filologie, critică literară, Titu

Maiorescu.

The second part of the study deals with the mutations that occurred in the field of Romanian lite-rary criticism, following its evolution for a century and a half. The author shows that the reflectionof some of Titu Maiorescu’s critical contributions in the fields of aesthetics, linguistics and philo-logy, of theoretical criticism, predominantly the academic one, which he thoroughly mastered, areno longer among the approaches of present literary criticism, even if his contribution was not to beneglected. Their separation, by specialization, by the present literary criticism determined the dimi-nishing of the interest of the contemporary literary critics for the aspects of expression, languageand generally for the formal aspects of the literary work. The abandonment of the old perspectivesimplicitly leads to the revision of some of the merits of Maiorescu’s criticism, last but not leastbecause the evaluation of the critic takes place from the present towards the past.Keywords: literary work, form, substance, logic, aesthetics, philology, literary criticism, Titu

Maiorescu.

Abstract

Lucian CHIŞU - Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu” al Academiei Române, e-mail:lucianchisu@gmail.com

36

Lucian Chişu

rale continue de care trebuie să se ţină cont,dar faptul nu ne împiedică să căutăm,totuşi, explicaţii contradicţiilor existente înjurul receptării şi evaluărilor la care a fostsupusă activitatea sa în timpul scurs până lacentenarul morţii.

Aşa cum s-a arătat, reproşurile aduseconcepţiei lui Titu Maiorescu despre criticăignoră într-o anume măsură excepţionalelesale calităţi umane, unele native, alteledobândite: formaţia intelectuală de tip aca-demic, determinarea, inteligenţa şi incisivi-tatea iniţiativelor luate într-un anumemoment istoric dat. Posteritatea invocă isto-ria mai degrabă în accepţiunea de reper,fiind, pe măsură ce datele/informaţiile seacumulează, tot mai puţin interesată desemnificaţiile contextuale. Aflat în mijloculevenimentelor, în ochiul istoriei, tânărulcărturar nu face referiri la aceasta, ci la con-textul ei literar, identificându-l, printr-uncuvânt mai potrivit, cu o criză pentru solu-ţionarea căreia cere imperativ schimbarea.Între altele, preferăm termenii criză(„declin”) şi evoluţie („progres”) deoarecesunt expresia unor judecăţi de valoare.Unele dintre iniţiativele maioresciene erauîndreptate „în contra direcţiei de azi”, fiindconsumate odată cu arderea combustieiinterioare a realităţilor respective, în timp ce„direcţia nouă” reprezenta proiectul maio-rescian al schimbării şi, prin el, deschiderealargă a orizontului nostru spiritual. Acestaeste cunoscut sub denumirea „teoriei for-melor fără fond”, idee reiterată peste dece-nii de strălucitul său urmaş E. Lovinescu,prin adăugirea altor serii de nuanţări referi-toare la necesara sincronizare a culturiiromâne cu cele de mare prestigiu.

Revenind la formaţia de critic literar a luiTitu Maiorescu, un prim aspect în discuţieeste acela al comprehensivei sale instrucţiiestetice şi înaltei culturii clasiciste asimilate,pentru care, astăzi, cercetările de profil numai au aceeaşi aplecare, mai ales în ceea cepriveşte rolul normativ al celei dintâi.Trebuie, totodată, să admitem că mutaţiile

estetice intervenite în răstimpul dintreatunci şi astăzi, ar putea fi mai lesne meta-forizate prin imaginea unei clepsidre întoar-să cu „susul în jos”, ori a unei busole careindică „nordul la sud”, aşadar schimbări„interne” care alterează sensul funcţional,nu şi asamblarea instrumentală.

Tânărul critic de la „Convorbiri literare”îşi însuşise temeinic concepţiile marilor filo-sofi şi esteticieni (Schelling, Hegel, Vischer,Scopenhauer), ideile acestora irigând fertilpropriile-i intervenţii în chestiunea valoriioperelor literare. Estetica lui Maiorescu afost una a cunoaşterii de esenţă platonicia-nă, de contemplare impersonală a ficţiuni-lor artistice, de purificare şi izbăvire prindescătuşare de lumea comună, condiţionatăde formele raţiunii comune, spre a fi trans-figurată în zona rarefiată a ideilor pure.Numai accesul la această lume a esenţelor,ducea, în accepţiunea sa, la plăcerea esteti-că, la încântarea sufletească. Ideaţia articole-lor acestui creator de stil i-a determinat peunii dintre comentatorii activităţii sale săîncline balanţa aprecierilor mai mult cătreestetician, decât spre criticul literar.

La fel se prezintă situaţia şi în privinţacunoştinţelor filologice şi lingvistice ale cri-ticului, cu mult peste cele ale majorităţiicovârşitoare, reprezentative numeric, dincritica literară de astăzi. Şi în acest caz, estenecesar să se ţină seamă de imensa distanţa-re dintre trecut şi prezent. Tânărul savantde la 1866 îşi scria articolele de direcţie într-o perioadă premergătoare etapelor de auto-nomizare şi de treptată separare a filologieide critica şi istoria literară, când specialiştiidin aceste domenii foloseau în comun şifără disocieri analitice explicite corpusulliterar-artistic. Formaţia sa de critic implicăîn mare măsură aportul de cunoştinţe intro-duse în sfera expresiei artistice din studiileasupra structurii limbii şi funcţiunii limba-jului, pe care le cunoştea foarte bine1. Depildă, în pofida faptului că generaţia„veche” de lingvişti, constituită în oponenţiai ideilor lui, aparţinea unei structuri omo-

1 „Şi mai rămâne ceva de la Titu Maiorescu: exemplul însuşi al necesităţii pentru criticul litrerar de a fidublat de un lingvist”. (D. Caracostea, Critice literare, II, Editura Fundaţiilor Regal, Bucureşti, 1944, p. 96.)

37

Titu Maiorescu şi decalo(a)gele criticii literare (II)

gene profesional, punctele sale de vedere cuprivire adoptarea alfabetului cu grafie lati-nă având la bază utilizarea principiuluifonetic au avut câştig de cauză şi au exerci-tat o influenţă benefică în rândul intelectua-lităţii din acele decenii datorită adoptării lorde către revista „Convorbiri literare”, ceamai prestigioasă publicaţie culturală dinjumătatea a doua a veacului al XIX-learomânesc. Între timp, terenul comun şipiaţa de schimb reciproc a lingvisticii culiteratura, au fost relocate la graniţa dintrecele două disciplne. Noua critica literară îlconsideră plasate în „no man’s land”, iarfrecventarea datelor de profil în paginileunui text critic ar reprezenta, mai degrabă, ocuriozitate. Cu toate acestea, mult timp cer-cetările din spaţiul comun au format cel maiimportant nutriment al culturii literare. Dinnefericire, când se spune lucrurilor pe numeîn mod tranşant, sentimentul celorlalţi estecă tranşant devine egal cu o negare, ceea ceeste departe de adevăr. Prin urmare, spu-nem tranşant că această componentă lipseş-te din cadrul discursului critic actual, subli-niind că ea s-a mutat din aria de investigăria criticii actuale în aceea a filologiei şi, cu câteste mai focalizată pe suportul grafic,domeniului lingvisticii.

În critica de direcţie a lui Titu Maiorescuconstituenţii de mai sus există cu prisosinţă,motiv pentru care poate fi considerat unprecursor, din păcate fără prea mulţiurmaşi, fiindcă numai o mică parte dintrecritici, aparţinând profesional mediilor uni-versitare, ar putea fi asimilată modeluluimaiorescian, adus la zi. De altfel, în legăturăcu cele de mai sus, în dezbaterile contempo-rane se lansează din când în când întrebareadacă un critic literar poate fi sau nu profe-sor2. Sau invers. În speţă, aspiraţiile de tipelitist şi tentaţiile „paradigmatice” suntvizibile. Revistele care publică studii şi arti-cole de acest tip aparţin unui domeniu para-lel, în sensul că autorii textelor se consacrăcercetării literare, publicaţiile lor sunt cotate

ştiinţific prin măsurare cu instrumentescientometrice, au circuit electronic şi uncaracter din ce în ce mai industrios, devreme ce factorul de impact îl reprezintăvizibilitatea autorilor, din care ar decurge şicelelalte calităţi. Dacă restrânsa categorie demai sus cercetează literatura artistică pentrua o releva sub forma unor „coduri cultura-le”, deci nu ca literatură propriu-zisă, criticiicontemporani cu audienţă la publicul largcititor, considerând literatura drept „pâinea[lor] cea de toate zilele”, scriu despre efecte-le ei metabolice. Cei mai numeroşi dintrereprezentanţii acestei „secţiuni” folosesceseul critic, aparent despovărat de concepte,creând câteodată senzaţia că îl cultivă înafara oricăror concepte.

Revenind la începuturile criticii maiores-ciene, autorul făcea patologie, acţionânddrastic, cu incizii chirurgicale pentru elimi-narea ţesuturile literare bolnave. Analizacritică prin grila „direcţiei noi” favoriza,odată cu delimitarea mai clară a cadruluiscriiturii, impunerea de standarde estetice şistilistice, ultimele restrânse la combinaţiilexicale apte de a „mişca” simţirea şi de adeveni figuri de stil. Sunt considerente care,într-alt plan, rezumă eternul conflict dintrevechi şi nou. Critica lui Titu Maiorescu eratotodată una de circumscriere valorică, răs-turnând şi instituind ierarhii, fapt ce a creatdisensiuni şi rănit orgolii, atât în rândulautorilor de creaţii literare, cât şi în acela, cumult mai restrâns numeric, al comentatori-lor literari. Prezenţa în textele sale a unuimare număr de concepte a căror provenien-ţă a fost deja amintită şi introducerea (înaceleaşi texte) a unor informaţii recente dinsferele şi ele pomenite, ale lingvisticii şi filo-logiei, au dat articolelor maioresciene aluraunui discurs înţesat de abstracţiuni, iar ulte-rior sentimentul „sărăciei sufleteşti” de carevorbea, în această privinţă, G. Călinescu. Încontextul literar de la jumătatea secolului alXIX-lea românesc faptul era inevitabil şi,deci, asumat polemic. Dar, în pofida subs-

2 „Veţi descoperi astfel că literatura nu se poate preda; de la catedră se poate comunica numai ceea ceBarthes numeşte «codurile culturale»” (Eugen Simion, Safturi pentru tânărul critic, în „Caiete critice”,nr. 6-7 /140-141/, 1999, p. 5-10, reprodus şi în Fragmente critice (III), Fundaţia Scrisul Românesc/UniversEnciclopedic, Bucureşti, 1999, p. 380-388).

38

Lucian Chişu

tratului conflictual al intervenţiilor sale, nuautorul se poziţiona în prim plan, ci teoriilevehiculate de el cu privire la structura idea-lă a creaţiilor artistice. La fel, personalitateacelui despre care scria se manifesta discret,primatul operei prevalând importanţeiautorului. Următoarele generaţii vor renun-ţa la neutralitatea auctorială şi, concentrân-du-se asupra fenomenului receptării crea-ţiei artistice, vor scoate în prim-plan, odatăcu exegeza, savorile receptive, re-create şidevenite, în unele situaţii, instantaneu,spectacol eseistic de personalitate, cum aufost, de exemplu, contribuţiile purtând sem-nătura lui E. Lovinescu şi G. Călinescu.Ceea ce nu înseamnă că marii critici de lajumătatea secolului următor, E. Lovinescu,G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu,Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu,Perpessicius nu erau foarte bine familiari-zaţi cu lumea conceptelor. Orientarea cătreuniversul tematic şi, prin aceasta, opţiunealor pentru o critică a ideilor operei, nuexcludea axa teoretică în jurul căreia coagu-lează creaţia, ori prezenţa conceptelor for-male. Amendamentul că, acum, delimităriledintre formă şi conţinut au condus la abor-dări separate, trebuie inclus.

Sub aspect literar, Titu Maiorescu îşimanifestă interesul nu doar pentru comba-terea fondului, ci şi pentru ameliorarea for-mei, lucru mai degrabă trecut cu vederea înstudiile consacrate criticului. Atitudinea safaţă de expresia operei literare, poate fi sesi-zată când citează, aşadar în exemplificărileutilizate. De obicei au intrat în atenţie şi aufost perpetuate aprecierile pozitive. Însă,dacă vor fi luate în calcul exemplele negati-ve, cum trebuie denumite exprimările nefe-ricite pe care le înfierase în repetate rânduri,ar ieşi în evidenţă oroarea pe care marelecritic o avea faţă de „turtirea” acelor... operecare, în accepţiunea esteticii normative pecare Maiorescu o cultiva, ar fi trebuit să aibăforma unor corpuri perfect geometrice.„Suntem maiorescieni precum suntem pita-goreici”, conchide Alexandru Dobrescu,unul dintre monografii criticului3. „Înveliş”

inalterabil şi, în alţi termeni, inamovibil,organismul literar asigură forţa gravitaţio-nală care menţine în echilibru universulinterior al operei şi într-o anumită conso-nanţă armonia părţilor, aşa încât nimic nupoate fi adăugat şi nici clintit, fără să o alte-reze.

A devenit o banalitate că, spre a fi recep-tată, creaţia artistică trebuie transpusă dinplanul ideilor într-o reprezentare graficăconcretă, prin intermediul căreia operareconverteşte prin toate atributele ei: stabi-lă, finită, monadică, eternă. Cum s-a arătat,schimbarea unei singure virgule din „operaunicat” ar pulveriza textul sub îndoita înfă-ţişare, de „unu” (formă) şi „multiplu” (cos-mos interior), dar critica de astăzi nu maiarată interes faţă de acest aspect... fungibil,intrat în zona automatismelor. Pentru criti-cii zilelor noastre, discursivizarea acelui„unu-indestructibil” devine inutilă câtăvreme forma este considerată o condiţiesine qua non a existenţei operei. Critica zile-lor noastre, în special tânăra critică nu semai arată interesată de expresivitate, de„arta cuvântului”, altfel spus de „limba”scrierilor autorilor notabili contemporani şinici de relevarea figurilor de stil sau a figu-rilor de gândire care au mers împreună,cum tot împreună merg limbajul şi gândi-rea/ logica. Cu toate că în absenţa formeiimuabile, universul de idei n-ar putea fiinţa,astăzi nu se mai pune preţ pe „expresie”(limba naţională ridicată la rang de artă), pevirtualităţile formale interne ori afinităţilecreatoare de geniu al limbii, pe cele douăstilistici, a operei literare şi a specificuluilimbajului, care fuzionează în cunoscutuldicton aparţinând lui Buffon: „stilul e omulînsuşi”. Nici acestea nu mai prezintă astăzivreo atracţie, fiind lăsate în seama subiecte-lor din tezele de doctorat, preparându-seaşadar ca delicatese în mediul academic.

Astfel, devine limpede că exerciţiul criti-cii maioresciene aparţine timpului în careera elaborat, unui context de actualitatelimitată. Cum tot la fel de limpede trebuierecunoscut că obiectivele criticii literareactuale sunt „dictate” de necesitatea adap-tării ei la realităţile socio-culturale şi la evo-

3 Alexandru Dobrescu, Maiorescu şi maiorescienii, Editura Albatros, Bucureşti, 2004, p. 279.

39

Titu Maiorescu şi decalo(a)gele criticii literare (II)

luţia (progresele şi, odată cu ele, efectelecontrare) din anul de graţie 2017. I se potface procese de intenţie lui Titu Maiorescupentru vinovăţia de a nu fi scris critică lite-rară cum se scrie astăzi? Nu este nevoie devreun răspuns, dar, pe de altă parte, criticula avut, câteodată, neşansa de a se vorbi/scrie despre el, din perspectiva prezentului-se şi apelându-se la generalizări. Expresia„totdeauna, cei în viaţă au dreptate” deţineun statut privilegiat, dar nu este cazul să seabuzeze de ea pentru situaţiile istorice date.Ni se pare firesc să apară o mulţime de dife-renţieri, nefirească este maniera în care elesunt, uneori, formulate.

Cel de-al treilea aspect vizează caracte-rul/personalitatea, mediul cultural, condiţiasocială, educaţia şi acumulările spiritualedatorate acestora. Opiniile sunt mai degrabădivergente. În monografia sa4, E. Lovi nescuarăta că „nu există poate în literatura noastrăo personalitate mai rotunjită, mai precisă,mai prezentă şi aceeaşi în studiile de înce-put”. Studii de început care – ne raliemremarcii lui Eugen Simion – scot în evidenţăun „paradox mai greu de explicat pentru că,de regulă, critica literară este un gen debătrâneţe”5. Pornind de la aceleaşi re ferinţebiografice şi caracterologice, Z. Ornea, adap-ta în monografia sa din anul 19866, o obser-vaţie a lui Rolland Barthes, descrisă în cazulfaţă drept „structură a existenţei” sau „alcă-tuirea ei structurală”. În numele acestei sin-tagme, Z. Ornea făcea constatarea căJurnalul, ţinut din noiembrie 1855 până lasfârşitul vieţii, „aparţine unui «regizor»ambiţios şi neînduplecat, mereu atent,mereu supravegheat întru propria-i deveni-re”. Afirmaţia ar scoate la vedere latura tem-peramentală a caracterului său, dar, în fine,

Z. Ornea, trage o concluzie pozitivă: „Şi-avoit un destin excepţional şi l-a avut”.

Temperamentul criticului a fost unulpolemic, dar trebuie să se aibă în vedere încontinuare faptul că, în momentul apariţiei„direcţiei” noi, era imperios ca Maiorescu săaibă preocupări de „patologie” literară şi săcombată „beţia de cuvinte” din scrierilegeneraţiei anterioare, să se manifeste îndemersul său tăios, rece, însoţit de argu-mente logice, de concepte estetice şi filosofi-ce, după cum o cereau realităţile momentu-lui. I s-a imputat o anume cruzime, pe carepolemica literară o presupune, dar acestfapt nu l-a îndepărtat de la ideile de adevărşi dreptate, în numele cărora şi-a scris inter-venţiile critice. Acest precursor în domeniulpolemicii nu căuta pricini şi nici nu şi-a alesadversarii, în sensul că Maiorescu n-a pole-mizat de dragul polemicii, stârnindu-i văl-vătăile în numele orgoliului personal, ci alprincipiilor în care trebuia încadrată discu-ţia. A polemizat pe marginea conceptului deformă fără fond, situaţie în care s-ar puteazice, adversarii l-au ales pe el. Şi nu au fostpuţini, iar uneori nici lipsiţi de argumente.Însă, de cele mai multe ori, când Maiorescua declanşat o polemică, se poate constata cănivelul competenţelor sale în domeniu erape măsura acelora ale adversarului.Referitor la disputa dintre Titu Maiorescu şilingvistul german Hugo Scuchardt, fostulsău discipol, D. Caracostea, arată căMaiorescu abordase subiectul polemic pelinia teoriilor lui Ferdinand de Saussure7,înainte ca ideile lingvistului genevez să fidevenit publice8, posedând, deci, pe lângă ologică strânsă, o foarte bună intuiţie. A trăitîn vecinătatea marilor concepte, pe care a

4 Eugen Lovinescu, T. Maiorescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 258; Prima ediţie EdituraFundaţiilor Regale, Bucureşti, 1940.

5 Eugen Simion, Moartea lui Mercuţio, Editura Nemira, Bucureşti, 1993, p. 124.6 Z. Ornea, Viaţa lui Titu Maiorescu, vol I-II, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1986, 1987, p. 11.7 „Când în polemică în contra lui Schuchardt, Maiorescu face distincţia dintre langue pensée şi langue par-

lée, şi susţine, întemeiat pe W. von Humboldt, că gramatica aparţine primei, această deosebire vine dinpoziţia sa de logician. Dar în acelaşi timp, nu mijeşte oare aici acel distiunguo, care mai târziu era să fieimpus în lingvistică de F. de Saussure prin deosebirea dintre langue (ca sistem şi instituţie) şi langage cavorbire concretă ?” (D. Carcostea, Critice literare, II, Fundaţia regală pentru literatură şi artă, Bucureşti,1944, p. 94.)

8 Notiţele Cursului de lingvistică generală ţinut de Ferdinand de Saussure au fost publicate de foştii săistudenţi, Charles Bally şi Albert Secheye, în 1916.

40

Lucian Chişu

ştiut să le dezvolte în conformitate cu alcă-tuirea lui structurală. Maiorescu este creato-rul unui model de polemică pe care un secolde întrebuinţare l-a păstrat intact, susţineAl. Dobrescu, entuziasmându-se în faţa„spectacolului”9 pe care îl oferea acest pio-nier al polemicii literare, din care ar decurgecă eşafodajul textului se transforma şi deve-nea ...eşafod. Noi considerăm că, dimpotri-vă, între meritele lui Maiorescu, cel maiimportant este acela de a fi aşezat polemicasub semnul adevărului, cuvântul cel maifrecvent al scrierilor sale.

Înainte de formula unele scurte conclu-zii, ne-am propus să-l „trecem” peMaiorescu prin decalo(a)gele criticii con-temporane, propuse de cei mai importanţidoi critici contemporani, Eugen Simion10 şiNicolae Manolescu11, când se apropiaserăde vârsta patriarhală. Adăugând că efigiamarelui critic apare des în scrierile acestora,că Nicolae Manolescu i-a consacrat un doc-torat lui Maiorescu şi un substanţial capitolîn Istoria...12 sa, iar Eugen Simion o tezădoctorală destinată cercetării operei celuimai de seamă urmaş al întemeietoruluidomeniului criticii (E. Lovinescu), dar reve-nind la Maiorescu în multe alte prilejuri13,constatările nu sunt lipsite de interes. Celedouă „coduri” sunt mai degrabă comple-mentare decât interferente, fiindcă sfaturiledate de Eugen Simion se referă la atitudineape care trebuie s-o aibă, în genere, criticul,în timp ce decalogul manolescian priveşteexclusiv acţiunile întreprinse de acesta.

