151474295-Cardiologie-Si-Nursing-in-Cardiologie.pdf

8/20/2019 151474295-Cardiologie-Si-Nursing-in-Cardiologie.pdf

1/150

CARDIOLOGIE ŞI NURSING IN CARDIOLOGIE

COMPEŢENTE SPECIFICE

- C1.Analizeaza semnele si simptomele specifice afectiunilor cardiovasculare.- C2.Identifica problemele de dependenta si stabileste diagnosticele de

ingrijire(nursing)la pacientii cu afectiuni cardiovasculare.

- C3.Elaboreaza planul de ingrijire(nursing)

- C4.Aplica interventiile proprii si delegate- C5.Evalueaza rezultatele ingrijirilor aplicate

ANATOMIA Şl FIZIOLOGIA APARATULUI CARDIOVASCULAR

Aparatul cardiovascular cuprinde inima şi vasele (arterele, venele, capilarele şi limfaticele).

Inima este un organ musculo-cavitar. Pereţii săi sunt alcătuiţi din miocard, pericard şi endocard.

› Miocardul este format dintr-o reţea de fibre musculare. El este mai gros la nivelul

ventriculului stâng.

› Pericardul este situat pe faţa externă a miocardului şi are rol protector. înveleşte inima,

o protejează şi o fixează de organele din jur.

› Endocardul înveleşte miocardul pe faţa sa internă, adică înspre cavităţile inimii. Este

constituit dintr-o foiţă seroasă care se continuă şi în vase.

Cavităţile inimii sunt alcătuite din patru cămăruţe:

- două superioare numite atrii (drept şi stâng) şi două inferioare numite ventri culi

(drept şi stâng).

Sistemul de comandă al inimii este format dintr-o serie de noduli (ţesut muscular embrionar).

Sistemul de comandă al inimii este autoexcitabil şi bun conducător al impulsurilor.

Circulaţia mare sau sistemică începe din ventriculul stâng, se continuă prin aortă şi ramurile ei,

conducând sângele oxigenat în întreg organismul. Sângele de la nivelul ţesuturilor încărcat cu

CO, este colectat de numeroase vene care în final formează cele două vene cave (superioară şi

inferioară) ce se varsă în atriul drept.

Circulaţia mică sau pulmonară începe în ventriculul drept, se continuă cu artera pulmonară care

duce sângele de tip venos (încărcat cu COa) la plămîni unde se oxigenează şi de unde prin venele

pulmonare ajunge în atriul stâng, apoi în ventriculul stâng, unde începe circulaţia mare.

Funcţiile aparatului cardiovascular

sunt următoarele:

- transportă sângele de la inimă către periferie, ţesuturi şi invers;


2/150

- transportă substanţe nutritive de la organele de absorbţie intestinală la organe şi ţesuturi;

- transportă medicamentele de la poarta de intrare în restul organismului; - transportă produsele de metabolism de la ţesuturi şi organe către organele de

excreţie.

Reglarea funcţiei aparatului cardiovascular

Se face de către:

- Sistemul nervos central prin sistemul nervos simpatic şi parasimpatic.

- Simpaticul este accelerator al funcţiilor cardiovasculare, determină tahicardie,vasoconstricţie şi creşterea tensiunii arteriale.

- Parasimpaticul este inhibitor fiind bradicardizant, vasodilatator şi determină

scăderea tensiunii arteriale.

- Sistemul neuroendocrin în special prin tiroidă, hipofiză şi glanda suprarenală. - Substanţele care rezultă în urma metabolismului (în special substanţele acide); - Efortul psihic sau fizic impus de activitatea cotidiană.

Explorarea funcţională a aparatului cardiovascular se face separat pentru inimă şi vase, folosind

următoarea schemă:

- examen clinic (subiectiv şi obiectiv); - examinări paraclinice: examenul radiologic, electrocardiogramă (ECG), probe

biochimico-umorale;

- explorări în condiţii de efort dozat;

- explorări morfologice: puncţii pericardice, biopsii vasculare etc. EXPLORAREA FUNCTIONALA A INIMII

EXAMEN CLINIC

Anamneza.: Se fac investigaţii asupra antecedentelor heredocolaterale interesându-ne de boli ca

hipertensiunea arterială, obezitatea, diabetul zaharat, accidente vasculare, morţi subite etc.

Antecedente personale: Se insistă asupra reumatismului acut, alte boli infecto-contagioase sau

neinfecţioase, precum şi asupra mediului în care trăieşte şi munceşte persoana respectivă.

Istoricul bolii : va fi amănunţit, consemnându-se momentul când s-au evidenţiat primele semne

de suferinţă, evoluţia simptomelor, etapă cu etapă, dacă există şi când au apărut semne de

decompensare cardiacă.

Se va insista asupra simptomelor funcţionale (durere, palpitaţii, dispnee), condiţiile în caresurvin, relaţia lor cu activitatea profesională, cu factorii de mediu şi meteorologici.

Semne si simptome

in bolile cardiovasculare

Dispneea are 2 componente:


3/150

- una subiectiva(senzatie de sufocare),- una obiectiva(modificari ale respiratiei din punct de vedere al

frecventei,amplitudinii,ritmului) In bolile cardiace dispneea are caracter mixt(inspirator si expiratori si este polipneica.