Fără intra în amănunte de detaliu, îlregăsim pe Maiorescu în conţinutul lor prinnevoia de sistemă – cunoaşterea fiindimportant lucru, dar sistematizarea ei şi maide preţ. Fragmentarismul şi caracterul oca-

zional al intervenţiilor, ades folosite dreptargumente împotriva validării sale în calita-te de critic literar, sunt deplin compensatede vasta sa pregătire intelectuală în dome-niile umaniste. Aceste elementele funda-mentale, susţin de la bază arhitectura spiri-telor care îşi datorează numai lor ceea cesunt şi au devenit. Inteligenţa şi creativita-tea sa au funcţionat ca suport al ideilor pro-movate, prin ponderea gândirii riguroase şia proprietăţii de expresie, prin comunicarealor exactă, într-un limbaj coerent şi auto-nom. A lăsat posterităţii, printre altele,exemplul discursului ireproşabil, sistema-tic, stringent şi exact, de o senină obiectivi-tate. A atras în jurul său talentele literareautentice şi i-a dezavuat pe autoriimediocri, pe grafomani ori impostori, alun-gând ceţurile confuziei din judecata literară.Nu a rămas criticul unei singure generaţii şi,ori de câte ori a întrezărit semnele mareluitalent, n-a pregetat să-l salute, cum s-aîntâmplat, de pildă cu poezia lui OctavianGoga. Credinţa în dreptate şi adevăr estetic,în moralitatea actului critic se manifestaserăcoalescent, ca o atracţie magnetică pentrupersonalitatea de tip enciclopedist (ceea cerămâne şi pe mai departe un deziderat) aîntemeietorului criticii la noi. Deşi a fost uncosmopolit, faptul nu i-au alterat sentimen-tul naţional şi dorinţa de a face din literatu-ra română, prin forţele proprii, tema saprincipală. Subiectul predilect al discursu-lui său critic a fost detectarea şi impunereade valori naţionale. Dacă, la cosmopoliţi,sentimentul naţional, ne mai vorbind de celpatriotic, se diminuează astăzi până la dis-pariţie, patriotismul lui Maiorescu ar puteafi pus, dar nu integral, pe seama secolului încare a trăit. La fel cum, probabil, astăzi, dis-

9 „Înfrângerea adversarului se petrece la Maiorescu în modul cel mai spectaculos cu putinţă. Victoria purşi simplu nu ajunge. Ea trebui pusă în scenă, organizată, regizată, astfel să devină limpede pentru toţişi să trezească entuziasmul”( Alexandru Dobrescu, Op. cit., p. 252)

10 Eugen Simion, Sfaturi pentru tânărul critic, în „Caiete critice, nr. 6-7 (140-141), 1999, p. 5-10; reprodus învolumul Fragmente critice III, Fundaţia Scrisul Românesc, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,1999, p. 380-387.

11 Nicolae Manolescu, Posibil decalog pentru critica literară, în „România literară”, 2003, nr. 18, p. 1.12 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008. p. 359-377.13 Eugen Simion evocă „lecţia” lui Maiorescu în repetate rânduri în cărţile sale, reprezentativă pentru

aceste idei fiind În ariergarda avangardei. Convorbiri cu Andrei Grigor, Editura Univers Enciclopedic,Bucureşti, 2004; ediţia a II-a adăugită, Editura Curtea veche, Bucureşti 2012.

41

Titu Maiorescu şi decalo(a)gele criticii literare (II)

pariţia sentimentului naţional poate fi, deasemenea, arondată secolului în care trăim,şi abia după nouă-înşine.

Rezultă recapitulativ că, indiferent depoziţia ocupată în Panteonul literaturiiromâneşti, posteritatea olimpiană a lui TituMaiorescu are, din când în când, parte decontestări în numele cărora unii şi alţiideclară că s-au cam săturat de prezenţa câteunui zeu tutelar. (Auto)pretinşi intelectualisubţiri, caută defecte închipuite, uneori par-ţiale, frăgezindu-le apoi în umori şi etalân-du-le ca defecte etern româneşti, expuse labună vedere. Spre a atenua efectul de bume-rang al impresiilor defavorabile despre pro-pria limbă, ţară şi neam, unele spirite rafina-te, care ţin la obârşia lor, le trec cu vedereainvocând neîndoioasa apetenţă a scriitoru-lui român pentru discursul moral. Acestdefect intern, de a se vedea cu uşurinţă ero-rile celorlalţi, a devenit tot mai pătimaş,

neocolindu-l nici pe Maiorescu. Tocmai din aceste considerente, rânduri-

le de mai jos, ale lui Valeriu Cristea14, ni separ a fi exprima, adecvat şi obiectiv, situaţia:„Ivirea acestui om pe deplin matur în mijlo-cul «copiilor», unii dintre ei precari sau degeniu, ai culturii noastre de început nu afost mai puţin remarcabilă (aş fi scris mira-culoasă, dacă n-aş fi dat lungul citat de maisus) decât apariţia lui Eminescu sauCaragiale. Maiorescu a purtat de mână lite-ratura noastră prin păduri de confuzii.După ce s-a ieşit cu bine din ele, prezenţa luia părut, în mod firesc, mai puţin necesară.Când la orizont s-a ivit din nou15 masaîntunecată a unei alte «păduri» şi mai ame-ninţătoare, scriitorul şi mai ales criticulromân a simţit instinctiv nevoia să se agaţeiarăşi de pulpana marelui mentor: «degetulde lumină s-a dovedit pentru atâtea genera-ţii călăuzitor»”.

14 Valeriu Cristea, în Modestie şi orgoliu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976, p. 29-30.15 Autorul face aluzie la fraza premoniţială cu care se încheie monografia (1940) consacrată de E.

Lovinescu ilustrului critic.

Bibliografie

*** Amintiri despre Titu Maiorescu (Anto logie şiprefaţă de Ion Popescu-Sireteanu, EdituraJunimea, Iaşi, 1979.

D. Caracostea, Critice literare, I-II, EdituraFun daţiilor Regale, Bucureşti, 1944, p. 79-141.

Alexandru Dobrescu, Introducere în opera luiTitu Maiorescu, Editura Minerva, Bucureşti,1988.

Alexandru Dobrescu, Maiorescu şi maiore-scienii, Editura Albatros, Bucureşti, 2004.

Mihai Drăgan, Lecturi posibile. Titu Maio res -cu. G. Ibrăileanu. Editura Junimea, Iaşi, 1978

Eugen Lovinescu, T. Maiorescu, EdituraMinerva, Bucureşti, 1972.

Eugen Lovinescu, T. Maiorescu şi posteritatealui critică, Editura Institutului CulturalRomân, Bucureşti, 2009.

Z. Ornea, Viaţa lui Titu Maiorescu, I-II, EdituraCartea Românească, Bucureşti, 1986, 1987.

Nicolae Manolescu, Contradicţia lui Maiorescu,ediţia a treia, Bucureşti, Editura Humanitas.2000.

Dan Mănucă, Critica literară junimistă (1864-1885), Editura Junimea, Iaşi, 1975.

Liviu Rusu, Scrieri despre Titu Maiorescu,Editura Cartea românească, Bucureşti, 1979.

Eugen Simion, În ariergarda avangardei.Convorbiri cu Andrei Grigor (interviuri),Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,2005; ediţia a II-a adăugită, Editura Curteaveche, Bucureşti, 2012.

Titu Maiorescu, Opere, vol. I, ediţie îngrijită deD. Vatamaniuc, Bucureşti, Univers Enciclo -pedic, 2005, p. V–LI

Andrei Terian, Teorii, metode şi strategii delectură în critica şi istoriografia literarăromânească de la T. Maiorescu la E. Lovinescu,Editura Muzeului Naţional al LiteraturiiRomâne, Bucureşti, 2013.

Al. Theodorescu, Critica literară româneascăîn secolul al XIX-lea (1800-1980), în „Anuarde Lingvistică şi Istorie Literară”, XVIII (1967), p. 21-61.

42

Reformatorul care avea să-şi pună pece-tea pe perioada de tranziţie de la Evulmediu la epoca modernă, Martin Luther, s-a născut la 10 noiembrie 1483 la Eisleben înHarz şi a învăţat la şcoli din Mansfeld,Magdeburg şi Eisenach înainte de a începesă studieze la Erfurt, în 1501, ”şapte artelibere”. Bacalaureatul şi l-a luat în 1502,devenind, în 1505, magister. După ce, încursul unei călătorii a scăpat ca prin minunede un trăznet căzut în imediata lui apro -piere, Luther s-a decis să devină călugăr laMănăstirea augustiniană din Erfurt. În anul

1507 a fost hirotonisit preot şi a început săstudieze, la Universitatea Leucorea dinWittenberg, teologia Şi-a încheiat studiul în1512, obţinând titlul de doctor. Studiul„Epistolei romane”, epistola sfântului Pavelcătre romani, care face parte din Noul testa-ment, a contribuit esenţial la formareaconştiinţei lui religioase.

La 31 octombrie 1517, Marin Luther afişape uşa bisericii castelului din Wittenbergcele 95 de teze împotriva abuzului de„indulgenţe”, acţiune care avea să-l facăcelebru. Publicarea tezelor lui Luther era

Scrisoare dela Köln

Nicolae CORBEANU

Luther 500Articolul de faţă prezintă, retrospectiv, un profil al lui Martin Luther, la împlinirea unei jumătăţi demileniu de când acesta a afişat cele 95 de teze pe uşa bisericii din Wittenberg (1517). Evenimentulale cărui consecinţe au avut răsunet european, a avut menirea de a reforma spiritul religios, punândla baza acestuia o nouă conştiinţă a libertăţii creştine. Alte aspecte legate de activitatea şi personali-tatea Luther se referă la traducerea Bibliei, la dezvoltarea limbii germane unitare (în forma ei scrisă),la accesul spre cultură şi instrucţie unor pături largi ale populaţiei sau la contribuţii în domeniularhitecturii şi protecţiei şi conservării monumentelor. În continuare, sunt trecute în revistă, mani-festările consacrate în Germania acestui eveniment, la originea cărora s-au aflat Ministerul Culturii,Biserica evanghelică şi autorităţile federale.Cuvinte-cheie: Religie, reformă, Martin Luther, Germania, eveniment.

This article presents retrospectively a profile of Martin Luther, at the anniversary of half a millen-nium since the latter displayed the 95 theses on the door of the church of Wittenberg (1517). Theevent whose consequences had an European echo was meant to reform the religious spirit, placingat its basis the conscience of the Christian spirit. Other aspects related to Luther’s activity and per-sonality refer to the translation of the Bible, to the development of the unitary German language(in its written form), to the access to culture and training of some large strata of the population, orto contributions in the field of architecture, protection and preservation of monuments. Further, themanifestations consecrated in Germany to this event are mentioned, at whose origin there were theMinistry of Culture, the Evangelist Church, and the federal authorities.Keywords: Religion, reform, Martin Luther, Germany, event.

Abstract

Nicolae CORBEANU, Publicist, Köln, e-mail: corbeanu@netcologne.de

începutul Reformei bisericii, un evenimentcrucial din istoria Germaniei şi a întregiiEurope. Reforma promova imaginea unuiom liber, o imagine bazată pe o nouă conşti-inţă a libertăţii creştine. În centrul acesteinoi interepretări a libertăţii religioase ajun-gea în acest fel răspunderea proprie a fiecă-rui individ, decizia bazată pe conştiinţa fie-căruia. Interpretarea drepturilor omului aşacum sunt înţelese ele astăzi în societăţiledemocratice avea să fie influenţată decisivde Reformă. În urma acţiunii lui, Luther afost scos în afara legii, găsind refugiu laWartburg, unde Friedrich cel înţelept i-a

oferit un adăpost sigur. Acolo a tradusLuther Noul testament în limba germană,traducere ce avea să fie considerată începu-tul Reformei. Devenit cunoscut în întreagaEuropă, lui Luther i s-a permis în cele dinurmă să se înapoieze la Wittenberg, unde şi-a continuat lupta pentru a impune Reforma.

Pe un alt plan, traducerea Bibliei în limbagermană s-a dovedit a fi de importanţădecisivă pentru dezvoltare unei limbi ger-mane unitare în forma ei scrisă, dechizândtotodată calea spre cultură şi instrucţie unorpături largi ale populaţiei. Se poate spune,în general, că nici un domeniu al existenţei

43

44

umane nu a fost influenţat într-un fel saualtul de Reformă. Mai puţin cunoscută este,de exemplu, influenţa lui Luther asupraarhitecturii. Lui Luther i se datorează, întrealtele punerea în circulaţie a unor iumpor-tante noţiuni din domeniul arhitecturii, pre-cum cuvântul german „Denkmal”, monu-ment. Luther desemna cu acest cuvântlucrări, construcţii şi obiecte importante,care trebuiau să rămână în memoria omeni-rii. Tot Luther este întemeietorul, cel puţinla nivel lingvistic, a ceea ce numim astăzi„protecţia şi conservarea monumentelor”.

De la acel 31 octombrie 1517, credincioşiievanghelici din întreaga Europă comemo-rează Ziua Reformei. Martin Luther, căsăto-rit cu Katharina von Bora, cu care a avut numai puţin de şase copii, ceea ce, iarăşi, con-travenea flagrant regulilor bisericii, celiba-tul fiind până astăzi un imperativ al bisericiiromano-catolice, s-a stins din viaţă la 18februarie 1546, în oraşul său natal, Eisleben.

Aniversarea unei jumătăţi de mileniu dela Reforma iniţiată de Luther este un eveni-ment de mare importanţă naţională şi inter-naţională. Biserica evanghelică din Germa -nia a elaborat împreună cu autorităţile fede-rale şi cu cele de la nivelul landurilor unprogram jubiliar extins pe un întreg dece-niu. Din partea guvernului federal activită-ţile sunt coordonate de ministrul culturii,Monika Grütters.

În cadrul acestui program, doamna mi -nistru sprijină cu sume considerabile pusela dispoziţie din bugetul ministerului poiec-te importante. Printre acestea se numărănumeroase manifestări consacrate aniversă-rii, precum conferinţe, concerte şi expoziţii,dar şi programe de conservare şi restaurarea unor monumente şi construcţii importan-te pentru istoria Reformei. Numai pentruanul 2017 au fost alocate în acest scop 41,9milioane de euro.

Astfel, în oraşul bavarez Coburg, oraşulde refugiu al lui Luther, a fost organizatăex poziţia „Cavaleri, ţărani, luterani”, me -nită să zdruncine anumite convingeri, aşacum au făcut, la vremea lor, tezele luiLuther.

Sub semnul reconcilierii bisericilor evan -ghelică şi romano-catolică, care şi-au provo-

cat reciproc de-a lungul timpului numeroa-se răni, la 11 martie a avut loc la Hildesheimun serviciu divin oficiat în comun de înalţireprezentanţi ai celor două biserici. Iar pânăla 31 octombrie în mai multe oraşe, întrealtele în Statele Unite la Atlanta şi New Yorkpoate fi vizitată expo ziţia „Here I stand”consacrată istoriei şi semnificaţiei Reformei.

Punctul culminant al anului jubiliar esteconsiderată Sesiunea bisericii evanghelicegermane care a avut loc la sfârşitul lunii maila Berlin şi în oraşul lui Luther, Wittenberg.La 20 mai a fost inaugurată expoziţia„Porţile libertăţii”, prezentată de organi za -torii ei ca „Expoziţia mondială a Reformei”.Teme despre tineret, spiritualitate, globa -lizare şi dreptate scot în evidenţă impul su -rile religioase şi politice ale Reformei. Înaprilie şi mai au avut loc la Berlin, Eisenachşi Wittenberg, mari expoziţii finanţate dinfonduri publice. Anul jubiliar se va încheiala 31 octombrie cu un mare serviciu religiosoficiat la Wittenberg. Iar, începând din acestan, ziua Reformei va deveni sărbătoare înîntreaga Germanie.

Deşi Luther s-a ridicat , între altele, şiîmpotriva dominaţiei şi controlului bisericiide către Roma şi împotriva bisericii roma-no-catolice, până şi actualul papă, Francisc,adus omagiul său întemeietorului Bisericiiluterane. Împreună, papa, episco pul luteranMunib Younan, preşedintele Uniunii mon-diale luterane, şi, preotul Martin Junge,secretarul general al organi zaţiei, au oficiatun serviciu divin comun la catedrala dinoraşul suedez Lund. Papa a făcut apel launitatea creştinilor, spunând, între altele :”Nu trebuie să ne resemnăm cu dezbinareaşi înstrăinarea dintre bisericile noastre.Avem acum ocazia să reparăm greşeala ce afost dezbinarea dintre noi într-un momentimportant al istoriei noastre, depăşindcontroversele şi conflictele care ne-auîmpiedecat adesea să ne înţelegem unii pealţii.”

În acest fel, comemorarea unei jumătăţide mileniu de la Reforma lui Luther poate ficonsiderată un important pas înainte pecalea ecumenismului.

Köln, 07.06.17

45

Că omul este fiinţa – sau cel puţin o fiinţăa condiției, şi condiţiilor, intermediare esteneîndoielnic – în Antichitatea greacă eralarg acceptată definirea persoanei umanedrept zeu muritor, plasarea, deci, a umani-tăţii într-o stare contradictorie. Zeul este,prin însăşi proprietatea sa esenţială, decisi-vă, o existenţă infinită – chiar dacă în unelereligii se postulează o apariţie a zeilor, even-tual în generaţii succesive, o naştere în timpidisticţi a unor personalităţi aflate mai pre-sus de natură, orientând procesele naturale,eventual impunându-le; oricum, odată zeulapărut ca zeu avea să dispună de nemurire,întru totul asemenea divinităţilor existândperpetuu fără a fi avut un început. Gândindla calităţile divine şi la natura divinităţiivom tinde să apreciem că orice existenţă –reală sau mitică – deci nu numai omul, areprin însăşi faptul că există, o condiţie con-tradictorie. Aşa cum omul poate prezentacalităţi divine şi totuşi muri, tot astfel zeul,

cu totul exceptat de primejdia dispariţiei înnefiinţă, poate să afle întruparea prin voin-ţa, ori capacitatea generatoare, a unui altzeu sau, pur şi simplu, a nefiinţei. Nefiinţaînsăşi, lipsită de un potenţial structurat,definit, ar avea, eventual, capacitatea de anu lăsa permanent infinitul într-o unicăstare, mişcându-se, deci, în timp ori, maiprobabil, dincolo de timp. Omul este un zeumuritor, dar în acest caz, aristotelic precizatsau definit, ce anume nu ar aparţine divini-tăţii, în calitate de miracol, redus însă laimpermanenţă sau, mai curajos vorbind, laefemeritate. Monoteismul şi, cu deosebire,creştinismul suprimă – cel puţin pentru ceicare văd în divinitatea unică transcedereaproblemelor contradictorii ale fiinţării –incapacitatea unei drepte localizări a orică-rei existenţe în marea existenţă a infinitului,şi deci, implicit, a existenţei omului. Omulare un loc sigur dat în interiorul timpuluiîntr-o stare a umanităţii sale şi dincolo de

Comentarii

Caius TraianDRAGOMIR

Între uman şi divin (situaţii politice)

Condiţia umană se relevă drept ceea ce este prin faptul de a aduce în judecată şi în principii o permanentă rigiditate. Divinul înseamnă înţelegere până dincolo de etică, îndurare şi, astfel esteiubire.Cuvinte-cheie: drept, justiţie, judecată, morală, înţelegere, iubire.

The human condition is revealed what it is by the fact of a high rigidity in judgment and in prin-ciples. The divine means understanding beyond even the ethics, reaching flexibility and, in thisway, love.Keywords: laws, justice, judgment, ethics, understanding, love.

Abstract

Caius Traian DRAGOMIR - Diplomat, fost ministru, fost ambasador al României în Franța, e-mail:ctdragomir@yahoo.com.

timp, aceasta în relaţia sa cu Dumnezeu.Deci, deşi precisă, descrisă prin participareaomului la fiinţarea în lumea uniculuiDumnezeu, modul trăirii omului în lumerămâne marcat într-un referenţial dual –Blaise Pascal ne expune clar faptul că pozi-ţia omului în univers, în lume, în existenţă,ocupă un mijloc, un loc, un punct, interme-diar între bine şi rău, între înger şi fiinţaumană muritoare, între forma spiritului şistructura materiei, într-o simultaneitateanecondiţionată a spiritului şi materiei.

Pot fi privite, toate aceste supracondiţio-nări venind dintr-un orizont ontologicaproape de limita capacităţilor perceptuale,intelectuale, spirituale, capacităţi oricândposibil de folosit operational, dar limitate caexactitate a viziunii în care să ne regăsimnoi înşine. Acestea pot fi, deci, privite cautile în plasarea experienţelor noastre con-crete, existenţiale, vitale? Cu siguranţă, da.

Dacă principiul existenţei diferă în func-ţie de formele acesteia, între respectiveleforme, atunci, indiscutabil, şi experienţa pecare o încercăm nu poate fi decât variabilă,sub dominanţa unui principiu existenţialcaracteristic pentru o existenţă sau alta.Dacă o deosebire se impune a se releva întrelucruri, activităţi, fapte, modalităţile angajă-rii forţei existenţiale prezentă în fiinţe,atunci aceasta nu are cum să depindă defaptul că o caracteristică marcând decisivun aspect al realului se va dovedi fie pre-zentă, fie absenţă, într-un univers al faptelorşi lucrurilor unei categorii, spre a lipsi ori,dimpotrivă, se va proba dotată eventual pri-vită selectiv în cazul unei existenţe contrarii,dăruită sau frustrată specific, în existenţaopusă celeilalte, primeia. Un zeu este o exis-tenţă ce se manifestă integral, sub raportultotalităţii aptitudinilor pozitive de carepoate dispune o fiinţă, dar şi al restricţiilorexistenţiale care pot fi aplicate exprimăriibinelui – diferenţa dintre un zeu şi un zeumuritor împarte universul conştiinţei îndouă spaţii ce pot fi total opuse, în infinităcontradicţie sau, în mod condiţionat deschi-de fiinţării posibilitatea intrării într-o supe-rioară convergenţă. Modelul divin are capa-citatea de a face din om o fiinţă divină – pri-mejdia mortală aşezată asupra existenţei

umane poate responsabiliza omul pe caleasa deschisă de modelul divin sau îl poatedescuraja conducându-l înspre o gravădecădere.

Plaja deschisă cu maximă evidenţă pen-tru balansul în care se vede implicat omulaflat între divin şi uman nu poate fi altadecât cea în care toţi oamenii sunt prezenţi,sunt în fapt prinşi oricât şi-ar dori să sedetaşeze, de care s-ar voi emoţional dar şicomportamental eliberaţi. Spaţiul incapaci-tăţii oricărui refuz eliberator de implicare cuun maxim risc se numeşte – aşa cum oricineînţelege – nicicum altfel decât politică.

La urma urmei ce este politica? Estepoziţionarea subiectului uman faţă desemenii săi – aceasta se transpune, fără a seconfunda însă, cu respectivele forme îndouă variante de manifestare publică: justi-

46

Caius Traian Dragomir

47

Între uman și divin

ţia şi etica. Justiţia este forma de existenţă aomului ca zeu muritor – etica este drumulcătre divin al fiinţei umane. Poziţionareafaţă de semeni poate reveni la două variantede atitudine care, fără să fie total diferiteconduc la autodefinirea unui statut umancare implică diferenţierea absolută în douămodalităţi absolut incompatibile reciproc:prima este aceea a egocentrismului -subiectul politic nu se interesează decât depropria sa poziţie şi de avantajele pe care lepoate obţine, politic, el însuşi împreună cususţinătorii săi. Cea de a doua reprezintădeschiderea omului politic înspre convinge-rea şi conştiinţa generalei egalităţi umanede drept, de conştiinţă spiritual deschisă, devoinţă şi implicare pasională. A te dedicapoliticii, în acest al doilea sens revine la oînţelegere ceea ce doreşte ,, celălalt’’ , ,, cei-lalţi’’ – ceea ce aceştia au nevoia absolută dea obţine – dar în plus a racorda aspiraţiile ,,celuilalt’’ cu necesităţile, drepturile, aspira-ţiile şi voinţa celor pe care omul politic des-chis ideii libertăţii şi egalităţii caută a sesatisface de conivenţă cu aceleaşi aspiraţiiale ,, celorlalţi’’.El, omul politic, dedicatprincipiului egalităţii umane, încearcă săstabileascăun drept echilibru între necesită-ţile celor pei care îi reprezintă şi acelea alegrupurilor, naţiunilor, statelor pe care nuare dreptul de a le dezavantaja şi compro-mite nemeritat. Dacă în faţa lui Dumnezeutoţi oamenii sunt egali – şi astfel sunt – esteclar faptul că în politica liberală şi egalitarăprincipiul divin din om se află afirmat şisusţinut, cel puţin atâta vreme cât el nufuncţionează ca un releu necesar obţineriiunor avantaje practice, lipite în fond, în chippenibil, de generozitate. Oricum însă, ego-centrismul primei variante ,aici notate, deom politic de tip deci egoist nu are nimic aface, nici în faţa lui Dumnezeu şi nici aoamenilor – este adus, în scena acţiunii poli-tice, pur şi simplu răul, care nu merită a finumit altfel decât rău.

În acţiunea publică, în totală lipsă delegătură cu politica de partid sau cu politicaunor conducători acţionând cu titlu perso-nal există, aşa cum s-a menţionat aici, ante-rior, două forme de funcţiune publică încare elementul politic nu are caracterul

obişnuit a fi numit astfel dar care organize-ză societăţile într-o manieră ce permite odesfăşurare politică de o deschidere şiamploare pe care sistemele de tip recunos-cut politic, precum partidele nu o vor puteaniciodată oferi marilor grupuri umane, pre-cum naţiunile, populaţiile ţărilor, precumnici formaţiunilor sociale oricât de mici.Este vorba de justiţie şi de morală. În eseurianterioare am arătat care este diferenţa –oricum enormă – între aceste două domeniidefinitorii pentru organizarea socialăumană: justiţia, dreptul, stabileşte regulileactivităţilor şi comportamentelor acceptabi-le şi nu acceptă nicio abatere de la acestea,condamnând nerespectarea scrupuloasă alegilor. Chiar şi posibilităţile de abatere dela reguli, posibilităţi şi acestea existente,sunt statutate inflexibil. Etica stabileşteregulile şi legile comportamentului umandar oferă fiecărei fiinţe omeneşti înţelege-rea, inclusiv cea mai pragmatică, chiar şi încaul abaterilor celor mai dificil de înţeles pecare fiinţa umană poate să le comită fără camăcar să le poată – uneori – motiva sau aco-peri compensator pe căi corecte şi drepte.Cel care doreşte să înţeleagă existenţa aces-tor două forme ale reglementării societăţiiumane trebuie, înaintate de toate,să se aple-ce asupra Noului Testament – Predica de laMunte constituie cea mai strictă expunere aprincipiilor şi legilor fiinţării omului înlumea istorică din totdeauna. Existenţa luiIisus este o probă a superiorităţii iertării,prin iubire, a păcatului, a răului, a erorii.Justiţia este umană – morala este o încercarede conectare a umanului la fiinţarea divină.Diferenţa dintre divin şi uman? Binelepoate fi aflat exclusiv prin ataşament însfera divinului - non-răul poate fi un sim-plu produs uman. Ceea ce este uman serelevă prin rigiditatea gândului, a princi-piului, a comportării. Divinul este înţelege-rea maximă a imposibilităţii realizăriisupremului bine în lumea terestră. A trans-cede timpul şi evenimentele ce izbucnesc întimp este calea umană către obţinerea drep-tului de a ne apropia de marile lecţii aleiubirii – iar iubirea; a acorda înţelegerelucrurilor, faptelor şi lumii care pare afi deneînţeles.

48

Fixând în context momentul călătoriei/aventurii italiene a poetului Nichita Stă -nescu, era exact anul apariţiei “Tezelor diniulie” şi hipertrofierii dogmatice staliniste,fatidicul 1971.

Alegoric sau simbolic, eliberează discur-sul de traume reale şi tezism al epocii, în„Nevoia de artă” şi „Vremea călăto riilor”1.Eseistul Nichita Stănescu amplificăreceptarea, în maniera estetică a senzitivu-

lui Eugenio d’Ors2, în contact cu Renascen -tismul italian (Cinquecento).

Lipsesc aporiile moderniste şi obscuri -tatea. Perioada (textuală) a unui neoclasi-cism mimetic, sacramental, italienismul luiNichita Stănescu, declanşează compoziţiidiafane, fără simulacre.

Asimilat, prin “viciile” (vicisitudinile)dezordinii ontice, în modernitatea târzie(late modernism3), folosind arte combina-

Graţiela POPESCUBucuria de a evada în Utopia:

Nichita Stănescu, o călătorie în Italia artei clasice

În primăvara anului 1971, poetul Nichita Stănescu vizita Italia. Estet viu, călătorul-senzitiv a înre-gistrat tot. Nicio percepţie nu a fost întâmplătoare pentru opera sa. Sustragerea de la comanda socia-lă îşi găsise o modalitate subtilă: Italia reprezenta un timp al călătoriilor suspendat, o evadare înUtopia, sinonimă crimei de lesmajestate a acelor ani. Reabilitarea imaginarului recontextualizaspaţiul livresc, agresat de “obiectivitatea” obscură a realismului ştiinţific socialist. Sedus, în interio-rul limitei, poetul trăia în perioada lirismului agonic din Măreţia frigului şi Epica Magna.Cuvinte-cheie: Nichita Stănescu, poetica stănesciană, procedee de transfigurare a realului, jurnal

de călătorie, inovaţia imaginii, eseu poematic.

In the spring of 1971, the poet Nichita Stanescu visited Italy. A living aesthete, the sensitive tra-veller recorded everything. No perception was random for his work. Evading the social order hadfound a subtle way: Italy represented a suspended time of travel, a getaway in Utopia, synonymouswith the lese majesty crime of those years. The rehabilitation of the imaginary recontextualisedthe bookish space, assaulted by the obscure "objectivity" of the scientific socialist realism. Seduced,within the limit, poet lived in the time of agonic lyrism between the Greatness of Cold and EpicaMagna.Keywords: Nichita Stănescu, the Stănescu poetics, reality transfiguration procedures, itinerary

diary, image innovation, poetical essay.

Abstract

Graţiela POPESCU - Universitatea “Spiru Haret” Bucureşti, Facultatea de Jurnalism, Comunicare şiRelaţii Publice, e-mail: gratielapopescu2002@hotmail.com

1 Nichita Stănescu, Nevoia de artă (pp. 40-61), Vremea călătoriilor (pp. 251-274), în Fiziologia poeziei, EdituraEminescu, 1990.

2 Eugenio d’Ors, Profesiunea de critic de artă, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1977, Trei ore în muzeul Prado.Barocul, Ed. Meridiane, 1971.

3 Late Modernism as Postmodernism: The Postmodern Reader (anthology), Charles Jencks, Wiley; 2010

49

Bucurie de a evada în Utopia

torii ale meta-fizicului, textualizează, fărădisimulări prozaice tradiţionale, sfideazăordinea cuvintelor, translatând corpusultextual spre postmodernism.

În 1971, Nichita Stănescu vizita Italia,descoperind o “Veneţie de vis”. Scurtenotaţii asupra acestei fantastice vremi acălătoriilor sunt păstrate de biografii poetu-lui. “Nu există o Cheie a Viselor, dar viseleîn ansamblul lor şi prin structurile lor coer-ente manifestă o realitate al cărei sens globalpoate fi identificat”4.

“Dragii mei, vă îmbrăţişez cu drag dininima unei Veneţii de vis”. (NichitaStănescu, mai 1971, Veneţia)5.

De altfel, e greu să fii în Veneţia doar“turist”. Mistică şi ireală, Veneţia predis-pune la un alt fel de receptare a concretului,visul nu pare absurd, Divinitatea dă o notăproaspătă şi prezentă, în labirintul lagunaral catedralelor, calli, campi, corti, fonda-menti, piazzeta, Santa Maria della Salute,Canal Grande, numele staţiilor de “autobuzpe apă”: vaporetti au nume de sfinţi, totulpictat în culorile “gurmande”, meditera -neene. Vremea călătoriilor italiene, când eşti“bogat cu duhul”, din orice geografie aiproveni, mai ales dintr-o dinastieorwelliană, comunistă…

Ca punct de fugă: recurenţa terorii,metodă “clasicizată” de guvernare a regi -murilor comuniste, o istorie tragică şigrotescă, devenită mentalitate - Tezele diniulie6 1971, ale lui Nicolae Ceauşescu, ver-

sus apostazia, profesiunea de critic de artă,marcă stilistică a autorului, căutarea fru -museţii în culorile Mediteranei (în Nevoia deartă/ Fiziologia poeziei7), o încercare deîndepărtare de tensiunile spaţiului literar“cu tendinţă”8.

“La Roma m-am regăsit în Piaţa Capi -toliului”; “mi-am spălat inima”, în timp ce“ochiul din ceafă, simultan cu privelişteadăruită frunţii, înregistra în continuaremişcările monotone şi înfrigurate ale unuisentiment rămas la Bucureşti”9.

În acest peisaj, cu “Real social şi realestetic”10, termeni în contrapunct, “nevoiade artă”, în sens catarctic, transcrie evidentrevolta scriitorului, scapat de cenzura print-re cuvinte, aluziv. Să ne gândim doar la anulexhibării grobianismului ceauşist, panta-gruelic, al Tezelor din iulie 1971, într-untablou cultural sincronic tendinţelorfilosofice suicidare ale celor câţiva scriitoriautentici, citez din Nichita Stănescu:

“Arta are un caracter monadic şi individ-ualist./ Platon credea într-un adevăr abso-lut, identificabil cu divinitatea./ Arta estedeparte de a fotografia relaţiile sociale./Cum putem noi reflecta o epocă socială înartă?/ Adevărul nu poate fi inventat./ Stareadinamică a adevărului acceptă o pluralitatede sisteme de referinţă./ Rolul artei esteacela de a exprima tensiunea ideilor”11.

Distanţă astronomică de filmul realis -mului ştiinţific, cel care reproduce.

4 “Regimuri ale imaginarului, sematism al imaginilor”, în Gilbert Durand, Structurile antropologice aleimaginarului, cartea a treia, Elemente pentru o fantastică transcedentală, cap. 1, Universalitatea arhetipurilor,Ed. Univers, 1977, p. 471.

5 Ilustrată păstrată în arhiva Muzeului Literaturii Române din Bucureşti.6 Sinistrele obligaţii “morale”, directivele date de Nicolae Ceauşescu: „De dragul libertăţii de creaţie, noi

nu putem închide ochii, nu vom admite să se scrie orice fel de literatură. Nu vom admite niciun fel deliteratură care ar putea dăuna educaţiei socialiste a poporului nostru. Nu putem accepta niciun fel delibertate pentru creaţiile inspirate din concepţiile străine de ideologia clasei muncitoare, care servescpoporului, socialismului, naţiunii noastre. (Aplauze vii). Este necesar ca organele noastre de partid, latoate nivelele, să-şi exercite rolul de conducător şi îndrumător al acestor sectoare de activitate. Nu tre-buie să admitem niciun fel de critică ce încearcă să promoveze concepţii estetice retrograde. Cred,tovarăşi, că trebuie să luăm măsuri împotriva oricărui spirit liberalist care lasă posibilitatea să aparăconcepţii ce nu servesc educaţiei socialiste şi comuniste”. (Tezele din iulie, 1971).

7 Nichita Stănescu, idem.8 O subminare livrescă, prin recurs la valorile artei occidentale, a sloganului de partid; deceniul fanatizat

al derapantelor lozinci ale Partidului, amintesc de George Orwell, 1984: „Razboiul este pace./ Libertateaeste sclavie./ Ignoranţa este putere”.

9 Nichita Stănescu, Sandaua lui Marc-Aureliu, Fiziologia poeziei, Ed. Eminescu, 1990, p. 268.10 Nichita Stănescu, Nevoia de artă, Fiziologia poeziei, p. 48.11 Idem., p.48-50.

50

Grațiela Popescu

Alexandre Cingria12 nota ceva asemă -nător : “Lumea fanteziei este singura lumeproprie artei, pentru că este cea care core-spunde legilor obiective ale viziunii. Existăo lege de perspectivă afectivă, ceea ceemoţionează şi măreşte”.

Sau: “În secunda în care am văzut Pietàde Michelangelo, am devenit un om cult.Pietà este un sistem de referinţă. A fi cultînseamnă a avea un criteriu. De exemplu:ochiul este criteriul luminii”; “Starea delevitaţie a pietrei se poate realiza prinsculptură. Sculptura este arta tactilului.Tactilul ridicat la idee. Ceea ce esteîmbrăţişat cu ceea ce nu este. Privire cudegete”13; “La Roma m-am regăsit în PiaţaCapitoliului. Acolo trona în mijloc statuiaecvestră a împăratului Marc-Aureliu. Amiubit atât de mult ideea de măreţie eternăîntruchipată de această statuie”(…); “ Ocălătorie lucidă în real te poate îmbătrâni.Numai o călătorie în ideea de real temodifică şi te face să fii adolescentul etern.Ideea de real este însăşi Arta.”14

Noutatea discursului semantic, semioti-zarea (“necuvintele”), multiplicarea sen su -lui, impusă ca marcă stilistică, deschizândcalea spre încifrata, sobra “Epica Magna”!S-a scris puţin despre creaţia ultimului săudeceniu de viaţă. Momentul de „ruptură” alpoeticii stănesciene devine evident în preaj-ma anilor `70.

Se amuza uneori poetul să numeascăperioada celebrului 1968, „les annèes folles”ai socialismului nostru, perioada de relativădeschidere a sistemului coincizând cu aniitinereţii sale.Demonstrând încă odată că, înfaţa tragicului, opţiunile sunt ele însele trag-ice, într-un proces de analiză a literaturiiromâne sub guvernare totalitară, feno -menul de „scindare’’ a unor destine cre-atoare, dramatice, devine un proces recu-peratoriu necesar. Este vorba despre stareadilematică, de alteritate, ivită din refuzulconştiinţei artistice de a abdica într-o reali-tate prozaică, nefictională. De aici defulareîn perioadele de deschidere, libertate provi-

zorie, când izbucnesc energiile reflexive.Privită din perspectiva istorieimentalităţilor, literatura care a luat naştereatunci, prin procedee de disimulare, deocultare, aluzive, de transfigurare a realu-lui, a fost un organism bizar, interesant deanalizat din afară, de lumea liberă.

Cu rol terapeutic pentru publicul acelorani, exersat în lectură, pătrunderea înspaţiile ficţionale declanşate de metaforăera o modalitate de conservare a libertăţii.În deceniul 7, poetul Nichita Stănescu uzasede metaforă evadând din „realismul social-ist”. „Schimbă-te în cuvinte”, suna un versdin „Epica Magna”, textualist.

În acest context, călătoria poetului înpatria artei clasice – în primavara anului1971 – cred, nu a fost întâmplătoare pentruopera sa.

“Treceam prin acel loc…Impresiile şigândurile primei mele treceri pe acolo s-arputea strânge undeva într-o cochilie demelc cerebrală, intimidate, aşteptând poatesă răsară în timpul vreunui somn greu, saucine ştie când, într-un târziu de vârstăobosită când ţi-ai luat rămas-bun de lavechile ordini ale existenţei şi sub pretextullipsei de memorie, te risipeşti într-un sece-sionism interior în care întregul începe să sedisculpe faţă de sine însuşi, dând din ce înce mai multă dreptate părţilor sale, ca unsemn de laşitatea cunoaşterii, sau pur şisimplu ca un semn de dezinteres…

În fine, era o lumină de după-amiazăneverosimilă…”15

Italia nu mai înseamna doar un timp alcălătoriilor suspendat, o evadare în Utopia,sinonimă crimei de lesmajestate a acelorani. Notaţii sau vederi grăbite, Suetonius,Marc-Aurelius, Canal Grande, faţadelepalatelor, celebrele Ca d’Oro, PalazzoFoscari, Palazzo Rezzonico, Palazzo Pesaro,Ponte di Rialto, aparţin unei alte lumi,Serenissima, Veneţia lui Tizian, Guardi,Tintoretto sau Veronese.

La Institutul Cultural din Veneţia, amluat un interviu unui poet italian local, Alfio

12 Alexandre Cingria, în Arta contemporană şi realitatea (p.155), apud Artă şi realitate, în Eugenio d’Ors,Profesiunea de critic de artă.

13 Nichita Stănescu, Sandaua lui Marc-Aureliu, p. 272.14 Idem, p. 269.15 Idem, p. 251.

51

Bucurie de a evada în Utopia

Fiorentini, entuziasmat, cu vervă meri -dională, de lectura poeziei lui Nichita, înitaliană. Pentru cineva care nu l-a cunoscutpe Nichita şi nu ştia nimic despre pro-cedeele de ocultare a literaturii sub comu-nism, de disimulare, ascundere într-un textmetaforic, Alfio Fiorentini a avut o per -cepţie aproape de adevăr. El a văzut laNichita dramatism real şi bucurie de copil :

"Nu sunt simplu de tradus în italiană ver-surile sale. Dar din ce am ascultat şi am citit,afirm sincer că suntem în faţa unui poet de omare valoare, cu adevărat europeană.

E un poet care uzează de un limbajrobust, nu afectat, vlăguit,nu diseminat,cum e atâta altă poezie. De aceea, el a atinsun nivel de realizare a limbajului singular.Lucrul cel mai important în această poezieeste inovaţia imaginii.»

Există diverse reţete pentru a face criticăde artă. Poetul nu este un filosof al artei,cum s-a spus exaltat. Criteriul său deselecţie este subiectivitatea. Dacă am credecă „Vremea călătoriilor”înseamnă doarexperienţe culturale, l-am situa, restrictiv,pe Nichita Stănescu în rândul turiştilor cul-turali, cohortei de oameni cu aparate defotografiat care se străduiesc să reţină totulîn sprijinul memoriei târzii, arhivei person-ale complete. Eseurile din „Vremea călăto -riilor” ne apar ca recuperare a unor stări

poematice autobiografice, pretexte pentrumeditaţie.

Nichita Stănescu, mitizat, fixat didacticîntr-un portret al poetului tânăr, impre -vizibil, neliniştit, incalculabil în apro -ximările sale poematice, adolescent etern.Roma cuceritoare îi provoacă stări de mi -metism ale gloriei eterne, tempe ra mental.Câteva din cărţile16 publicate după acestmoment indică o ruptură de stil, ba ro că,ermetismul unei „realităţi senzoriale”17.

La guerra delle parole.Roma – 12 secole de istorie umană.Războaie şi crime celebre. Seducţia

asediului. PAX ROMANA.Dimineţile la Roma, cu prospeţimea lor

de nebănuit.Culorile romane: mediteraneene, paste-

late.Cinele în trattoria (până şi bucătăria

italiană e o formă de cultură).Temple, palate, porticuri, emoţionantele

Piazza del Popolo, Via del Corso, Piazza diSpagna, Piazza Navona, Piazza San Pietro,Transtevere, Villa Borghese...

O voce masculină, timbrată, din off:“Iubiţi părinţi vă transmit un gând de

dragoste şi de dor de lângă miraculosul Coliseuroman, din Roma, Nichita” (mai, 1971)18

16 Epica Magna (1978), Operele imperfecte (1979), Noduri şi semne (1982), Respirări (1983), Ordinea cuvintelor(1985), Antimetafizica (1985).

17 “irealitatea senzorială” la Rimbaud, în Hugo Friedrich, Structura liricii moderne, Ed. Univers, 1998.18 Ilustrată păstrată în arhiva Muzeului Literaturii Române din Bucureşti.

BibliografieBérence, Fred (1969). Renaşterea italiană, vol II,

Editura Meridiane, Bucureşti.Chaunu, Pierre (1989). Civilizaţia Europei cla-

sice, Editura Meridiane, Bucureşti.D’Ors, Eugenio (1977). Profesiunea de critic de

artă, Editura Meridiane, Bucureşti.D’Ors, Eugenio (1971). Trei ore în muzeul Prado.

Barocul, Ed. Meridiane, Bucureşti.Durand, Gilbert (1977). Structurile antropolog-

ice ale imaginarului, Editura Univers,Bucureşti.

Friedrich, Hugo (1998). Structura liricii mod-erne, Editura Univers, Bucureşti.

Kaminski, Marion (2000 per l’editione ital-

iana). Arte e Architettura. Venezia,Kőnemann, Kőln.

Kristeva, Julia (1993). Nations withoutNationalism (European Perspectives: A Series inSocial Thought and Cultural Criticism),Columbia University Press.

Sorkin, J. Adam, Hard Lines (2004). RomanianPoetry, Truth and Heroic Irony under theCeauşescu Dictatorship, Fairleigh DickinsonUniversity.

Stănescu, Nichita. (1990). Fiziologia poeziei,Editura Eminescu.

Stănescu, Nichita (2005). Opera Magna, Vol.II(1966-1970), Editura Semne.

52

Dacă prima antologie manifestă a poeziei„noi“ din România (după discreta Antologiatoamnei alcătuită în 1921 de Ion Pillat) a fostcea realizată, la mijlocul anilor ΄20, de IonPillat şi Perpessicius – un poet-critic şi uncritic-poet, formaţi în ambianţa simbolis-mului şi a impresionismului francez, Anto -logia poeţilor tineri a lui Zaharia Stancu, apă-rută în 19341 şi reeditată abia în 20092,poate fi privită ca un indicator al mentalită-ţii lirice autohtone din deceniul patru alsecolului XX ( cu un profil asemănător, darreunind doar fragmente de texte lirice sau

prozastice, Antologia de imagini din poezianouă a lui Teodor Scarlat, apărută în acelaşian, rămîne doar o curiozitate minoră3). IonPillat o legitimează, aici, ca postfaţator. Şi înAntologia poeţilor de azi, şi în cea a „poeţilortineri”, ilustratorii - Marcel Iancu, respectivMargareta Sterian - sunt ei înşişi ilustrativipentru stilul propriei generaţii. Antologialui Stancu are un caracter „generaţionist“ şireuneşte, de regulă, poeţi debutaţi în volumdupă 1920 sau chiar după 1930. E, de fapt,prima antologie de acest fel din literaturaromână, cap al unei serii jalonate, în ultime-

Paul CERNATCărările pierdute ale poeziei

unei generaţii pierdute. Antologia poeţilor de azi (1934)

Studiul de faţă are în vedere prima antologie a „poeziei tinere” din România modernă – Antologiapoeţilor tineri, realizată de Zaharia Stancu în 1934 – urmărind semnificaţia ei în contextul evolu-ţiei noii poezii a epocii, principalele sale tendinţe semnalate şi, înainte de orice, fuziunea între liris-mul modernist şi aşa-numitul tradiţionalism sub semnul unui orfism de nuanţă mitică sau existen-ţială..Cuvinte-cheie: lirism, modernism, tradiţionalism, orfism, existenţial.

This study refers to the first anthology of the ‟young poetry” of modern Romania – An Anthologyof the Young Poets, prepared by Zaharia Stancu in 1934 – following its significance in the contextof the new poetry of the age, its main signalled tendencies and, first and foremost, the fusion bet-ween the modernist lyricism and the so-called traditionalism under the sign of a mythical or exis-tential orphism.Keywords: Lyricism, modernism, traditionalism, orphism, existential.

Abstract

Paul CERNAT - Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Litere, e-mail: cernatpaul@gmail.com.1 Zaharia Stancu, Antologia poeţilor tineri, cu 55 de chipuri de Margareta Sterian şi o postfaţă de Ion Pillat,

Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1934.2 Zaharia Stancu, Antologia poeţilor tineri, cu 55 de chipuri de Margareta Sterian şi o postfaţă de Ion

Pillat, ediţia a doua, prefaţă de Eugen Simion, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti,2009.

3 Teodor Scarlat, Antologie de imagini din poezia nouă, Gruparea Intelectuală „Litere”, Bucureşti, 1934.

le decenii, prin demersurile unor GeorgeAlboiu (pentru generaţia anilor `60-`70),Laurenţiu Ulici (pentru debutanţii anilor’70-`80), Alexandru Muşina, MihailVakulovski şi, într-o variantă excentrică,Cosmin Ciotloş (pentru poezia „optzecis-tă”), Dan-Silviu Boerescu (pentru „nouăze-cişti”), Marin Mincu, Dan Coman, Daniel D.Marin ş.a. (pentru „generaţia 2000”). Nu eprea clar totuşi în ce ar consta „tinereţea“celor 55 de poeţi selectaţi, câtă vreme aparaici aproape 20 de autori născuţi în ultimuldeceniu din secolul al XIX-lea (G.Bărgăoanu, D. Ciurezu, Mihai Moşandrei,Al. Ceuşianu, V. Ciocâlteu, Alexandru Rally,Bazil Munteanu, Teodor Murăşanu, IonOjog, George Nichita, A. Pop Marţian, EmilRiegler, George A. Petre, Petre Strihan,Sandu Tudor, I. Valerian, D.N. Teodorescu,George Voevidca, Raymonde Han), dar lip-sesc poeţi de aceeaşi vârstă cu ei, precumLucian Blaga, Ion Barbu, Adrian Maniu, IonVinea, B. Fundoianu sau Al. A. Philippide,pentru a aminti doar numele cele mai proe-minente. Dacă nu cumva prin „tânăr“ se vafi înţeles cumva şi „insuficient afirmat“. Cea

mai plauzibilă ipoteză rămâne cea a debu-tului editorial, care nu coboară niciodatăsub anul 1920. Trecând peste unele inexacti-tăţi prezente în mini-fişele biografice (deexemplu, Radu Boureanu s-a născut în 1906,nu în 1905, Barbu Brezianu în 1909, nu în1908, Stephan Roll s-a născut în 1903, nu în1904), peste diverse lacune bibliografice saupeste faptul că numele reale – dacă tot suntdate între paranteze în unele cazuri – nuapar în cazul multora dintre poeţii cu pseu-donim, avem de-a face cu o selecţie filtratăprin sensibilitatea poetului Zaharia Stancu.Numărul mare al autorilor proveniţi dincercurile „tradiţionaliste“ de dreapta sau destânga şi puţinătatea avangardiştilor (chiarşi cei cîţiva prezenţi aici, ca Ilarie Voronca,Stephan Roll, Virgil Gheorghiu, parţialRomulus Dianu şi Sergiu Dan, au fost selec-taţi cu texte mai cuminţi) sunt, statistic,reprezentative pentru realitatea poetică aepocii. Cine ar fi „riscat“, în 1934, cu poeme-le agresiv-erotice sau pur şi simplu agresiveale lui Geo Bogza, condamnat penal în1933? Nici măcar Zaharia Stancu, care îl vaaduce mai târziu ca reporter la Lumea româ-nească şi Tempo... (e prezent în schimbinofensivul poet şi reporter VonstantinLucrezia Vâlceanu, mort prematur în 1938,împreună cu care Bogza plecase în 1936 pefrontul Războiului Civil spaniol). Chiardacă multe nume din Antologia poeţilor tinerinu mai spun nimic decât istoricilor literari –şi încă! (unora dintre poeţii listaţi anterior lise pot adăuga nume obscurissime ca Al.Ceuşianu, C. Miu-Lerca, Ioan Georgescu,D.N. Teodorescu, N. Milcu, Ştefan Stă -nescu), eşantionul se dovedeşte reprezenta-tiv sub toate aspectele. Mulţi „poeţi tineri“colaborează simultan la reviste din tot spec-trul literar, de la Gândirea la Contimporanul,de la Credinţa şi Floarea de foc la Sburătorulliterar, de la Universul literar la Bilete de papa-gal, Vremea, Cuvântul liber, RFR, diferitepublicaţii din provincie ş.a. Era inevitabilăprezenţa în sumar a unor nume ale noiigeneraţii ca Maria Banuş, Dan Botta, RaduGyr, Emil Gulian, Eugen Jebeleanu, RaduBoureanu, Horia Stamatu, Cicerone Theo -dorescu, Andrei Tudor, Al. Robot, EmilGiur giuca, Barbu Brezianu, Simion

53

Cărările pierdute ale poeziei unei generaţii pierdute

Stolnicu, Eugen Ionescu, George Lesnea,Sandu Tudor, D. Ciurezu, Paul Sterian,Ilarie Voronca, Stephan Roll, VirgilGheorghiu, N. Crevedia, chiar SandaMovilă şi Dragoş Vrînceanu, fără a-i omitepe „iconarii“ bucovineni Mircea Streinul şiIulian Vesper sau pe Zaharia Stancu însuşi.Relaţiile apropiate ale antologatorului –inclusiv ca director (din 1932) al revistei Azi– cu mulţi dintre colegii de generaţie antolo-gaţi va fi făcut, probabil, ca multe dintretexte să aibă un caracter inedit. Unii poeţinu debutaseră încă în volum (Maria Banuş,de pildă), iar pe ansamblu numărul manus-criselor nepublicate, indicate în scurtelenote biografice, e mai mare decât cel alvolumelor editate. Mulţi dintre „tineriipoeţi“ de la începutul deceniului patru aufost confiscaţi de angajamente politice radi-cale, care au grevat masiv asupra receptăriilor ulterioare (vezi legionarismul unorHoria Stamatu, Radu Gyr sau MirceaStreinul, realismul socialist emulat o vremede Maria Banuş, Eugen Jebeleanu, CiceroneTheodorescu, Radu Boureanu). Alţii au sfâr-şit în exil, în închisorile politice comunisteori au eşuat în anonimat. Câţiva au abando-nat repede poezia ori au cultivat-o ca pe unviolon d΄Ingres: Eugen Ionescu după plachetaElegii pentru fiinţe mici, Bazil Munteanu,chiar Vladimir Streinu, iar Ioan I.Ciorănescu şi N. Milcu, morţi foarte tineri,n-au apucat să-şi dea măsura. Există şi unnumăr de poeţi notabili, cărora stigmatulangajărilor totalitare le-a făcut dificilăreconsiderarea - e vorba în primul rând deRadu Gyr, Dan Botta sau Horia Stamatu.Chiar dacă Ilarie Voronca poate fi conside-rat, retrospectiv, unul dintre vârfurile poe-ziei de avangardă din România interbelică,nu găsim, între cei 55 selectaţi, nici un vir-tual poet major. Fantastul Emil Botta – dedeparte poetul-fanion al generaţiei - a debu-tat în volum la câţiva ani după apariţia cule-gerii lui Stancu, care nu i-a inclus nici unuldintre poemele apărute deja în periodicelevremii. Câteva aspecte ale antologiei merităo atenţie specială: 1) calitatea şi relevanţaselecţiei b) tendinţele „poeziei tinere“ amomentului 1934 3) fizionomia sa deansamblu. Multe dintre textele unor poeţi

mărunţi, ignoraţi sau uitaţi sună încă proas-păt. Bunăoară livrescul superior ironic al luiAlexandru Rally, cele câteva „pasteluri“ liri-ce graţioase ale unor cvasi-anonimi(Dimineaţă pe Bărăgan de George Nichita,Toamna de George A. Petre, Stogurile de fânde G. Bărgăoanu ş.a.) sau crudele poeme„cu păpuşi“ şi copii ale lui A. Pop-Marţianşi Petre Strihan. Mai curând neconvingătoa-re apar în schimb poemele selectate dinEugen Jebeleanu (laborios, dar încă nede-cantat la acea dată) şi Barbu Brezianu (bar-bianism minor, stângaci). Unii autori, fri-zând veleitarismul, puteau lipsi (Al.Ceuşianu, Ştefan Stănescu, D.N. Teo -dorescu, Ion Ojog). În cazul altora, selecţianu e întotdeauna inspirată, însă la majorita-tea e cel puţin satisfăcătoare şi destul deomogenă. Sunt puşi bine în valoare MariaBanuş (care deschide antologia nu doaralfabetic, ci şi simbolic), Sanda Movilă,Radu Gyr, D. Ciurezu, Cicerone Theodo -rescu, Romulus Dianu, Raymonde Han,Emil Gulian, Radu Boureanu, NicolaeCrevedia, George Lesnea şi, cu asupra demăsură, antologatorul. Tendinţele liricesunt foarte diverse – nu neapărat şi diver-gente – mergând de la un neosimbolismvisător, sentimental şi desuet până la confe-siunea existenţialistă directă (Maria Banuş,Cicerone Theodorescu), de la imagismulavangardist şi manierismul cinico-ironic(Romulus Dianu, Horia Stamatu, PaulSterian, Emil Gulian) la „expresionismulţărănesc“ şi social de tip Aron Cotruş (mar-cat la poetul proletar Ion Th. Ilea şi la obscu-rul bănăţean C. Miu-Lerca), de la hermetismşi lirism ortodoxizant la litanii panteiste sau„animiste“, de la bucolice agreste, pasteluristilizate şi balade în cheie modernistă laorfismul incantaţilor „folclorice“ – descân-tece şi doine, meditaţii mitozofice, sceno-grafii teatralizante.

Frapează asimilarea intimă, organică alirismului „pur“ în poezia unor autori pro-veniţi din zona gândirismului şi, în genere,a tradiţionalismului ortodoxist: la NicolaeCrevedia şi D. Ciurezu, la Sandu Tudor şiPaul Sterian, la Radu Gyr şi „eseninianul“Lesnea, la „iconarii“ Mircea Streinul,George Voevidca şi Iulian Vesper, cu al lor

54

Paul Cernat

Cărările pierdute ale poeziei unei generaţii pierdute

neguros „gotic moldovenesc“ (G. Călinescuva vorbi, riscat, despre „suprarealiştii buco-vineni”). Predilecţia cvasi-generalizată pen-tru transfigurarea subiectivităţii şi muzicali-zarea incantatorie (fie ea liturgică, magico-folclorică sau de altă natură), pentru meta-fore insolite, pentru poemul ca joc al imagi-narului, pentru infuziile mitice şi păgânis-mul htonic al viziunii sfidează vechea şiideologizanta opoziţie modernism vs. tradi-ţionalism. Faptul că neotradiţionalismulnostru poetic valorifică masiv elemente derecuzită religioasă (bisericească), rurală,peisagistică şi folclorizantă face din el, cums-a observat adesea în critica noastră moder-nă, o subcategorie particulară, marcată deexpresionism şi orfism, în interiorul liris-mului modernist. Oricum, un alt moder-nism decât cel transgresiv, „cosmopolit“ şi„urban“, prezent la simbolişti şi avangar-dişti (precum Voronca sau Roll, primul fiindînsă, în egală măsură, un poet al naturiibucolice, inclusiv al atmosferei rurale).Mult-invocata influenţă a lui Ion Barbu asu-pra generaţiei lui Jebeleanu, Gulian,Stamatu & Co., este şi ea supralicitată.Modelele ei dominante sunt mai degrabă

Blaga, Pillat sau Adrian Maniu dintreautohtoni, Francis Jammes, Rilke, Cocteau,Claudel sau Esenin – dintre ceilalţi. Întreenergia asumării existenţei trupeşti din tex-tele adolescente ale Mariei Banuş („Mă gân-desc să sorb din viaţă ca atâţia alţigolani./Dar mă frige până şi aburul iute alzemii/Ştiţi, am împlinit azi optsprezeceani“, Optsprezece ani) şi beatitudinea purifi-cării muzicale din Descântecul lui D.Ciurezu („Apă/apă lină,/cu miros de bolbo-tină,/neatinsă de lumină/nici de umbră desulfină,/nici de gură de albină,/apă,/apălină“) sau din mioritismul orfic al Cantileneilui Dan Botta, poemele „tinerilor“ antolo-gaţi compun o gamă foarte variată de crizeale interiorităţii - nu şi ale limbajului. Aerulde familie care uneşte poemele din antolo-gia lui Stancu e dat de interiorizarea intimăa lirismului împins spre halucinaţia abstrac-tă, atras de originar şi mitic, dar şi de ointensă nostalgie a „stării de natură“, o cău-tare obstinată a „cărării pierdute“, pentru arelua titlul cunoscutului roman al lui AlainFournier, foarte apreciat în mediile tinereigeneraţii din epocă.

55

56

Analizând o parte semnificativă (des-igur, fără revendicări exhaustive) a studiilorconsacrate operei narative blecheriene nuputem să nu observăm prezenţa unei diver-sităţi exegetice remarcabile care caracteri-zează receptarea scrierilor acestui autorneconvenţional.

Încă din contemporaneitatea prozatoru-lui, comentatorii au oferit puncte de vederedestul de dificil de încadrat într-o orientare

interpretativă anume. Odată cu redescope-rirea scrierilor blecheriene, amplitudineapaletei critice a început din nou să se facăsimţită, chiar şi ulterior perioadei de tăcerede câteva decenii. Surprinzător poate fi şifaptul că trecerea anilor nu a echivalat cu odiminuare în pluralitatea viziunilor inter-pretative, ci, dimpotrivă, a însemnat chiarextinderea graniţelor critice. Nu numai căverdictele noii critici se deosebesc semnifi-

Iulia-Cristiana STANDiversitate exegetică

şi invarianţi latenţi în receptareaoperei blecheriene

Urmărind harta sinoptică a receptării operei prozastice blecheriene, articolul de faţă îşi propune săidentifice mecanismul intern inerent scrierilor lui M. Blecher care a validat diversitatea remarcabilăa verdictelor critice. Nu doar teoriile receptării se dovedesc indispensabile studierii dinamicii exege-tice, ci şi câteva concepte fundamentale provenite din teoriile comunicării. În concluzie este avansatăde fapt o ipoteză, aceea a existenţei unui invariant latent în jurul căruia s-au coagulat structurile înmişcare ale receptării romanelor Întâmplări în irealitatea imediată, Inimi cicatrizate şi Vizuinaluminată.Cuvinte-cheie: diversitate interpretativă, invarianţi, comunicare heterofilă vs. comunicare

homofilă, identitate.

Pursuing the so-called synoptic chart of the critical reception that M. Blecher’s prose has encoun-tered since his debut, up until nowadays, the present article aims at identifying the internal inhe-rent mechanism of Blecher’s writings which validated such a remarkable diversity found in the exe-getical analyses dedicated to his novels. Not only the theories of reception, but also a few funda-mental principles derived from the theories of communication have proven to be essential when stu-dying the hermeneutical dynamics of Blecher’s prose. In the conclusion section we propose in facta hypothesis, that there is an underlying constant which unifies the ever-moving reception struc-tures of the novels Întâmplări în irealitatea imediată (Adventures in the ImmediateUnreality, translated into English by Michael Henry Heim), Inimi cicatrizate (Scarred Hearts,translation by Henry Howard) and Vizuina luminată (The Lit-Up Burrow).Keywords: interpretative diversity, underlying constants, heterophily vs. homophily in commu-

nication, identity.

Abstract

Iulia-Cristiana STAN, drd. Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti, e-mail: iulia.cristiana@hot-mail.com

57

Diversitate exegetică și invarianți latenți...

cativ de cele ale exegezei anterioare, însădovedesc chiar o varietate şi mai evidentă îninteriorul aceleiaşi perioade.

Astfel, dacă parcurgem fugitiv o schemăa tabloului receptării şi dacă ne asumăm oorganizare subtematică, observăm totuşi că,în perioada interbelică, Întâmplările în ireali-tatea imediată pendulează între zona inter-pretativă a confesiunii de tip diaristic,caracterizată de procesul autoanalizei şi deo anume transcendere a spaţiului literar, ceaa vizionarismului metafizic (reprezentatăcel mai pregnant de una dintre cronicile luiEugen Ionescu, în care opunea metafiziculplanului psihologizant) şi cea care admiteaexistenţa unui „mic roman”1, aşa cumexplica Pompiliu Constantinescu, ce secon-dează planul principal în care „psihologis-mul se împleteşte cu metafizica”2. Estevorba despre un jurnal al „unei sensibilităţi,al unei inteligenţe, al unei singurătăţi”3, unloc de întâlnire al conştiinţelor, adică unapel către alteritate („Îl citeşti cu sentimen-tul de a face nu cunoştinţa unei cărţi, cicunoştinţa unui om. Ai un prieten mai mult,când ai terminat ultima pagină”4), şi despretranscenderea literaturii, susţinea vehementMihail Sebastian, în timp ce colegul său degeneraţie Tiberiu Iliescu identifica în primaproză blecheriană o destăinuire indiferentă,rece, fără adresă5, ceea ce constituie tocmaicalităţile cele mai impresionante ale scrierii,pleda acesta din urmă. În repetate rânduriatribute cumva contradictorii au putut fiîntâlnite chiar şi în cadrul studiului oferit deacelaşi analist: de exemplu, Octav Şuluţiu

consideră prima proză un cvasi-jurnalintim, un fel de confesiune de tip unic, însăde asemenea remarcă şi luciditatea scrierii.Îmbinarea este uimitoare pentru cei maimulţi comentatori interbelici: o confesiunecare se foloseşte de aparenţa lucidităţii şi aobiectivităţii pentru a reda mecanismeleautosondării subiective constituia o apariţienemaiîntâlnită. Pompiliu Constantinescuurma să rezolve dilema printr-o formulăcăreia nu putem să nu îi recunoaştem acui-tatea: „halucinaţie lucidă”6. Amintim şi dis-cuţia din epocă centrată pe suprarealismulprimei proze blecheriene (în formă, nu înesenţă, se înţelege din comentariile critice),dar, mai ales, pe caracterul autentic cu totulaparte. Nu despre o formulă literară ar fifost vorba aici, ci despre un autenticismvenit firesc, ca urmare a experienţelor indi-viduale ale scriitorului. Cu alte cuvinte,Blecher, prin a sa viaţă tragică pe care nuavea cum să o eludeze tocmai în scris, puteafi doar autentic, în cel mai pur sens alcuvântului.

Autenticitatea, aceeaşi luciditate a scrie-rii şi chiar confesiunea reprezintă puncteesenţiale în studiile consacrate şi celei de-adoua proze blecheriene.

Octav Şuluţiu îşi asumase în studiuldedicat Întâmplărilor în irealitatea imediată,„chiar ipotetic numai”7, preciza acesta, ogrilă critică conform căreia autorul concreteste contopit cu personajul-narator. În acestsens, cronicarul ajungea la concluzia căBlecher este un autenticist pur, pentru careobsesiile literare şi metafizice exprimate

1 Pompiliu Constantinescu, „M. Blecher: «Întâmplări în irealitatea imediată», 1936, în Scrieri, vol. 1,Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967, p. 315.

2 Ibidem, p. 314.3 Mihail Sebastian, „M. Blecher: Inimi cicatrizate”, Reporter, an V, nr. 3, din 17 ianuarie 1937, p. 2, în

Mădălina Lascu, M. Blecher, mai puţin cunoscut, Editura Hasefer, Bucureşti, 2000, p. 238.4 Ibidem.5 „Îmi plăcuse în rândurile sale lipsa de adresă, indiferenţa accentului” sau „Era propriu-zis o confesiune

fără anecdotă, o destăinuire fără dinamică şi simetrie ca o imagine de fluviu turburată într-o stângaceizolare. Presupuneam un serafism de înaltă puritate în aceste întâmplări fără oameni, o iluminare fărăfinalitate”, Tiberiu Iliescu, „Pretexte critice. Jurnal de sanatoriu”, Meridian, Caietul 11/ 1937, p. 29, în M.Lascu, op. cit., p. 230.

6 Pompiliu Constantinescu, „M. Blecher: «Întâmplări în irealitatea imediată», 1936, în Scrieri, ed. cit., p.314.

7 Octav Şuluţiu, „Întâmplări în irealitatea imediată”, Familia, S. III, an III, nr. 3, martie 1936, în Scriitori şicărţi, „Prefaţă” de Nicolae Florescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, p. 199.

58

Iulia-Cristina Stan

prozastic nu sunt simple speculaţii intradie-getice, ci înfăţişează trăirile adevărate aleautorului şi modul acestuia de a fi în lume.„Raportul dintre eu şi non-eu”8, după for-mula aceluiaşi Octav Şuluţiu, aşa cum esteredat în primul roman, constituie una dintreaceste realităţi interioare ale prozatorului.De-a lungul timpului, tendinţa de a-l consi-dera pe Blecher, am putea spune, maiautenticist decât autenticiştii, va fi împărtă-şită sub diverse forme de nenumăraţi critici.Atât de autenticist, încât scrierile sale trans-cend literatura: „Întâmplări în irealitatea ime-diată nu e o carte de literatură”9, decreteazăMihail Sebastian. De la acelaşi scriitor-cro-nicar identificăm şi tipologia cititoruluiideal: aşa cum ne este limpede deja, tipul deliteratură autentică pe care îl practicăBlecher ar avea nevoie de un cititor la fel deautenticist, dispus să se lase locuit de text şisă îşi transforme şi el realitatea. Nu departese situează comentariul privitor la Inimicicatrizate al lui Miron Grindea atunci cândconsideră că experienţa lecturii din Blecher„înfrăţeşte”10 conştiinţa cititorilor (concreţi,de această dată) cu cea a autorului, iaraceasta întrucât Blecher nu oferă literatură,ci, mai mult de atât, „ne-a comunicat unmesaj care depăşeşte limitele unui gen lite-rar ori ale scrisului, în genere”11.

Însă, din cronica unui Eugen Ionescufoarte decepţionat de a doua tentativă pro-zastică a lui Blecher, înţelegem că tocmai întrădarea pactului autenticiştilor (în specialprin mărturisirea nenaturală la persoana aIII-a) ar sta originea erorii creative pe care o

comisese Blecher. „Nu tot ce este autentic şi«trăit» este şi o capodoperă”12, postuleazădramaturgul-recenzent. Pentru alţi croni-cari, turnura către epic constituie de faptdovada maturizării literare a scriitoruluiromaşcan, care, de acum, demonstrează „omai mare stăpânire a mijloacelor de expre-sie şi o mai sigură conştiinţă de artă”13(Mihail Sebastian). Mai rar totuşi decât încazul receptării primei scrieri, este invocatăşi esenţa metafizică a celui de-al doilearoman blecherian. Singurătatea interioară –suferinţa metafizică –, şi nu suferinţa fizicăar fi nucleul în jurul căruia se formeazătema iubirii şi cea a bolii, pledează cu sigu-ranţă Mihail Sebastian. Dimpotrivă, lipsaoricărui fior metafizic şi a sensibilităţii liriceşi plastice, realismul necizelat, „fără nicioforţă transfiguratoare”14, fac din această adoua proză o nereuşită, după opinia luiOctav Şuluţiu. Concomitent deci cu orienta-rea care repudia interpretarea Inimilor drepto creaţie despre suferinţa fizică, un grupînsemnat de cronicari aprecia la noul romantocmai maniera în care sondează boala şidurerea fizică. Constantin Fântâneru, deexemplu, clasa scurt: „Inimi cicatrizate esteromanul durerii fizice”15, dar şi „o supe-rioară realizare de artă literară”16.

Dezbaterea din interbelic pe margineaapartenenţei celor două proze la genulromanului (cu pandantul ei – citirea biogra-fistă a scrierilor drept jurnale) va apărea şidupă redescoperirea, survenită la finalulanilor 1960, şi îmbogăţirea operei blecherie-ne prin publicarea Vizuinii luminate. În

8 Ibidem, p. 201.9 Mihail Sebastian, „M. Blecher. Întâmplări în irealitatea imediată”, Rampa, an 19, nr. 5432, 22 februarie

1936, p. 1, în Mădălina Lascu, op. cit., p. 226.10 Miron Grindea, „Mesagiul lui M. Blecher”, Adam, an IX, nr. 94, 15 ianuarie 1937, pp. 5-7, în Mădălina

Lascu, op. cit., p. 233.11 Ibidem.12 Eugen Ionescu, „M. Blecher: Inimi cicatrizate”, Facla, anul XVII, nr. 1786, 11 ianuarie 1937, p. 1, şi în

Război cu toată lumea, Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 302.13 Mihail Sebastian, „Despre Inimi cicatrizate – Cu prilejul unei traduceri”, Adam, An X, nr. 121-122, 15

aprilie – 1 mai 1938, pp. 1-2, în M. Lascu, op. cit., p. 319.14 Octav Şuluţiu, „Inimi cicatrizate”, Familia, S. III, an IV, nr. 1-2, ianuarie-februarie 1936, în Scriitori şi

cărţi, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, p. 206.15 Constantin Fântâneru, „M. Blecher: Inimi cicatrizate”, Universul, an 54, nr. 18, din 19 ianuarie 1937, în

M. Lascu, op. cit., p. 244.16 Ibidem, p. 245.

59

Diversitate exegetică și invarianți latenți...

această perioadă se cristalizează cu adevă-rat orientarea interpretativă (reprezentatăiniţial de Al. Protopopescu şi NicolaeBalotă) care pledează pentru separareainstanţelor narative şi pentru înţelegereaprozelor blecheriene fără raportare la bio-grafia scriitorului. De asemenea este menţi-nută discuţia asupra autenticismului şi alucidităţii scriiturii, de această dată concep-tele fiind revizitate sub cupola atotcuprin-zătoare a existenţialismului. Într-o accepţiu-ne mai flexibilă decât în spaţiile francez şigerman, existenţialismul reperat acum înprozele blecheriene suferă o contaminarecritică: în numeroase rânduri, implică şipătrunderea existenţei omului M. Blecher înliteratura sa, ceea ce va reclama şi identifica-rea unei amprente autenticiste şi citirea pro-zelor în cheie biografistă. În contraponderecu acest existenţialism aşa-zicând biografic,abundent reprezentat critic, putem sesiza şiprezenţa unui existenţialism de expresiemetafizică, recognoscibil cel mai evident înstudiul lui Nicolae Balotă. Ipoteza unuiexistenţialism inerent naturii scriitorului seformulează prin studiile unor critici precumGeorgeta Horodincă şi Ion Negoiţescu.Există, desigur, şi alte trăsături ale opereiblecheriene despre care se discută acum,toate aflate în măsură variabilă sub haloulexistenţialismului. Încă de la publicarea pri-mei proze, comentatorii menţionau, depildă, onirismul şi suprarealismul scriiturii,însă abia în această a doua etapă a receptăriiobservaţiile aveau să fie reunite şi analizatesub o cupolă literară clar decupată.Totodată, există două tendinţe divergente:aceea de a recepta prozele blecheriene dreptjurnale, citite biografist şi considerate reflec-tare directă a vieţii reale a autorului lor, şi,evoluând concomitent şi antonimic cuaceasta, o orientare mai puţin reprezentatăla momentul respectiv, însă cu ramificaţiiulterioare mai complexe, anume, a citi pro-zele blecheriene fără raportare la biografia

autorului lor. Astfel, dacă, spre exemplu,pentru Dinu Pillat, Eugenia Tudor Anton,Georgeta Horodincă ori Ov. S.Crohmălniceanu „opera nu poate să fiedisociată de factorii biografici”17, în studiilelui Al. Protopopescu sau Nicolae Balotă pre-misa este tocmai separarea instanţelor, pen-tru a putea înţelege cu adevărat valoarealiterară a universului blecherian. Se poatespune că, în esenţă, critica era de acord asu-pra spiritului existenţialist al operei, însă nuşi asupra întrupărilor lui şi asupra contextu-lui în care trebuie studiat. „(...) [S]ensul fic-ţiunilor sale nu era nici pentru el, nici pen-tru noi, hermeneuţii scrisului său [,] unulunivoc (...)”18, concluziona Nicolae Balotă,prevestind cumva traseul în continuaresinuos al receptării operei blecheriene.Dincolo totuşi de propensiunile identificate,trebuie precizat şi faptul că abordările criti-cilor nu se circumscriu absolut extremelor.Comentariile tind către unul dintre cei doipoli hermeneutici, însă nu li se suprapunvreodată total.

În esenţă însă, teza existenţialismuluipropriu, adaptat interiorităţii lui Blecher, nudiferă de mecanismele care au stat la bazaaltor etichetări ale operei scriitorului. Fie căeste vorba despre autenticism, despre psi-hologism, onirism, existenţialism sau expre-sionism, fie despre mai noile expresii alesuprarealismului revizitat ori postmoder-nismului, analizele exegetice au împărtăşitîntotdeauna concluzia că Blecher şi-a croitun drum unic în cadrul respectivelor orien-tări şi a creat doar în conformitate cu reali-tatea lumii sale interioare, preluând numaiaccente din curentele filosofic-literare.

Din perioada redescoperirii datează şifrecvent invocatele analogii Max Blecher –Bruno Schulz, Franz Kafka, Robert Walser,care vor însoţi traseul operei scriitoruluiromân până în zilele noastre şi vor contribuila definirea sensibilităţii blecheriene, fie şinumai prin evidenţierea diferenţelor speci-

17 Dinu Pillat, „Prefaţă” pentru M. Blecher, Întâmplări în irealitatea imediată, Inimi cicatrizate, EdituraMinerva, Bucureşti, 1970, p. V.

18 Nicolae Balotă, De la Ion la Ioanide, „M. Blecher şi realitatea mediată a creaţiei”, Editura „ViitorulRomânesc”, Bucureşti, 1974, p. 138.

60

Iulia-Cristina Stan

fice faţă de literatura celor trei prozatori. Îngeneral, proza blecheriană a fost confrunta-tă asiduu cu diverse scrieri ale literaturiiuniversale, deşi, într-adevăr, intensitateaanalizelor comparatiste care a marcat înspecial deceniile al şaptelea, al optulea şi alnouălea a scăzut semnificativ în perioadarecentă. De la creaţia unor Lautréamont,Rimbaud, André Breton, André Gide oriSartre, Camus şi Proust, sau chiar T.S. Eliotcu emblematicul său poem Hollow Men,Thomas Mann, scriitorii români colegi degeneraţie cu prozatorul (aici, pledoaria ceamai inedită aparţinându-i criticului MihaiZamfir, care oferă în capitolul „Maestrul dinumbră” consacrat lui Blecher un studiu unicîn epocă, rămas la fel de neurmat şiastăzi19), până la paralele de ultimă oră pre-cum cea cu opera prozatorului spaniolRamón Gómez de la Serna, pentru a rea-minti doar câteva, analogiile pe care le-aprovocat universul narativ blecherian auacoperit o arie foarte extinsă şi deseoriimprevizibilă. Tot acest efort comparatistavea, desigur, drept motivaţie intrinsecădefinirea bizarei lumi literare blecheriene.Găsind puncte de sprijin în felurite asemă-nări pe care le-ar fi comportat cu opere cla-sice, canonice, ori, dimpotrivă, cu scrieriminore, egal de stranii, literatura lui Blecherdevenea legitimă, încadrabilă, cognoscibilăşi mult mai uşor de „manevrat”. Faptul căastăzi, când Gheorghe Crăciun, MirceaCărtărescu, Adrian Oţoiu şi alţi scriitoripostmodernişti, însă nu numai, sunt văzuţi

a proveni structural din mentalul literar ble-cherian, prozatorului român nu i se maicaută atât corespondenţi, cât descendenţidemonstrează o reaşezare a operei sale încanonul literar. Pentru prima oară, creaţiablecheriană a trecut în categoria ascendenţi-lor care influenţează.

Corporalitatea în universul literar ble-cherian a reprezentat de asemenea un punctasupra căruia exegeza a dezbătut, concluzii-le diferind semnificativ adeseori. De la cor-poralitatea înţeleasă strict ca mizerie şidegradare fizică, suferinţă a trupului (opusăgrupului critic care considera că, dimpotri-vă, opera lui Blecher transcende condiţiamaladivă şi atinge o problematică metafizi-că), la corporalitatea identitară a ultimeiperioade, trupul blecherian a reprezentat opreocupare esenţială a exegezei.Schimbarea vizibilă în modul de perceperea trupului blecherian a survenit odată custudiul manolescian în care criticul pledea-ză pentru recunoaşterea a ceea ce identificădrept „însăşi interioritatea fizică a corpu-lui”20. Nimic nu se ascunde dincolo detrup, întrucât corpul este individul, iar îninteriorul vizuinii „nu e loc pentrusuflet”21. Înţeleasă mai târziu postmoder-nist, corporalitatea din universul blecheriandevine expresie a căutării unui „trup tex-tual”22 (aşa cum apare în eseul lui CarmenMuşat) şi a unei identităţi narative (SimonaSora), mai mult, se poate vorbi chiar despreo „luciditate corporală”23 care îi ia loculcelei cerebrale (Iulian Băicuş).

19 Este bine-cunoscută premisa de la care porneşte exegetul în elaborarea conceptului care stă la baza căr-ţii – în spiritul stilisticii diacronice, marile opere se pot contrage la esenţa lor, până devin evidente aşa-numitele „cifruri” sau „nuclee semiotice” care vor conţine tocmai în aparenta lor simplitate întreagacomplexitate a întregului –, aşa încât considerăm că ar fi redundant să o dezvoltăm mai mult aici. Nemărginim la a aminti statutul paradigmatic pe care criticul i-l descoperă scrierii Întâmplări în irealitateaimediată – deţinătoare a codului generativ caracteristic scrierilor deceniului al patrulea interbelic, prozablecheriană este prototipul matriceal al întregii mişcări literare pe care Mihai Zamfir o consideră, de alt-fel, precursoare a existenţialismului francez. Mihai Zamfir, Cealaltă faţă a prozei, „Maestrul din umbră.Proza lui M. Blecher şi proza anilor ‘30”, Editura Eminescu, Bucureşti, 1988.

20 Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, „Prin nişte locuri rele”, ediţie consultată – Editura Gramar, Bucureşti,2003, p. 558.

21 Ibidem, p. 559.22 Carmen Muşat, Perspective asupra romanului românesc postmodern şi alte ficţiuni teoretice, „Obsesia corpo-

ralităţii. Trupuri textuale”, Editura Paralela 45, Piteşti, 1998, p. 58.23 Iulian Băicuş, Micromonografie critică: Max Blecher – Un arlechin pe marginea neantului, Editura

Universităţii din Bucureşti, 2004, p. 32.

61

Diversitate exegetică și invarianți latenți...

O altă tendinţă a receptării recente, core-lată cu preocuparea pentru corporalitate şiidentitate în literatura lui Blecher, constă încontopirea protagoniştilor celor trei romaneîntr-un prototip blecherian. Un flux conti-nuu străbate personajele blecheriene şi le dăo esenţă neschimbată care se perpetueazăde la unul la altul. Acest model blecherianeste uneori suprapus portretului autoruluiînsuşi, însă alteori este decupat ferm calocuitor al lumii ficţionale create de M.Blecher. În oricare dintre cazuri, este incon-testabil că în ultima vreme (interpretareaapare iniţial în studiul lui Radu G. Ţeposu)cele trei personaje principale sunt conside-rate încarnări ale aceleiaşi persoane scinda-te identitar. Se poate spune că o fiinţă bolna-vă identitar şi aflată sub imperiul proprieicorporalităţi (maladive), evocată la vârste şiîn etape existenţiale diferite, îşi poartădrama ontică şi îşi trăieşte aventurile, evolu-tiv, în paginile celor trei proze.

Ultimii ani au reprezentat şi o maturiza-re a biografismului care a însoţit încă de laînceputuri receptarea prozasticii blecherie-ne. O parte semnificativă a exegezei dedupă anii ‘70, fie că se ocupase de laturasuprarealistă, avangardistă ori autenticistăa operei blecheriene, fie că sondase corpora-litatea nou interpretată în cheie postmoder-nistă a prozelor, împrumută ceva şi din noulchip al biografismului de expresie recentă.Mai discret în comentariile de început, dince în ce mai vizibil în cele apropiate perioa-dei noastre, un nou biografism care nu maipretinde o suprapunere a instanţelor şi oextensie stricto sensu a autorului în toateîntrupările sale narative, ci o citire comple-tă, în care ipostazele se completează reci-proc, îşi face simţită prezenţa şi în interpre-tarea literaturii lui M. Blecher. Este vorbaacum mai mult despre încercarea de a intuiintimitatea interioară a scriitorului, de areface resorturile lăuntrice care l-au ghidat

62

Iulia-Cristina Stan

în creaţia sa şi care pot ajuta exegeza în înţe-legerea aposteriori a tot ce a însemnat uni-versul blecherian. Apogeul este atins însăde studiul elaborat de Doris Mironescu.Criticul încearcă să reconstruiască portretulautorului, pornind de la premisa că înromanele lui Blecher instanţele nu se supra-pun, ci se prezintă, aşa cum autorul lor deli-berase, într-un „joc complex cu registrelenarative romanesc şi confesiv, eseistic şipoematic, iar cititorii care îi reproşează ast-fel de lucruri îi fac, de fapt, jocul.”24

Într-adevăr, este improbabil de stabilitproporţia confesiune – ficţiune în literaturalui Blecher. Nu putem contesta izvorul pecare toate scrierile blecheriene îl împart. Înmod cert, cele trei romane îşi extrag esenţadin interioritatea scriitorului şi din câtevadate personale definitorii pentru viaţa auto-rului real. Mai departe, artisticitatea proza-torului decolează spre ficţiune, desprinzân-du-se cu totul de zona mărturisirii autobio-grafice. Însă tentaţia citirii în cheie biogra-fistă este puternică în cazul unui scriitor cuo poveste de viaţă care i-a concurat scrierileprin neobişnuit. Este interesant de observatcă inclusiv acei cronicari care nu se angajea-ză în suprapunerea planurilor narative ape-lează ocazional la vocea naratorială, dinVizuina luminată, în special, însă şi dinÎntâmplări în irealitatea imediată, pe care, încontexte specifice, o interpretează drept cre-ditabilă şi o folosesc pentru a argumenta,finalmente, chiar caracterul romanesc alscrierilor blecheriene. Astfel, însuşi textulliterar discutat devine sprijin în devoalareaintenţionalităţii auctoriale. Prin apelul lafragmente de text ce par să expliciteze filo-sofia creativ-literară a prozatorului, cum arfi bine-cunoscuta frază din Vizuina luminată„Tot ce scriu a fost cândva viaţă adevărată”,se creează astfel un cerc semnificativ. (Două

dintre studiile în care se întâlneşte acestaspect îi aparţin lui Al. Protopopescu25, cri-tic care, de altfel, pledează pentru plasareaoperei blecheriene într-un context esenţial-mente romanesc, profund narativ, şi netri-butar psihologismului şi temelor sale, şi,respectiv, lui Dumitru Micu. Exegetulurmăreşte să descopere intenţionalitateaartistică a autorului, însă, la fel cum au pro-cedat şi alţi comentatori până la el, se folo-seşte chiar de textul literar discutat pentru asubînţelege intenţia scriitorului însuşi, cualte cuvinte, preia ceea ce spune vocea nara-torială şi o creditează pentru a înţelege maibine gândul autorului26.) Fenomenul nu seîncadrează întocmai în ceea ce critica litera-ră a numit intentional fallacy, însă prezintăunele asemănări.

Considerăm că, într-o bună măsură,„jocul complex cu registrele narative” pecare Doris Mironescu l-a identificat repre-zintă unul dintre motivele principale pentrucare recenzenţii au pledat adeseori atât devehement pentru recunoaşterea uneia din-tre faţetele operei blecheriene. Fiind vorbadespre un compus cu multe laturi, interpre-tări diferite, frecvent chiar contradictorii, îşiputeau găsi validarea.

Însă diversitatea nu s-a manifestat doarîn ceea ce priveşte tipologizările şi judecăţi-le critice, ci şi într-un plan al receptării maisubtil. Cei mai mulţi comentatori îl resimtfoarte diferit pe Blecher, nu doar îl analizea-ză. Confruntaţi cu o astfel de diversitateexegetică, nu putem să nu ne întrebăm careîi este mecanismul interior. Ce înseamnăaceastă varietate? Este vorba despre unautor neînţeles, aflat înaintea timpului său,care propune un limbaj nou pentru carereceptorii nu deţin deocamdată codul adec-vat, sau, mai curând, trebuie să admitemexistenţa multitudinii de texte produse de

24 Doris Mironescu, Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei, Editura Timpul, Iaşi, 2011, p.27.25 Cu precădere în cel de-al doilea studiu dedicat de critic lui Blecher apare situaţia: Al. Protopopescu,

Romanul psihologic românesc, „M. Blecher. Un povestitor în avangardă”, ediţia a II-a consultată, EdituraParalela 45, Piteşti, 2000.

26 „Toate cele trei scrieri (adică şi Inimi cicatrizate, în care se narează la persoana a treia) expun, probabil,numai fapte trăite («Tot ce scriu a fost cândva viaţă adevărată», specifică naratorul însuşi), şi, în conse-cinţă, sunt jurnale toate, însă niciuna nu rămâne simplu jurnal”, susţine exegetul. Dumitru Micu, În cău-tarea autenticităţii, „Autenticitate şi autentism”, vol. II, Editura Minerva, Bucureşti, 1994, p. 102.

63

Diversitate exegetică și invarianți latenți...

cititorii operei, aşa cum teoretizează criticade tip reader-response? Este indubitabil căBlecher propune realmente o formulă litera-ră insolită pentru vremurile sale, care anedumerit şi a împins receptorii să îi plase-ze opera narativă în felurite categorii înîncercarea de a o „îmblânzi” prin înrudireacu alte lucrări, de a o defini mai exact şi,finalmente, de a se apropia de ea. Deşiopera blecheriană conţine paradigma litera-turii interbelice româneşti, aşa cum a arătatMihai Zamfir în originalul studiu Maestruldin umbră, deşi, conform numeroaselor stu-dii critice care căutau să identifice omologiiscriitori europeni sau români ai lui Blecher,proza blecheriană manifestă anumite simili-tudini cu diverse alte scrieri, ea este, esen-ţialmente, lipsită de ascendenţi, de cores-pondenţi direcţi şi chiar de descendenţi evi-denţi. Parţial, această izolare estetică a lite-raturii lui Blecher a condus şi către atitudi-nea iniţial refractară a unora dintre criticisau către tipologizarea forţată de la începu-turi. Situaţia este familiară în receptareaartelor (şi chiar a ştiinţelor). Atunci cândaudienţa nu deţine limbajul inovator pecare îl propune un creator, cel mai probabilîi va respinge noutatea gândirii.

În teoriile comunicării fenomenul poartădenumirea de comunicare heterofilă. Pan -dantul modelului se numeşte comunicarehomofilă, ambele fiind bazate pe concepteelaborate şi teoretizate în cadrul a ceea ceastăzi este cunoscută drept Şcoala de laChicago. În general, cele două modele des-criu comportamente interumane. Astfel,comunicarea homofilă se realizează întrepersoane care consideră că împărtăşescmulte trăsături, asemănările fiind posibile laorice nivel27. De departe, acest tip de comu-nicare este preferat de interlocutori, deşi, înmod evident, comunicarea între indiviziheterofili28 ar aduce mai multă informaţie

şi ar fi, deci, mai benefică şi mai eficientă.Cu toate acestea, natura umană înclină sprea favoriza comunicarea homofilă, întrucâtmodelul acesta de interacţiune comunicati-vă inspiră infinit mai multă încredere. Odatăce nimic din ceea ce aduce fiecare dintreinterlocutori nu contrazice totalitatea credin-ţelor şi aşteptărilor partenerului de dialog,comunicarea nu este resimţită drept deran-jantă ori periculoasă. Însă ea nici nu îmbogă-ţeşte spectrul cunoştinţelor sau al trăirilor, cidoar consolidează convingeri fixate deja.Comunicarea care ar avea potenţialul de aschimba atitudini sau comportamente şi de aaduce noutate în orizontul fiinţei umane –cea heterofilă aşadar – contravine egocentris-mului nostru inerent şi ajunge să fie conside-rată, în cel mai bun caz, o manifestare intere-santă. Odată ce acceptăm că tot universul încare funcţionează autorul, actul scrierii, tex-tul, actul lecturii şi cititorul implică o anumecomunicare între instanţe, conceptele descri-se mai sus pot fi considerate operaţionale şiîn acest context mai abstract, nu doar în cazulconcret al indivizilor ce se angajează într-unact comunicativ.

Receptarea operei blecheriene devine ast-fel un exemplu clar de atitudine în faţa hete-rofiliei. Precum în cazul indivizilor, şi recep-tarea tinde către comunicare homofilă, adicăspre a descoperi cât mai multe straturi deinterpretare tocmai acelor opere alături decare exegeza intră într-o relaţie de comunica-re homofilă, reconfirmând şi reajustândînsăşi homofilia ce a stat la baza interacţiuniide la bun început. Mutându-ne atenţia înaria teoriilor literare, Jonathan Culler semna-lează importanţa competenţelor literare alereceptorului: acesta nu vine tabula rasa laîntâlnirea cu textul, ci se înfăţişează echipatcu un anumit set de convenţii asimilate –conform unei gramatici a literaturii –, care îlvor determina să aleagă din text acele trăsă-

27 „A fundamental principle of human communication is that the exchange of ideas occurs most frequent-ly between individuals who are alike, or homophilous. Homophily is the degree to which a pair of indi-viduals who communicate are similar” – Robert L. Cross, Andrew Parker, Lisa Sasson, Networks in theKnowledge Economy, Oxford University Press, 2003, p. 135.

28 „Heterophily is the degree to which pairs of individuals who interact are different in certain atributes”– ibidem.

64

Iulia-Cristina Stan

turi ce îl vor conduce către o interpretareconsiderată „acceptabilă” şi „adecvată”29.Receptarea, ca şi validarea comunicării, s-arsupune deci unor reguli supraliterare şisupraindividuale. Comunicarea lectorului cutextul este circumscrisă adeseori unuia din-tre cele două modele de comunicare, cu suc-ces imediat fiind încununată doar cea homo-filă, dar şi regulilor asimilate de acest cititormodel30 (sau implicit, după terminologia luiW. Iser) care îl ajută să creeze sens în operaliterară.

În receptarea artelor, sunt de notorietatecazurile (în ordine aleatorie amintite) unorDoménikos Theotokópoulos, cunoscut dreptEl Greco, Vincent Van Gogh, AmadeoModigliani, Paul Gauguin, Henri deToulouse-Lautrec, Claude Monet, Georges-Pierre Seurat, Johannes Vermeer sau HermanMelville, Edgar Allan Poe, Emily Dickinson,John Keats, Franz Kafka, H.P. Lovecraft, JaneAusten, cu toţii creatori originali care s-aufolosit de limbaje atât de inovatoare, încât aufost necesare perioade îndelungate pentru careceptorii să le poată decodifica mesajul şi săle aprecieze arta. În aceeaşi perspectivă poatefi judecată şi opera blecheriană: cum nu exis-ta o grilă care să permită discutarea unuiautor precum Blecher, a trebuit să treacă zecide ani pentru ca receptarea să îl prindă dinurmă pe romancier. Dacă pentru scriitor eraprea târziu, pentru opera sa însă povesteaabia începea.

În afară de faptul că receptorii literaturiiblecheriene nu au posedat de la începutcodul necesar înţelegerii, ceea ce a întârziatsemnificativ interpretarea adecvată a ope-rei, în ce îl priveşte pe Blecher a fost impli-cat şi un anumit orizont de aşteptare. Aşacum teoretizase H.R. Jauss31, orizontul de

aşteptare format din aerul epocii şi dincunoaşterea scrierilor colegilor de generaţies-a manifestat la Blecher prin încadrareaoperei sale în contextul familiar al psiholo-gismului, suprarealismului etc. Însă, înacest caz particular, a mai funcţionat un ori-zont de aşteptare creat de condiţia umană aautorului. Cunoscută fiind istoria lui perso-nală, Blecher şi literatura sa nu au putut fireceptaţi decât în strânsă relaţionare cumaladia, fie prin afirmare a acesteia, citindîn prozele blecheriene o exhibare şi o narati-vizare a bolii, fie prin negare, susţinândautonomia textelor faţă de situaţia tragică încare a trăit autorul lor.

De asemenea, amalgamul semnificativ aluniversului narativ blecherian i-a conferit şiun dinamism intern aparte, care a justificatîntrucâtva schimbările consistente de recep-tare. În acest sens, critica a găsit motivaţiisolide pentru a susţine în egală măsurăsuprarealismul, psihologismul, realismul,naturalismul, latura metafizică, modernis-mul ori postmodernismul naraţiunilor luiM. Blecher. Diversitatea interpretativăcaracteristică receptării operei blecherienenu poate fi pusă numai pe seama orientări-lor critice specifice perioadei istorice respec-tive (în plus, aşa cum am văzut, verdicteexegetice incongruente apăreau concomi-tent, iar tendinţa nu s-a estompat nicicum întimp), pe seama premisei radicale careschimba faţa receptării în urmă cu deceniiconform căreia numărul lectorilor determi-nă şi numărul sensurilor unui text32, oriconvingerii stricte că părţi semnificative alereceptării se aflau, pur şi simplu, totalmenteîn eroare. Mai mult decât în cazul altorscrieri româneşti ale primei jumătăţi a seco-lului trecut, trebuie admisă în cazul literatu-

29 Jane P. Tompkins, „An Introduction to Reader-Response Criticism”, în Reader-Response Criticism: FromFormalism to Post-Structuralism, editor Jane P. Tompkins, Baltimore: Johns Hopkins University Press,1980, pp. xvii – xviii.

30 Umberto Eco, Lector in fabula: cooperarea interpretativă în textele narative, Traducere de Marina Spalas,„Prefaţă” de Cornel Mihai, Editura Univers, Bucureşti, 1991.

31 Wolfgang Iser, Actul lecturii. O teorie a efectului estetic, Traducere din limba germană, note şi „Prefaţă”de Romaniţa Constantinescu, Traducerea fragmentelor din limba engleză de Irina Cristescu, EdituraParalela 45, Piteşti, 2006.

32 Trecând prin sistemele conceptuale ale unor teoreticieni precum Roland Barthes şi Stanley Fish, AntoineCompagnon analizează ceea ce numeşte „relativism dogmatic sau (...) ateism cognitiv” în Demonul teoriei(Traducere de Gabriel Marian şi Andrei-Paul Corescu, Editura Echinox, Cluj, 2007, p. 77).

65

Diversitate exegetică și invarianți latenți...

rii lui M. Blecher existenţa unei predispozi-ţii inerente textului literar către interpretăristratificate. Cele trei romane (Întâmplări înirealitatea imediată constituind esenţa perfec-tată a creaţiei literare blecheriene) formeazăo construcţie suprapusă de semnificaţii carese devoalează cititorilor ţinând cont de fac-torii istoric, social, cultural etc. în care segăsesc aceştia.

După ce am urmărit varietatea tablouluireceptării, ne întrebăm, inevitabil, dacă exis-tă totuşi un substrat care să lege aceastăaparentă permanentă discontinuitate, unnucleu în jurul căruia să se coaguleze nara-ţiunea unitară a citirii operei blecheriene.Odată ce diversitatea lecturilor aplicate eraevidentă, am încercat să izolăm invariantulcare uneşte structurile în mişcare ale recep-tării. Inspiraţi fiind de studiul pe care criti-cul şi stilisticianul Mihai Zamfir i-l consacrălui Blecher în volumul Cealaltă faţă a prozei,am procedat la a considera exegeza prozeiblecheriene, în totalitatea ei, drept un corpusuniform căruia am căutat să îi identificămmatricea. Aşa cum Mihai Zamfir a analizatreducţionist şi deductiv, conform unei stilis-tici diacronice, operele alese până le-a con-tras la cifrul lor, vom aplica modelul de lec-tură asupra textului uniform al receptării.Considerăm rupturile faţă de vechile inter-pretări parte din traseul sinuos al aceluiaşifenomen. Astfel, schimbările de lectură, darşi revenirile şi reinterpretările unor temeanterioare (cum ar fi revizitarea suprarealis-mului din ultimii ani) trasează în fapt nara-ţiunea complexă a exegezei operei bleche-riene, iar aceasta, fie şi datorită simpluluimotiv că citirile critice ale operei nu au fostniciodată aseptice, ci s-au construit, maicurând, ca un dialog continuu cu trecutul.Este probabil că acest fapt a fost alimentat şide înfăţişarea misterioasă şi neîncadrabilăsub care prozele blecheriene îşi întâmpinălectorii: fiind destul de dificil de cuprinstipologic la o primă abordare, acestea recla-mă o documentare mai riguroasă, ceea ceconduce şi spre un dialog între interpretări.Procesul nu este propriu numai literaturiiblecheriene, desigur, însă, mai intens poatedecât în alte situaţii, criticii şi-au construitadeseori discursul printr-o distanţare asu-

mată sau mai subtilă faţă de mai vechileinterpretări. Nu puţine sunt situaţiile în careexegeţii îşi prezintă contribuţia ca pe ocorecţie a injustiţiei făcute operei blecherie-ne (adeseori şi lui Blecher implicit, socoteauaceştia). Pledăm aşadar pentru o accepţiuneincluzivă, integratoare a acestor disconti-nuităţi: privim receptarea drept un procescumulativ, deci pretabilă a fi analizată ca uncorpus unitar, tocmai prin aceste numeroaseraportări la exegeza trecută ori complemen-tară.

Considerăm esenţială imaginea care seconturează în oglinda ţinută de receptare înfaţa literaturii lui Blecher în acelaşi mod încare identitatea personală se formeazănumai în raport cu Alteritatea şi cu imagi-nea despre sine transmisă de Celălalt. La felcum alteritatea revelează identitatea, la felcum suntem (şi) ceea ce văd ceilalţi în noi,pentru a stabili identitatea operei blecherie-ne este necesar să determinăm şi imagineape care alteritatea – receptarea, în cazul nos-tru – i-a creat-o.

Urmărind aşadar corpusul uniform alreceptării şi excluzând „zgomotul” (folosimtermenul cu sensul din teoriile comunică-rii), remarcăm că nucleul care concentreazăesenţa textului uniform al interpretării con-stă în conceptul identităţii. În reflectareaconstruită de critică prozei blecheriene, ceeace răzbate dincolo de diferitele interpretări(tributare, şi ele, într-o măsură, epocii încare erau realizate, întrucât cititorul, ca şiscriitorul, se află în istorie) este funcţia iden-tităţii. Cifrul la care se raportează fiecarecomponentă a întregului receptării esteindisolubil legat de identitate: fie că o consi-deră esenţială în economia universului ble-cherian, numind-o ca atare, fie că este impli-cită, identitatea reiese din analiza întregiiarii a exegezei. Studiile care susţin că perso-najul blecherian se află perpetuu în căutarearefacerii unei identităţi fracturate sunt celemai numeroase, altele câteva (cel funda-mental îi aparţine lui Nicolae Manolescu)pledează, dimpotrivă, pentru recunoaştereaidentităţii drept factorul opresant al vieţiipersonajului blecherian – nu în căutareaidentităţii se află acesta, ci în căutarea elibe-rării de identitatea constrângătoare, de

66

Iulia-Cristina Stan

imposibilitatea de a fi altul decât sinele.Însă, de la primele cronici de întâmpinareaparţinând unor Geo Bogza ori MihailSebastian, până la cele mai recente studii înmanieră postmodernistă precum Lumea şilumile lui M. Blecher (Anamaria Ciubo ta -ru33) ori Reflecţii în sepia (Dorin Ştefă nes -cu34), de la analizele care îl suprapuneau peomul Blecher naratorului blecherian, pânăla cele care pledau pentru o distanţare criti-că a celor două entităţi, interpretările suntinfiltrate de aceeaşi dimensiune a identită-ţii.

Invariantul latent care unifică laturile cepot părea disparate din exegeza operei ble-cheriene constă, aşadar, în marea temă aidentităţii. Dacă scrutăm diversitatea ver-dictelor critice, remarcăm că toate subteme-le sunt conectate la funcţia identităţii.Maladia a fost judecată întotdeauna în con-textul mai amplu al efectelor pe care le pro-duce în identitatea protagoniştilor sau chiarca boală ontică, boală identitară ori boalăexistenţială. Existenţialismul scrierilor ble-cheriene, despre care s-a vorbit intens înanii ‘70, însă care s-a prelungit de-a lunguldeceniilor chiar până în câteva cronici dedată recentă, a fost înţeles invariabil caextensie a identităţii şi unicităţii autoruluiM. Blecher. Cu atât mai pregnant ne aparenucleul identităţii din interpretările careamintesc autenticismul literaturii blecherie-ne, din cele în cheie psihologizantă care vor-besc despre autosondarea sinelui în celedouă proze narate la persoana I ori din celecare pun în valoare recuperarea intimităţiicorporale ori corporalitatea universului ble-cherian. În studiile, tributare unei abordăripostmoderniste şi ele însele, care aduc îndiscuţie postmodernismul avant la lettre alscrierilor autorului romaşcan corporalitateadevine identitate. Pentru prima oară, corpuldepăşeşte stadiul de purtător al sinelui, deadăpost al identităţii interioare, şi este inter-pretat drept manifestare concretă a identită-ţii. Acum, corpul este identitatea, este per-

soana însăşi, întrucât dincolo de trup nu semai află nimic altceva. În câteva dintre stu-dii, corpul capătă reprezentare chiar printextualitate, toate acestea semnificând noivalenţe ale aceleiaşi teme identitare.

Chiar şi în interpretările care evidenţiazălatura suprarealistă a operei prozastice seîntrezăreşte substratul identitar, căci, la felca în cazul existenţialismului, criticii accen-tuează în primul rând unicitatea pe carescriitorul o impregnează asupra stilului oni-ric-suprarealist. Este ca şi cum Blecher s-arfi folosit de uneltele suprarealiste pentru aexprima aceeaşi mare temă a identităţii.

De aceea, privind către ansamblul nara-ţiunii receptării, pare că, doar din acestpunct de vedere al matricei identitare, nuare nicio relevanţă dacă exegezele se con-centrează pe latura intimist-autobiograficăa scrierilor blecheriene sau pe cea epic-romanescă. În oglinda critică a prozelor luiBlecher identitatea stă în centru şi face legă-tura între toate întrupările receptării. (Şi)din acest motiv opera blecheriană a permissă fie încadrată în atât de multe curente şitipologizată atât de diferit, de la roman psi-hologic, la text precursor postmodernist.

33 Anamaria Ciubotaru, Lumea şi lumile lui M. Blecher, Editura Junimea, Iaşi, 2016.34 Dorin Ştefănescu, Reflecţii în sepia. Arta imaginii la Anton Holban şi M. Blecher, Editura Tracus Arte,

Bucureşti, 2017.

67

Diversitate exegetică și invarianți latenți...

Bibliografie

– Balotă, Nicolae, De la Ion la Ioanide, „M.Blecher şi realitatea mediată a creaţiei”,Editura „Viitorul Românesc”, Bucureşti,1974;

– Băicuş, Iulian, Micromonografie critică: MaxBlecher – Un arlechin pe marginea neantului,Editura Universităţii din Bucureşti, 2004;

– Ciubotaru, Anamaria, Lumea şi lumile luiM. Blecher, Editura Junimea, Iaşi, 2016;

– Compagnon, Antoine, Demonul teoriei,Traducere de Gabriel Marian şi Andrei-Paul Corescu, Editura Echinox, Cluj, 2007;

– Constantinescu, Pompiliu, „M. Blecher:«Întâmplări în irealitatea imediată», 1936,în Scrieri, vol. 1, Editura pentru Literatură,Bucureşti, 1967;

– Cross, Robert L.; Parker, Andrew; Sasson,Lisa; Networks in the Knowledge Economy,Oxford University Press, 2003;

– Eco, Umberto, Lector in fabula: cooperareainterpretativă în textele narative, Traducerede Marina Spalas, „Prefaţă” de CornelMihai, Editura Univers, Bucureşti, 1991;

– Fântâneru, Constantin, „M. Blecher: Inimicicatrizate”, Universul, an 54, nr. 18, din 19ianuarie 1937, în M. Lascu, op. cit.;

– Grindea, Miron, „Mesagiul lui M.Blecher”, Adam, an IX, nr. 94, 15 ianuarie1937, în Mădălina Lascu, op. cit.;

– Iliescu, Tiberiu, „Pretexte critice. Jurnal desanatoriu”, Meridian, Caietul 11/ 1937, înM. Lascu, op. cit.;

– Ionescu, Eugen, „M. Blecher: Inimi cicatri-zate”, Facla, anul XVII, nr. 1786, 11 ianuarie1937, şi în Război cu toată lumea, Humanitas,Bucureşti, 1992;

– Iser, Wolfgang, Actul lecturii. O teorie a efec-tului estetic, Traducere din limba germană,note şi „Prefaţă” de Romaniţa Constan -tinescu, Traducerea fragmentelor dinlimba engleză de Irina Cristescu, EdituraParalela 45, Piteşti, 2006;

– Lascu, Mădălina, M. Blecher, mai puţincunoscut, Editura Hasefer, Bucureşti, 2000;

– Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, „Prin niştelocuri rele”, Editura Gramar, Bucureşti,2003;

– Micu, Dumitru, În căutarea autenticităţii,„Autenticitate şi autentism”, vol. II,Editura Minerva, Bucureşti, 1994;

– Mironescu, Doris, Viaţa lui M. Blecher.Împotriva biografiei, Editura Timpul, Iaşi,2011;

– Muşat, Carmen, Perspective asupra romanu-lui românesc postmodern şi alte ficţiuni teoreti-ce, „Obsesia corporalităţii. Trupuri textua-le”, Editura Paralela 45, Piteşti, 1998;

– Pillat, Dinu, „Prefaţă” pentru M. Blecher,Întâmplări în irealitatea imediată, Inimi cica-trizate, Editura Minerva, Bucureşti, 1970;

– Protopopescu, Al., Romanul psihologic româ-nesc, „M. Blecher. Un povestitor în avan-gardă”, ediţia a II-a consultată, EdituraParalela 45, Piteşti, 2000;

– Sebastian, Mihail, „Despre Inimi cicatrizate –Cu prilejul unei traduceri”, Adam, An X, nr.121-122, 15 aprilie – 1 mai 1938, în M.Lascu, op. cit.;

– Sebastian, Mihail, „M. Blecher: Inimi cicatri-zate”, Reporter, an V, nr. 3, din 17 ianuarie1937, în Mădălina Lascu, M. Blecher, maipuţin cunoscut, Editura Hasefer, Bucureşti,2000;

– Sebastian, Mihail, „M. Blecher. Întâmplăriîn irealitatea imediată”, Rampa, an 19, nr.5432, 22 februarie 1936, în Mădălina Lascu,op. cit.;

– Ştefănescu, Dorin, Reflecţii în sepia. Artaimaginii la Anton Holban şi M. Blecher,Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2017;

– Şuluţiu, Octav, „Întâmplări în irealitateaimediată”, Familia, S. III, an III, nr. 3, martie1936, în Scriitori şi cărţi, „Prefaţă” deNicolae Florescu, Editura Minerva,Bucureşti, 1974;

– Şuluţiu, Octav, „Inimi cicatrizate”, Familia,S. III, an IV, nr. 1-2, ianuarie-februarie 1936,în Scriitori şi cărţi, Editura Minerva,Bucureşti, 1974;

– Tompkins, Jane P., „An Introduction toReader-Response Criticism”, în Reader-Response Criticism: From Formalism to Post-Structuralism, editor Jane P. Tompkins,Baltimore: Johns Hopkins UniversityPress, 1980;

– Zamfir, Mihai, Cealaltă faţă a prozei,„Maestrul din umbră. Proza lui M. Blecherşi proza anilor ‘30”, Editura Eminescu,Bucureşti, 1988.

68

Frumuseţea şi varietatea cu totul consi-derabile a melodiilor otomane au creat pro-babil dorinţa de a le asocia cu poezia. „Aşputea îndrăzni să spun că muzica turceascăe mai perfectă decât oricare muzică euro-peană din punctul de vedere al măsurii şiproporţiilor dar e greu de înţeles astfel încâtîn marea cetate a Constantinopolului, undee cea mai mare curte din lume, cu greu

găseşti mai mult de trei sau patru care înţe-leg deplin temeiurile acestei arte...1 nespune Cantemir despre expresia muzicalăotomană.

Legătura cu poezia s-a făcut şi sub influ-enţă persană, iar societatea otomană a trecutîn primele trei decenii ale secolului al XVIII-lea, sub domnia lui Ahmet al III-lea, printr-o perioadă de destindere în care au fost

Lia Brad CHISACOF

POEZIA FANARIOTĂ*pe înţelesul celor din veacul

al XXI-lea (I)

Articolul de faţă încearcă să clarifice chestiunile legate de începuturile poeziei române moderne.Bruscheţea totuşi a modernizării expresiei poetice româneşti precum şi puţinătatea pieselor ce oreprezintă devin explicabile atunci când sunt puse în contextul mai larg al poeziei fanariote cu careare o netăgăduită legătură. Poezia fanariotă de expresie greacă, de care s-au atins primii poeţimoderni dintre care unii chiar au scris greceşte, a reprezentat un fenomen monden al comunităţiigrecofone din Imperiul Otoman inspirat probabil din fenomenul francez Caveau şi totodată de muzi-ca şi de poezia otomană.Cuvinte-cheie: Poezia română modernă, poezia fanariotă, Caveau, Ienăchiţă şi Alecu Văcărescu,

Ioan Cantacuzino.

The present article makes an attempt to ellucidate the beginnings of the modern Romanina poetry.The rather sudden modernization of the Romanian poetic expression and the scarcity of the repre-senting items become more logical when set within the larger pisture of the Phanariot poetry withwhich it undoubtedly is linked. the Phanariot poetry of Greek expression was a society phenomenonof the Greek-speaking community living in the Ottoman Empire most probably inspired both by theFrench phenomenon known as the Caveau and the Ottoman music and poetry.Keywords: Poezia română modernă, poezia fanariotă, Caveau, Ienăchiţă şi Alecu Văcărescu, Ioan

Cantacuzino.

Abstract

Lia Brad CHISACOF - Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române* Acest articol se bazează pe o lucrare de plan efectuată în cadrul Institutului de Studii Sud-Est Europene.1 D. Cantemir, Historia Incrementae atque decrementae Aulae Otomanicae, Londra 1734-35, Tom I, pp. 151-152,

apud Eugenia Popescu-Judetz, Prince Dimitrie Cantemir, Theorist and Composer of Turkish music, Istanbul,1999, p. 22.

încurajate artele şi, datorită legăturilor dince în ce mai consistente cu Occidentul, s-aprodus o schimbare reală a modului deviaţă care făcea ca Istanbulul, capitala impe-riului, să devină o graniţă dintre cele douălumi2. Atunci se plasează poezia otomană3expresie literară a meclisului4 acele petrecericu vin, muzică şi o specie de poezie ce aveaca decor favorit grădina: „Să bucurăminima-aceasta mâhnită/ La Sad abad să mer-gem, iubitul meu chiparos./ cu şapte vâslebarca ne aşteaptă/ să mergem la Sadabad,iubitul meu chiparos.// .../

În jurul iazului alene să ne plimbăm,/ Săintonăm cântece, să recităm poezii,/ La Sad abadsă mergem, iubitul meu chiparos”. Suntem înfaţa unei grădini publice ce simbolizează ocivilizaţie urbană evoluată opusă spaţiuluiprivat controlat de familie, fiind scena unorîntâlniri romantice şi a unor pasiuni maimult sau mai puţin platonice în sensul celmai propriu, căci uneori existau accentehomosexuale.

Legătura dintre acest tip de discurs şi celcorespunzător al creştinilor ortodocşi oto-mani, adică ceea ce avea să se numeascăpoezie fanariotă, s-a făcut probabil foarterepede prin imitaţie şi prin complementari-tate. Când vorbim de creştinii ortodocşi oto-mani înţelegem comunitatea de grecofoni aiImperiului Otoman (dintre care mulţi locu-iau la Constantinopol) în legătură cu care sevorbeşte de o ordine otomano-ortodoxă, eifiind în mod paradoxal în egală măsurăindependenţi şi totodată şi buni otomani,convinşi de o eternă convieţuire şi desigurcolaborare cu imperiul.

Imitaţia constă în preluarea unor teme,

cum e cea a grădinii şi trandafirului: „O,chipeş trandafir, coroana florilor/ biruitoa-re5/ în tine văd întruchiăarea amaorului, untânăr/ soare./ Într-adevăr, eşti chiar modelulpe care ni-l/ oferă el./ Nimic nu-i lipsă dinrotundul acestui minunat/ inel...”

O imagine specific otomană este cea amoliei (pervanea) care se consumă la flacă-ralumânării. Observată de foarte devremeca trăsătură comună a poeziei fanariote cucea otomană de Manuil Gedeon6 relaţiapervanea ‒ lumânare are o dimensiune mis-tică, delicata molie dăruindu-se sacrificiuluide bună voie: „Pervaneaua mi-aduce pildatăcerii/ căci arde în foc fără ca nimeni săştie/arde săraca tăcută în culmea durerii/ darzelul acesta e doar o prostie”.

Poezia fanariotă are ceva şi din spiritulgazelului străbătut de trei voci: a sentimen-tului, a religiei şi a autorităţii7, altfel spusrelaţia dintre îndrăgostitul bolnav de dra-goste şi asprul obiect al iubirii ar putea fierotică sau o relaţie între un mistic şiDumnezeu sau, în sfârşit, o relaţie între stă-pân şi supus, elev şi dascăl etc. Aceastăposibilă lectură a discursului otoman (sauîn sens mai larg, a celui islamic) regăsit înpoezie îşi are originea în structura socialădominată de bărbaţi unde interdependenţadintre cei puternici (bărbat, stăpân, condu-cător) şi cei ce trebuie protejaţi (femeie saubăiat, învăţăcel, supus) se aseamănă cusituaţia din Atena antică sau cu societăţileoccidentale pre-moderne8.

Complementaritatea cu poeziile creştini-lor grecofoni ce aveau să se numească fana-riote e foarte concretă, se recurge la textebilingve în care o frază dintr-o limbă alter-

69

Poezia fanariotă...

2 Philip Mansel, Constantinople: City of the Worldʼs Desire, 1453–1924, St. Martinʼs Press, New York, 1996.3 Walter G. Andrews, Ottoman Lyric Poetry: An Anthology, University of Texas Press, Austin, 1997.4 M. Kappler, Two cities of beloveds, one garden of love, în Ilia Hatzipanaiotis Sangmeister, H. Karanasios M.

Kappler, H. Hotzakoglou, Φαναριωτικά και αστυκά στιχουργήματα στην εποχή του νεοελληνικούδιαφωτισμού (Versuri fanariote şi citadine din perioada iluminismului grec), Academia Atenei,Universitatea din Cipru, Atena, 2013. (De acum încolo în text va apărea ca VFC).

5 Traducerea versurilor greceşti din această lucrare (cu câteva excepţii pe care le vom semnala în locurilepotrivite) ne aparţine, iar versificaţia se datorează poetului Ion Brad.

6 Το Φανάριον και αι περί αυτό συνοικίες, Istanbul, 1920.7 Walter G. Andrews, Poetry’s Voice Society’s Song Ottoman Lyric Poetry, Seattle/Londra, University of

Washington Press, 1985.8 Mattias Kappler, Two cities of beloveds, one garden of love, în VFC, p. 98.

nează cu o alta din turcă. Dependenţa demodelul otoman în care diverse tipuri demelodii însoţeau poezii distincte adăugân-du-le poate un anume sens, se trădează prinpăstrarea indicaţiilor muzicale în multemanuscrise greceşti cu caracter pur literar.9

Poezia fanariotă este o poezie citadină,după unele opinii „parţial semi-doctă, par-ţial populară”, caracterul popular venindu-i atât din inspiraţia folclorică, cât mai alesdin caracterul anonim şi din modalitatea derăspândire prin nişte culegeri cunoscute camişmaiale10. La o analiză în sens european,într-o interpretare recentă11, acest tip depoezie intră sub specia barocului, căci răs-punde testelor ultime ale acestuia. Estevorba despre tema norocului, apoi de moti-vul lumii ca teatru: „În teatrul lumii, nu-i cadespărţirea nicio rană,/ Nu găsesc printre durerialta de aceeaşi seamă/ Doftorul nu-i de folos, nicipe-atât vreo doftorie/ De aceea despărţitul va fitrist pentru vecie.” de simbolul sferei (pusmai ales pe seama unei lucrări de filozofiestoică ilustrată Πύναξ κέβητος, TabulaCebetis ce a circulat intens în traducere neo -grea că ca anexă la o gramatică a lui Contan -tin Lascaris12) şi de soluţia aşteptării şi stabi -lităţii. Trăsăturile baroce ar putea să-şi aibărădăcina în barocul grecesc de secol XVII, înesenţă cretan şi de influenţă italiană.

Dacă locul naşterii poeziei fanariote esteIstanbulul, în timp aceste începuturi se pla-

sează, după părerea unor istorici ai muzicii,pentru care cei mai vestiţi compozitori suntşi autorii poeziilor, pe la 1770 şi îşi vedesfârşitul pe la 182013.

Cosmopolitismul Constantinopoluluiface ca poezia fanariotă să fie repede remar-cată de occidentali şi asociată, dată fiindsimbioza ei cu muzica, genului deja prezentîn Franţa, vodevilul14. Asimilarea vodevil ‒„spectacol fanariot” s-a făcut de la bun înce-put de un occidental îndrăgostit de poeziagreacă fanariotă15: „Vous connoisez lesanciennes chansons d’un siècle moins recu-lé que celui d’Anacreon, et dans le gout duvaudeville...”

Politicianul francez şi membru alInstitutului Franţei, Pierre Augustine Guys(1720-1799) pare să fie primul vestic intere-sat de acest gen poetic. Poezia pe care ocitează în 1771 în Memoriile lui de călătorie, camostră caracteristică îi aparţinea lui...Ienăchiţă Văcărescu. Vorbim foarte probabilde zorile poeziei fanariote ce trebuie plasatemai devreme decât am menţionat mai sus,căci Văcărescu şi Guys s-au întâlnit laConstantinopol în jurul anului 1756.

Este vorba despre singura poezie scrisăde Ienăchiţă în greacă, o poezie cu un puter-nic caracter confesiv care îl descrie destul debine pe înaltul dregător cărturar. El este înfond, în ciuda contextului existenţial agre-siv, optimist:

70

Lia Brad Chisacof

9 În Ms. gr. BAR nr.1349, găsim χουσεϊνί (Este vorba despre modul hüseynî (v. Eugenia Popescu-Judetz,Dimitrie Cantemir ‒ Cartea ştiinţei muzicii, Bucureşti, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, 1973,p. 134) (αυτό π’είναι το δικόν μου, τι κακόν το ροιζικόν μου…f. 1r), τζεργκιάχ Este vorba de tonulčargiah, „modul tonurilor perfecte” (ibidem p. 221. Ποια να είναι τάχα πάλιν, η αξία της οργής f. 1v)(μαχούρι Este vorba despre modul mâhûr. (ibidem p. 134, 231 αρχήν εκ βάθους έκαμα, ψυχής τε καικαρδίας f. 3r) (ατζέμ κιουρδί Este vorba despre modul adjem (ibidem, p. 133) δεν ημπορώ εξαπαντώςαυτήν την δυστυχίαν f. 3v) (σεκιάχ Este modul segiah (ibidem, p. 270) κάθε της καρδιάς μου μέρος,εκυρίευσεν ο έρως/με τραγικήν ορμήν 4v) εβιάτζ Probabil modul evč (ibidem, p. 271).

10 În limba română cuvântul μιζμαγιά, sub forma mezmaiaz, nu are, după cunoştinţa noastră, decât osingură ocurenţă, datată 1801, în Ms. rom. BAR 322.

11 Ilia Hatzipanaiotis-Sangmeister, Εις το θεάτρον του κόσμου: αποτυπώσεις του μπαρόκ στα φανα-ριώτικα στιχουργήματα, în VFC, pp. 27-88.

12 Επιτομή των οκτώ του λόγου μερών και άλλων τινών αναγκαίων συντεθείσα παρά ΚωνσταντίνουΛασκάρεως του Βυζαντίου, Milano, Δημήτριος Δαμιλάς şi Dionigi Paravicino 1476.

13 Ioannis Plemmenos, Εν έλλειψει ποιήσεως αληθούς λαϊκά πρότυπα στη φαναριώτικη μουσικοποι-ητική παραγωγή, în VFC, pp. 423-448.

14 În una dintre antologii, şi anume Ms. No. 725 de la biblioteca Genadion, întâlnim formula τραγούδιαχορευτικά, cântece de dans.

15 Pierre Augustin Guys, Voyage …, tome premier, p. 28.

Poezia a apărut însoţită de o traducerefranceză, s-a tradus apoi în germană şi s-apublicat în 180516. Această ediţie a fost re-tradusă în franceză şi publicată în 1807, laParis. Manuscrisul original al poeziei arămas la A. Buchon de unde a ajuns la J.Nepomucène Lemercier fiind din nou tra-dusă în franceză şi publicată în Chants héroi-ques des montagnards et matelots grecs, laParis, în 1825.17

Istoria literaturii române citează Μεδυστυχίες, într-o versiune cu versuri de optsilabe (practic versurile de 15 silabe suntîmpărţite în două) care se potrivesc unuitipar trohaic regăsit în poeziile româneştiale lui Ienăchiţă. (Încă din 187918 modelulpoeziei sale Amărâtă turturea a fost căutat defilologii români care l-au crezut italian19,

apropiidu-se apoi de adevăr, când i s-aidentificat inspiraţia folclorică româneas-că20. Ariadna Camariano „a decis” că era otraducere din greacă21. În fapt, cele douătexte, cel grecesc care face parte din corpu-sul fanariot şi poezia lui Ienăchiţă, au pur şisimplu în comun o temă22).

Ienăchiţă Văcărescu era fără doar şipoate organizatorul şi consumatorul unuigen de spectacole legate de poezia fanariotădin al cărei grup de autori facea parte. Elgăzduia aceste reprezentaţii în casa lui depe Podul Mogoşoaiei. Dacă ideea era origi-nală sau se lega de un obicei oriental al cur-tezanelor care colindau casele însoţite de uninstrument muzical sau avea vreo legătură,fie ea şi indirectă, cu asociaţia comesenilorliteraţi Caveau putem să speculăm.

71

Poezia fanariotă...

Με δυστυχίες πολεμώ με βάσανα ως το κενόΕίμαι και κινδυνεύω , και να χαθώ κοντεύωΣτο πέλαγος των συμφορών με επικίνδυνονκαιρόν Μ΄ανέμους ολατρίους, σφοδρούς καιεναντίουςΜε κύματα πολλών καιρών ? αναστεναγμών Θάλασσα φουσκωμένη, πολλά αγριωμένηΟπού αφρίζει και φυσά με σαγανάκιαπερισσά,Σύνεφα σκοτισμένα και κατασυγχισμένα,Και να φανεί μια σωτηρία, να ιδούν τα μάτιαμου στεριάΓλικά νερά να εύρω, πάσχω και δεν ηξεύρωΝ΄άραξω και δεν ημπορώ γιατί λιμένα δενθορώ.Μ’ απελπισίαν τρέχω στα άρμενα που έχωΠου με αυτά καν να πνυγώ ε σελαμέτι ναευγώΚαι τούτα αν βαστάξουν, εμπορούν να μεφυλάξουν.

Cu greutăţile mă lupt, cu chinuri greleLa margini de prăpastii duc arca vieţii melePe marea ca bolnavă, pe timp primejdios

Cu viforul ce urlă din adâncimi, de jos,Cu valurile-nalte ca timpul ce-mi aratăO mare furtunoasă, mereu învolburatăCu spuma ei murdară şi respirând furtunăÎntunecaţi toţi norii deasupra mi se-adunăSalvare sper, ca ochii-mi să vadă doarpământulŞuvoi de apă dulce să curgă legănându-lDoar cum să ancorez când nu se-arată

Limanu-acela-n care, disperatăAncora mea se-mplântă şi, totuşi, numai eaDe marele înec mă va salva.

16 Jacov-Levi Salomo, în Bruchstücke zur näheren kenntniss des heutigen Griechenlande, Berlin.17 Apud N.A. Gheorghiu, Ienăchiţă Văcărescu popularizat în Apus, în Viaţa românească, XXXI, nr. 12, 1939,

pp. 43-57.18 În B.P. Hasdeu, Cuvente den bătrâni, II, Bucureşti, pp. 442-444.19 Aceasta era opinia luiHasdeu iar ipoteza a fost apoi preluată de Ramiro Ortiz în a sa Per la storia della

cultura italiana in Rumania, Bucureşti, 1916, p. 206.20 M. Gaster, fragment din Fisiolog, în Archivio glottologico italiano, X, (1886).21 Ariadna Camariano, Influenţa poeziei lirice neogreceşti asupra celei româneşti, Bucureşti, 1935,

pp. 16-17.22 C. Cârstoiu a demonstrat că, pe când poezia greacă era publicată în Efectele amorului, respectiv în 1792,

Văcărescu şi-a scris poemul la moartea celei de-a doua soţii, adică în 1780.

Singura legătură directă din secolul alXVIII-lea din spaţiul românesc cu Caveau nuo are Ienăchiţă, ci un manuscris grecesc dinMoldova23, datat 1769, în care nu numai căo poezie a lui Louis Philippe de Ségur ereprodusă, ci e şi tradusă respectându-i-seritmul şi rima. Este vorba despre CertainVieillard.

O posibilă conexiune cu Caveau, neobser-vată până acum şi fără semnele inspiraţieidirecte, este cea a Poeziilor Becherilor cuprin-se într-un manuscris de la Veria24 din adoua jumătate a secolului al XVIII-lea. Suntparodii, respectiv versuri de pahar şi eroticecare nu au legătură cu textele iniţiale alemelodiilor celor mai cunoscute imnuri bise-riceşti bizantine pe care le folosesc. Aşadarmelodii foarte cunoscute, eventual şi accesi-bile, erau suportul unor cântecele de pahar:„Gura-mi voi deschide ca să torn vin din celmai dulce/ alb, negru, roşu, muscat frumos,/ca să cânt,/ mi s-a înveselit duhul/ vinulebinecuvântat şi de toţi dorit” sau de dragos-te: „Buzele îţi sunt vopsite ca mărul celroşu/ iar ochii îţi sunt negri ca pana corbu-lui/ sprâcenele îţi sunt arcuri întoarse/ lumi-na mea, să trăieşti a mea sultană”. Cântecede pahar fără relief şi marcate de conjunctu-ră. Vom reveni puţin mai jos la Caveau.

Contrastele vieţii bucureştene, în fapt alesocietăţii româneşti de la sfârşitul secoluluial XVIII-lea, reies dintr-o relatare a episco-pului Grigorie al Argeşului, arhimandrit, pecare Văcărescu îl invitase la el. Aşadar, ple-cat de la locuinţa sa aflată în atmosfera pre-supunem hieratică de la mitropolie,Grigorie ajunge, nu prea departe ce-i drept,pe Podul Mogoşoaiei, unde în jurul locuin-ţei lui Ienăchiţă vede: „o mulţime de oamenidotaţi cu felurite arme, seimeni, slujitori,arnăuţi, panduri.” Episcopul era şocat deagitaţie: „fel de fel de strigări s-auzeau, tot-dodată răsunând trâmbiţele, surlele şi tobe-

le; mulţime de cai, mulţime de cai neche-zând, povolnici, iedecuri cu harşale de suspână jos strălucind de aur şi de argint...”Făcându-şi curaj să meargă mai departe şiajuns la casa scării unde erau oameni „înar-maţi cu suliţe lungi, cu buzdugane groase,cu puşti, cu pistoale”. Plin de spaimă „păşiînainte, nevăzând pe cineva care să măoprească” şi ajunse „la uşa sălei celei mari”.Acolo are un adevărat şoc, multiplele gărzifioroase nu făceau decât să păzească custrăşnicie... un spectacol: „acolo îmi stră-punse vederile lumina flăcărilor mânele şipicioarele în fiare de nişte mangale de tom-bak poleit, un sunet plăcut de viori, de naie,de tambure, amestecat cu glasuri femeieşti,dulci şi pătrunzătoare, mă fermecară şi parecă îmi legară mânele şi picioarele în fiară...”Fermecat aşadar de ceea ce vede, prelatul îşiaminteşte de condiţia sa şi desigur se retra-ge în demnitate: „nu ştiu cum d-odată măaflai sculat răpede şi, în fuga mare, trecândpeste câte spusei, abia am nimerit poartacea mare a curţii şi am mulţumit lui dumne-zeu, căci m-am văzut cu picioarele slobosescăpat de asemenea ispite”25

Al. Odobescu dă la rândul său o descrie-re a acestor reprezentaţii cu uşile închise,descriere ce duce mai departe relatărilemartorilor direcţi26: „Cu toate acestea sevede că el nu cădea în totdeauna într-aşaexces de conştiinţă şi mai adesea nu sta multla îndoială ca să culeagă florile plăcerii; într-a sa locuinţă, plină de toată îmbilşugareaunei vechi curţi boiereşti, nobilul poet ştiusea se înconjura, cu o rafinare adevărat orien-tată, de toate mulţumirile spirituale, detoate desfătările simţurilor. O mulţime defete, tinere şi gingaşe nimfe şi baiadere,îmbrăcate cu cele mai luxoase veşminte, curochii şi şaluri, şi de sevaiau, cu ii de boran-gic şi zăbranic bogat cusute, îl slujau, unindpe lângă serviciul casnic şi talentele desfătă-

72

Lia Brad Chisacof

23 Ms.gr. B.A.R. 116 f. 89v. Poezia franceză s-a publicat într-un volum în 1802, Comédies, Proverbes etChansons, par Joseph-Alexandre Ségur, in-8, Paris, Colnet, an X.

24 Vezi Hariton Karanasios, Ασματα των μπεκρήδων και ερωτικά τραγούδια από χειρόγραφο τηςΒεροιας του 18ου αιώνα, în VFC, pp. 153-171.

25 Al. Odobescu, Opere (ed. Marta Anineanu, Note V. Cândea), vol. II, Bucureşti, Editura AcademieiRomâne, 1967, p. 65.

26 Al. Odobescu, Opere, Bucureşti, 1971, vol. II, p. 45.

toare al danţului, al cântării şi al muziceiinstrumentale. Nou Agamemnon el seînconjurase de o mulţime de Briseide. NiciTersitul nu lipsi petrecerilor sale şi Pituliceaţiganca, bufon femeiesc ce alerga atunciprin casele boiereşti, propunând tutulor ser-viciile sale înlesnitoare, deştepta adesearâsurile oaspeţilor prin titlul familiar devere spătare! prin declaraţiunile amoroaseşi prin cânticile de dor ce avea adresa vese-lului boier”. Sursa lui Odobescu pare să fieşi Mihail Perdicari. 27

Am „stabilit” aşadar că Ienăchiţă joacăun rol important în scoaterea la lumină apoeziilor fanariote care în versiunea sa nuerau decât textele unor reprezentaţii sui-generis. Scrisese probabil Cu greutăţile, învremea când a trăit la Constantinopol şi,întors acasă, a continuat într-un fel sau altuljocul versurilor acestora mai mult sau maipuţin ocazionale, muzicale prin definiţie şiconotând, fără a-şi propune desigur, contex-

tul de viaţă al autorilor.Aici putem să detaliem, fără a avea, aşa

cum arătam şi mai sus, probele unei „inspi-raţii”, modul de funcţionare al societăţii,mai bine zis al asociaţiei amicale Le Caveaucare se trăgea din Le, o asociaţie de cântăreţişi petrecăreţi activă prin 1630. Le Caveau, alcărei nume venea de la localul în care eragăzduită, era la rându-i o asociaţie de cânte-ce şi petreceri fondată în 1729. Activitatea saconsta în reuniuni amicale în care se cântaucântece pe versuri compuse de cei de faţăcare şi-l propuneau reciproc pe primul.Membrii săi erau nume destul de binecunoscute: Piron, Collé, Gallet, Crébillonfiul, Fuzelier, Sallé, pictorul FrancoisBoucher care le prezenta comesenilor noilesale tablouri, compozitorul Jean PhilippeRameau şi cântăreţul Pierre Jélyotte.Societatea va avea o urmaşă cu acelaşi nume(1759-1789) şi apoi multe altele dintre careultima avea să dispară în 1939, după 105 anide existenţă.

Convenţia iniţială era aceea ca să nu serăspândească cântecele aduse la masă, darîn final asociaţii au căzut de acord să lepublice într-un caiet lunar al cărui primnumăr avea să apară în 1796. În total auexistat 52 de numere până în 1802. Noiimembri erau admişi în această jovială aso-ciere cu condiţia de a aduce un nou cântec lafiecare masă, ei între timp având reale suc-cese auctoriale la Théâtre du Vaudeville decare Le Caveau se afla foarte aproape.

Din al doilea Le Caveau a făcut enciclope-distul Marmontel, tradus destul de multatât în greacă, cât şi în română. La unmoment dat, acolo era prezentat actorulenglez Garrick care nu juca, neştiind france-ză, ci făcea practic spectacole de pantomi-mă.

Cunoscutul cântec Frère Jacques esterodul reuniunilor din Le Caveau.

Caracterul amical (o amiciţie exclusivmasculină), lipsa intenţiei publicării şiimplicit anonimatul, în sfârşit, lejeritateasunt trăsături regăsite şi în poeziile fanario-te. Aceastea nu au fost publicate ca atare, ci

73

Poezia fanariotă...

27 Respectiv Ερμηλος ή δημοκριθηρακλείτος Μηχαήλου του Περδικάρι ιατρού, 1817, vol. Ι, p. 19.

doar implicit în câteva împrejurări.Prima dintre acestea era o culegere de

proze traduse din franceză (Les contemporai-nes a lui Restif de la Bretonne) de RigasFereos şi întitulată Σχολή τωννταλικάτωνεραστών (Şcoala amanţilor delicaţi). Ea s-apublicat la Viena, în 1790. Şcoala amanţilordelicaţi cuprinde povestiri ce se desfăşoarăîn Franţa, dar unii dintre eroi au nume gre-ceşti. Aceste proze par să aibă drept ultimmesaj integrarea occidentală a subiecţilordin Răsăritul Europei, posibilă prin căsăto-rii mixte al căror secret este comportamen-tul „delicat” al tinerilor veniţi din Est.Aceste proze, ca şi părţile Efectelor amorului,au versuri intercalate. E vorba de 23 de poe-zii despre care Anteia Frantzi e de părere că-i aparţin exclusiv lui Rigas Fereos28, dardintre care câteva sunt scrise în opinia luiLeandros Vranousis de Alecu Văcărescu29.

Al doilea „debuşeu” este romanul, ano-nim şi el (istoriografia literară este acumunanimă recunoscându-i ca autori peIoannis Karatzas şi pe Athanasie Psalidas),probabil special conceput pentru a pune învaloare versurile fanariote. El se intituleazăEfectele amorului30 şi a apărut la Viena în1792.

Acţiunea începe în capitala ImperiuluiOtoman, văzută ca un oraş occidental.Privirea auctorială se opreşte îndeosebi lazonele locuite de vestici, în speţă cartierulde reşedinţă al ambasadorilor, Pera „în careînfloreşte libertatea locuitorilor nu maipuţin decât în părţile europene”31. Imediateste amintit Parisul „vestit pentru meşteşu-

guri şi ştiinţe, care întrece oraşele domnitoa-re ale Europei”. Poveştile de dragoste dincare se alcătuieşte romanul sunt trei. Primaîi are drept protagonişti pe îndrăgostiţii ceimai norocoşi Gheorgache, fiul unei capu-chehaie şi Eleniţa, doi creştini ortodocşi cesfârşesc prin a se căsători. Gheorgache citeş-te un roman franţuzesc de dragoste. Cea de-a doua poveste este mai puţin fericită şieroii săi sunt armeanca catolică Horopsimaşi Andreas, dragoman al bailului veneţian.Din cauza diferenţei de religie, legătura lornu ajunge la căsătorie, după cum niciAntonache din Zagora, secretarul luiAlexandru Mavrocordat Firaris, eroul celeide-a treia poveşti de dragoste, aflat laPoltava, unde încearcă să înveţe ruseşte cuIoan Liubici, nu-şi vede dragostea răsplătităde localnica Barbara Grigorievna. De faptAntonache trebuie să plece în grabă cu stă-pânul său, iar Barbara, ni se povesteşte, secăsătoreşte cu un tânăr hărăzit ei de familie.Inserată în cea de-a treia poveste este o apatra32, cea a lui Francesco şi a Polinei (săfie o intenţionată inversiune de sexe întreFrancesca di Rimini şi Paolo Malateste dinInfernul lui Dante33 ce era atunci de curândtradus din franceză în rusă?) ce se desfăşoa-ră la Paris. Este o tragică poveste de amor,căci protagoniştii, din clase sociale diferite,îşi văd idila confruntată cu prejudecăţilepărinţilor, ceea ce îi conduce spre sinucide-re. De supărare moare şi tatăl lui Francois,cel ce se opunea pasiunii fiului. Aceastăistorioară ar putea să fie o subtilă laudăadusă zonei geografice din care se trag

74

Lia Brad Chisacof

28 Anteia Frantzis, Μισμαγια Ανθολόγιο φαναριωτικής ποιήσης κατά την έδοση Ζηση Δαούτη (1818),Βιβλιοπολείον της Εστίας .

29 Lucrarea a avut ecou printre români , fapt pentru care stau mărturie două traduceri. Una datează din1804 şi aparţine lui Niculae Udeanu. Este vorba de Ms. rom. BAR nr. 4337 şi 4336 ale Bibliotecii CentraleUniversitare de la Cluj-Napoca, intitulate Şcoala delicatului amor. A doua traducere din Rigas Fereos afost făcută de Ioan Beldiman la Iaşi, în 1818, şi este intitulată Istorie a celor mai gingaşe amoruri a Parisului(Ms. rom. BAR. nr. 126). De remarcat că cei doi traducători nu observă mesajul ascuns al prozei sau dinpudoare traduc εραστής – amant prin amor.

30 Mario Vitti (ed.) I***K*** ΄Ερωτος αποτελέσματα: Ιστορίαι ηθικοερωτικαί 1792, Atena, 1993. ίας, 31 Mario Vitti (ed.) p. 38. Este o remarcă asemănătoare cu cea despre Bucureşti din piesa de teatru scrisă

pe teren românesc Vârtejul nebuniei, vezi Lia Brad Chisacof Antologie de literatură greacă din PrincipateleRomâne, Bucureşti, Editura Pegassus Press, 2002.

32 Mario Vitti (ed.), op. cit., pp. 214-228.33 Vezi Pamela Davidson, Russian Literature and Its Demons, New York ‒ Oxford, Berghahn Books, 2000,

din care reiese că Dante era cunoscut în Rusia din 1762 şi tradus (putem presupune publicări fragmen-tare care să o preceadă pe cea finală) în 1798.

autorii în care, par ei să sugereze, toleranţae mai mare.

Poezia lui Ienăchiţă Văcărescu Cu greută-ţile ... îşi află, în mod atipic pentru o piesăfanariotă, a doua oară publicarea aici. Esteîn fapt una din cele 188 de poezii cuprinseîn Efectele amorului. Aproximativ 100 dintreacestea, nu şi poezia lui Ienăchiţă, deciaproape două treimi, se regăsesc în manus-crise păstrate în Romania.

Practic absentă din roman, realitateamusulmană transpare din cântecele turceştipresărate în text.

Efectele amorului nu a fost tradus nicioda-tă în română.

Al treilea loc în care găsim poezii fana-riote este publicaţia greacă Efimeris de laViena34. În 1797, în paginile sale apar trei-sprezece poezii dintre care una îi aparţinelui Iordache Golescu (scrisă în limbă greacăantichizantă fără legătură cu creaţiile fana-riote), iar alta lui Alecu Văcărescu.

Intră aşadar în scenă un al doileaVăcărescu, Alecu, în fapt cel mai prolificdintre Văcăreşti şi mai legat de fenomenulfanariot. Ereditatea poetică a acestuiVăcărescu era foarte bogată. Mama sa, EleniRizos, era fiica lui Iacovache (1716-1779),cunoscut ca poet şi traducător al lui Racineşi Voltaire. Fratele tatălui ei, Ioannis RizosManes (?-1760), a scris Războiul versurilor(Στοιχιομαχία), publicat la Veneţia, în 1746.Vestita doamnă Tianitis care citea până laadânci bătrâneţi versuri fanariote era soracelor doi menţionaţi mai sus. Frate cu EleniRizos-Văcărescu era marele spătarGheorghe Rizos care a tradus Guarini din

Torquato Tasso. Fiul lui Gheorghe Rizos,deci vărul primar al lui Alecu, era IacobRizos Rangabe (1779-1855), tatăl luiAlexandru Rizos Rangabe (1809-1892), uncunoscut om de litere şi diplomat al tânăru-lui stat grec. De asemenea Iacovache RizosNeroulos (1778-1849), dregător înPrincipate sub Constantin Ipsilante şi IoanGheorghe Caragea, istoric (a scris o istorie arevoluţiei greceşti din 1821) şi scriitor (ascris câteva piese de teatru şi versuri), eraalt văr primar al lui Alecu35.

El este în fapt primul care include versu-rile sale româneşti şi ale părintelui său într-o proză, traducerea cărţii populareErotocritul36, echivalent perfect al unuiroman sentimental, din 1787, făcută pe cândse aflau în exil la Nicopole. Putem să presu-punem că Alecu este cel care dă tonul inclu-derii versurilor fanariote în proze sentimen-tale, model urmat de Karatzas şi de RigasFereos (care, în Şcoala amanţilor delicaţi,include chiar versurile celui de-al doileaVăcărescu).

Creaţia sa poetică este bogată, i se cunoscpe lângă traducerea menţionată mai sus 68de poeme în română37, 8 în greacă38 şi 2 cuversuri intercalate greco-române. Dupăpărerea istoricului grec LeandrosVranousis39, alte câteva cunoscute poeziifanariote sunt ale lui Alecu şi anume:„Τάχα ξέρεις πως πεθάνω (Ştii oare cămor)40; Είναι ευμορφιά μεγάλη που δεντην έχει άλλη (E o mare frumuseţe pe carenu o au altele)41 ;Τύχη μου πε με τιθαρρείς και τι σκοπόν πια έχεις (Noroaceîmi spune ce crezi şi ce ţinteşti)42; Ψυχήμου, τι αδημονείς, όταν σε πω πως δεν

75

Poezia fanariotă...

34 Vezi Mihalis Lasithiothakis, Alkisti Sofou, Ποιήματα και τραγούδια στην Εφημερίδα των Μαρκίδων(1797), în VFC, pp. 209-226.

35 L. Vranousis, op. cit., p. 604.36 Publicată de Eugenia Dima ca Poemul Erotocrit al lui Vincenzo Cornaro în cultura română, Iaşi, Editura

Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2014.37 Vezi Dan Grădinaru, Alexandru Văcărescu, Insula Sf. Elefterie, un geniu din secolul 18, Bucureşti, Editura

Nord Sud, 2015.38 Vezi Elena Piru, Poeţii Văcăreşti Scrieri alese, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1961, pp. 42-52, şi

Cornel Cârstoiu Poeţii Văcăreşti. Opere, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, pp. 356-375.39 L. Vranousis, Εφημερίς 1797, Προλεγόμενα, Atena, 1995, p. 605.40 Aceasta este o poezie extrem de populară întâlnită în şase antologii.41 Poezia a trecut în Efectele amorului şi în încă două culegeri.42 Poezia nu a circulat foarte mult.

πονείς (Suflete de ce eşti nerăbdător cândîţi spun că nu te doare)43; Το να αγαπώμιαν εύμορφη (O frumoasă să iubesc)44;Πως σε αγαπά εις άκρον η ψυχή μου ανιδείς (Că sufletul meu te iubeşte foarte taredacă vezi)45; Εγώ πως είμαι δούλος δικόςσου (Că eu sunt al tău rob)46; Μέσα στεςτόσες ομορφιές όλου αυτού του κόσμου(Printre atâtea frumuseţi ale lumiiîntregi)47.

Una dintre poeziile sale mizează pe oreferenţialitate conflictuală, foarte prezentăde altfel în poezia fanariotă şi pe bună drep-

tate, căci răzbate tocmai cruda realitate arepetatelor conflicte armate: „Armele-nvreme de pace/ Ştiu că izbânzi nu pot face,/Nici a face vreo pornire/ Când nu văd împo-trivire.../ Fiindcă armele tale,/ pornindu-sefără cale/ Şi-n linişte îi fac bătaie/ Şi-n mii dăchipuri o taie!...// Nu vor dă leac să înveţe,/Că trebuieşte blândeţe/ Iar nu războaie şioaste/ La inimi ce vrând sânt proaste48.

Poezia ce-i apărea în ziarul Efimeris de laViena, în numărul din 3 iulie 1797, este opoezie extrem de tristă, o poezie a dezamă-girii:

76

Lia Brad Chisacof

43 Regăsită în Codicele Grammatikos şi în manuscrisul de la Muzeul Benakis.44 Muzeul Benakis.45 Muzeul Benakis.46 O poezie extrem de cunoscută din corpusul fanariot, regăsită în Şcoala amanţilor delicaţi, Efectele amoru-

lui, Muzeul Benakis, Dionisie Fotino Noul Erotocrit.47 Muzeul Benakis.48 Elena Piru, Poeţii Văcăreşti, Bucureşti, pp. 348-349. Aici menţionăm şi variantele din Ms. rom. nr. 3238

şi 287.49 Poeziile greceşti ale lui Alecu Văcărescu au fost preluate cu traducerile lor din Elena Piru, op.cit.

Τι ασύστολος49Ο κόσμος όλος (3238)όλως(287)Εφτασε να ναι ψευτιά και δόλος (3238) δόλως (287)

Κάθε φιλία Άκρως δολία Εν ενί λόγω έχθρα τελεία.

Όλη κοινώτηςΜια υπουλότηςΑλλοιωμένη η ανθρωπότης.

Οπού γυρίσειςεχθροί επίσης

δεν βρίσκεις ένα που να ελπίζεις.

Καθείς εμπρός μουΕίναι δικός μουΚι ευθύς που λείψω είναι του κόσμου.//(3238 23)

Όλοι γεμάτοι Με μια απάτηδεν βρίσκεις ένα να ρίξεις μάτι.

Αν προς το θείον

Fără sfialăŞi socoteală,Lume-ntreagă te minte şi-nşeală

Orice prietenieA ajuns viclenieÎntr-un cuvânt doar vrăjmăşie

ŞireatăŞi stricatăS-a făcut societatea deodată

Unde te-nvârteştiDuşmani găseştiNu-i unul în care să nădăjduieşti

Fiecare mă ţine De bineNumai cât timp e cu mine

Nimeni nu-iPe faţa cuiOchii cu încredere să-ţi pui

Popa de l-ai întâlnit,

77

Poezia fanariotă...

Ιερατείον (τάξει 3238 şters)Τάξεις το βρίσκεις με προσοπείον.//287 20 v

Ευχάς σε (3238)σοι (287) δίδει Με τόσα είδηΠλην σε δαγκάνει κρυφά το φύδι.Εις άλλα μέρηΔεν δίδει χέριΕυρίσκει σκότος το μεσιμέρι.

Και κινδυνεύειςΑν δεν πιστεύειςΠως είναι σκότος και φως γυρεύεις.

Αν προσοργήκειΚαι εις τας κρίσειςΗ αδικία εκεί να φύσεις.

Σ όποιον εκλέξεις Για να προστρέξειςΣ ΄αυτόν το ψεύδος έγινεν έξις.

Αν παγ ο νους σουΣτου συγγενούς σουΤην προστασίαν, το ποιόν δικού σου

Αντις για χάριΒρίσκεις δουβάριΝα σε λυπήσει τοχ ηφτιχάρι // 287 21ΣυνομιλίκουςΤους βρίσκεις λίκουςΚαι στην φιλίαν τόσον αδίκους.

Που αν ισχύσουν Να σε ξεχίσουν Ούτε μιαν ώραν να μην σ αφήσουν.

Αφήνω άλλουςΜικρούς μεγάλουςΔράκοντα ύδρα πολυκεφάλους.// 3238 24

΄Οπου προσθάσωΤο ιντερέσσοΔεν με αφίνει να προχωρίσω

Ως και τους δούλουςΒλέπεις υπούλουςΑπαταιώνας και επιβούλους

Φιλοτιμούνται

Ţi se dă drept sfiinţit,Dar masca pe faţă şi-a potrivit

Cât te nimereştete blagosloveşteŞi ca şarpele pe ascuns te otrăveşteOriunde ai porniÎn lină zi, Ca noaptea întuneric vei găsi.

Te pericliteziDe nu creziŞi vrei lumina s-o vezi.

La judecatăNiciodatăDreptatea nu se mai arată.

La cine vreiAjutor să ceiVezi că minciuna e obicei.

Ca-n ciudă ‒Şi la rudăÎn zadar e orice trudă.

În loc de mulţumireAfli împotrivirePân te scoate din fire.Ca lupii te-nconjoarăLuându-te de subsuoarăPrietenii perfizi de-odinioară.

De au putinţăCu mare silinţăTe sfâşie, fără căinţă.

Las pe aşa-zişii fraţiŞi mai colţaţi,Hidre şi balauri înverşunaţi.

Aceştia fiind tariŞi mari, Dinaintea lor să dispari.

Sunt şi slugi haine, Intrigante şi meschineGata să trădeze pe oricine.

Se-ntrec în ipocrizie

78

Lia Brad Chisacof

Να προσποιούνταιΤην μόδαν τάχα ότι μιμούνται.

Εις τας σειρήναςΑν πας εκείναΤων ανδρών όλων κοινάς οδύνας.// 287 f. 22

Αυτή η ύληΘέλει κονδύλιΘέλει ρητόρων και μούσας χείλη.

Να εξηγήσουν(3238) εξισχύσουν (387)Να σαφηνίσουνΩς εν με να παραστήσουν

Τι κολακείαΚαι τι κακίαΗταν κ εκείνη η γυναικεία.

Κοινή απάτηΤο παν ταράττειΚαι εν συντόμω τα μεταπλάττει.

Κάθε αγάπηΩσάν δολάπιΓυρίζει εις μίσος και μετατράπη

Για τούυτο πρέπειΤινάς να βλέπειΚαι αν δεν είναι τρόπος που να προβλέπει.

Με καν αν μάθειΑπ όσα πάθειΝα μη προσκρούει πάλιν εις λάθη. // 287 22

Με συγχωρείτε Όσοι θαρρείτε Πως σατιρίζω, μεν απορείτε// 3238 25

Είμαι καμμένοςΟ καϊμένος Και κατά πάντα αδικημένος

Κι αν ζωγραφίζωΌμως ελπίζωΤι να με ψεύδεις να μην εγγίζω

Για να ξεσκάζωΑυτό το πάσοΤο κάμα πως διασκεδάζω.

Şi prefăcătorie,Chipurile la modă să fie.

De sireneCu lungi geneCe fac bărbaţilor cazne şi scene,

OratoriŞi retoriAr fi trebuitori,

Pentru a arătaA pictaŞi ca într-o oglindă a prezenta,

Josnica linguşireŞi pervertireCe are sexul femeiesc din fire.

Te amăgesc,Te rătăcescŞi pân la urmă te zăpăcesc.

Dragostea curatăÎn furtună turbatăŞi ură pe dată-i preschimbată.

Mai bine omul să şadăŞi să vadăDacă nu poate să prevadă,

Minţile să se înveţeŞi cu poveţeAltădată să fie mai isteţe.

Să mă iertaţi Câţi cugetaţiCă scriu satiră, nu vă miraţi.

NenorocitulŞi nedreptăţitulDe mine, eu sunt păţitul.

N-o luaţi de-a bunaC-am scris câte una,Că pe nimeni n-ating cu minciuna.

Această izbucnireE o izvodirePentru propria-mi înveselire.

Cu urgiile ei negre cât mai curând s-osfârşesc. Nu au fost acestea singurele poeziicu deschidere mai largă ale lui Alecu.Fascinat de marele succes al traducerii făcu-te de el poemului cretan Erotocrit, Dionisie

Fotino a dat la rândul său o versiuneneogreacă mai accesibilă intitulată NoulΕrotocrit (Ο νέος Ερωτόκρητος), cu versuririmate în care le inserează şi pe cele ale luiAlecu:

79

Poezia fanariotă...

De acolo, desigur, poezia s-a răspânditîn multe alte antologii.

Aceeaşi soartă a avut-o şi poezia Cerule,când va ajunge la auzul tău vreodat:

Εις τας ακοάς σου πότε θε να φτάσουνουρανέ, (Μs. Rom. BAR nr.287 f. 30)Πότε θα ακουστούν σ εσένα θληβερέ μου αιφωναί;Έως πότε δεν κοιτάζεις έως πότε δεν φανείΤους σε βάθους στεναγμούς μου φανερούςκαι μυστικούς;Δίκαιος αφού δεν είναι μα εσύ ούτεευμενείς!Που είναι ο χαρακτήρ σου δισπεράρει πιακανείς!Δεν φωνάζω παραλόγως οπού ναενσυγχιειθείς

Κάμε προσοχήν ολίγην, για ναπληροφορηθείςΔεν ζητώ οσάν τους άλλους πλούτη δόξανκαι τιμάς,Δεν αδημονώ σε τέτοια, αν εκείνουςπροτιμάς,

Γιατί νιώθω ότι όλοι μεριτάρουν κιαποκτούνΤα καλά σου υποθέτουν για τες χαρές πουπλουτούν,Εγώ θέλω μον σ έλθει μια φορά στην ακοήνΠως πειράζομαι να ζήσω με το ζόρι μιανζωήνΠου δικαίως δεν την θέλω, και την έχω πιοφρικτήν,Από όλα τα’ άλλα πάθη, και απ την κόλασιναυτήν.

Cerule, când va ajunge la auzul tău vreodat,Când are să se audă glasul meu cel întristat?Până când n-asculaţi oare şi tu ai să faci privite

Ofurile cele ascunse şi din pieptul meu ieşite?Dacă nu eşti cu dreptate şi nici cu milă n-ai fi

Firea ta să o pătrundă omul cum s-ar domiri?Fără cauză nu strig eu ca să fii tu supărat.

Spre a afla ce se-ntâmplă, mă rog fă-mă ascul-tat.Slavă, bogaţie, cinste eu nu-ţi cer să-mi dăru-ieşti,

Nu-mi pasă dacă pe-acestea la alţii le-mpărtă-şeşti.Nu mă supăr că aceia bunul şi l-au împlinit

Din harul tău care mie nu îmi este hărăzit.Eu aş vrea ca să ajungă la urechea ta atât:Ca să mai trăiesc în silă viaţa mult mi s-a urât,Mai groaznică decât iadul mi se pare şi doresc

Κακοριζικόν μου στήθος αν και τώρα πιαφρονείς? εις τους πόνους, βέβαια παραφρονείς,Η υπομονή εξεύρω ότι ως έναν καιρόνΑντιστέκεται στα βάρη των δεινών καισυμφορών Αφου όμως καταστήσει μετά λόγου ν΄ατονεί

Inimă nenorocită, eşti nebună de mai creziC-ai putea să-nduri durerea pe care-o simţi şio vezi.Ştiu că răbdarea se prinde suferinţele să-nfrun-teŞi că vreme le ţine pieptul, oricât ar fi de crun-te.

Lia Brad Chisacof

Λέγεται απηλπισία, κι όχι πια υπομονή.//287 30vΛοιπόν να καιρός να σκάσεις, που αι φλόγεςνα φανούν,Να σε κάψουν να τελειώσεις δίχως να σετυραννούν, Στο ξής εσύ να βγάζεις αναστεναγμούςβαθείςΕίναι πλέον εντροπή σου πρέπ΄ αφεύκτωςνα χαθείςΗ συντέλεια σου μόνον είναι εν σε ωφελείςΓιατί τα άλλα όσα κάμνεις όλαείν΄ανωφελή, Εις την γην και εις την ΄Αδην ίσως και ειςτους ουρανούςΤην σημερινήν σου θλίψιν δεν την ειδ΄ ακόμινους, Όθεν πέθανε και χάσου για να διεί κοινώςτο παν ΄Ερως χωρισμός, και λύπη εις τον τάφονπως σε παν

Dar când puterea-i slăbeşte, atunci nu mai erăbdare,Nu mai poartă acest nume, ci se cheamă dispe-rare.Timp e ca să crăpi acuma, să zbucnească flă-cări mariŞi mistuită de ele fără chinuri să dispari.Căci de astăzi înainte din adânc a suspinaE-njositor şi ruşine şi nici folos n-ai afla.Numai dacă pieri, atuncea îţi poate fi de folos.Altfel ori şi ce vei face e desigur de prisos.Pe pământ, în iadul negru şi nici în cerurivreodatO întristare mai mare nicicând nu s-a maiaflat.Mori deci ca să dai o pildă de cum merg cătremormânt Amor, jale despărţire şi oricare jurământ.

80