Dispneea poate fi:

1.Dispnee de efort

› Este confirmata in raport cu toleranta proprie la efort.Este proportional cu

efortul,dureaza tot timpul desfasurarii efortului,dispare(se remite) la repaus.Este

progresiva(apare la eforturi din ce in ce mai mici)

2.Dispnee de repaus

› este permanenta,se intensifica la eforturi mici,obliga pacientul la ortopnee

Ortopneea este o forma cronica de dispnee de repaus care oblige bolnavul la pozitie sezandaperioada indelungata,rareori se accentueaza noaptea,bolnavul fiind obligat sa doarma cu capul

pe masa sau in fotoliu.

Dispnee paroxistica se manifesta ca astmul cardiac sau EPA.Intre cele 2 manifestari este

diferenta de intensitate.

Mecanismul principal de producer e a dispneei este staza pulmonara.Staza veno-capilara de la

nivelul pulmonului-determina transudat(trecerea lichidului in interstitiu pulmonar care va

determina scaderea compliantei(elasticitatea) pulmonaredispnee.

Cianoza cardiaca este de tip periferic,apare la nas,buze,degete,uneori la pavilionul urechii spredeosebire de cianoza din bolile pulmonare cronice unde cianoza este de tip central.

Palpitatiile sunt percepute constient de pacient ca batai ale inimii prea puternice sau prea

slabe.Apar si la persone sanatoase la efort,emotii ,exces de excitant(cafea,alcool)

Bolnavul le descrie ca o bataie puternica, sau o bataie urmata de o pauza, sau cu senzatie de

falfaire sau rotire.Se diagnosticheaza pe baza datelor clinice si ale EKG-uluiaritmie.

Anamneza trebuie sa stabileasca:

›

caracterul regulat sau nu al palpitatiilor;

› inceputul si sfarsitul care poate fi brusc sau treptat, frecventa cardiaca in timpul

accesului,

› conditii de aparitie,


4/150

› simptome care il insotesc:durere, transpiratii, ameteli; daca inceteaza la manevrele

vagale( sunt manevre prin care se incearca influentarea nervului vag: compresia globilor

ocular, niciodata pe cornee timp de 20-30 de secunde;compresiune sinocarotidiana

dreapta la nevoie stanga, eventual alternative, niciodata simultan.

DUREREA

› are aspect clinice si mecanisme de producere diferite.

Tipuri de durere:

Durere coronariana( anginoasa)- este determinate de tulburari de irigatie coronariana( arterele

coronare sunt obstruate de placi de atherom, teritoriul este ischemiat si apare durerea)

Claudicatie intermitenta- determinate de ischemia periferica a unui membru inferior(

cladicare=schiopatare), are character de crampa in molet, uneori in coapsa.Apare in arterita, si

la efortul de mers, cedeaza la repaus

Ingrijiri cu rol propriu :

› mers in limita impusa de durere

› incaltaminte lejera

› sosete fara elastic, fara centuri foarte stramte

› igiena picioarelor( spatii interdigitale)

›

unghii taiate drept

› indepartarea calozitatilor

› protejarea degetelor de traumatisme

› evitarea expunerilor la frig, dar si la temperaturi ridicate

› bolnav in repaus

Rol delegat:

›

vasodilatatoare periferice: Pentoxifilin

› Nitroglicerina sublingual

› Instruirea pacientului asupra semnificatiei durerii a modului de prevenire si control a

factorilor favorizanti si de risc.

Edemele


5/150

Edemul cardiac este initial periferic cu aparitie in zona maleolara a membrelor inferioare si

progreseaza treptat( ca iradiere si volum).Este un edem dur, rece, lasa godeu si este asociat cu

cianoza.

In fazele avansate se generalizeaza si impreuna cu colectiile seroase formeaza anasarca.

Edemele apar dupa o retentie de cativa litri de lichide( 4-6 l )

Ingrijiri cu rol propriu:

› cantarire zilnica si bilant hidric

› pozitie care sa previna accentuarea edemului

› evaluarea zilnica a tegumentelor si edemelor

› alimentatia cu supliment de K si regim hiposodat

Rol delegat:

› diuretice

Alte semne si simptome:

› astenia fizica

› febra( infarct, endocardite)

› cefalee( HTA)- care este pulsatila, predominant occipitala si bitemporala

› tulburari de diureza( oligurie in perioada de formare a edemelor, si nicturie in

insuficienta cardiaca congestiva)

› tulburari digestive ( inapetenta, greturi, varsaturi, balonare, dureri abdominal, uneori

tulburari de transit)

› hepatalgii determinate de medicatie si de irigarea defectuoasa si de congestia vaselor

mezenterice

› tulburari auditive( tinitus- tiuit sau pocnituri in urechi)

› tulburari de vedere( muste zburatoare, hemianopsie- pierderea complete sau partial a

vederii, cecitate)

› epistaxis( HTA)

› tulburari de somn


6/150

› lesin si sincopa

Examenul obiectiv

Se începe cu

›

inspecţia generală a bolnavului, cu atenţie asupra tegumentelor şi a regiunii precardiace.Se observă eventuala cianoză a buzelor, a piramidei nazale sau a unghiilor (cauzată de

tulburarea hematozei).

Se face percuţia inimii şi a plămânilor, palparea regiunii precardiace şi a şocului apexian.

Se caută cu atenţie edemele în părţile declive (gambe, regiunea lombară).

Se examinează abdomenul, viscerele abdominale (ficatul, splina, care pot să fie mărite în bolile

cardiace decompensate).

Se observă turgescenţa venelor jugulare. Se determină frecvenţa cardiacă, şocul apexian şitensiunea arterială.

Frecvenţa cardiacă

› se determină la artera radială, atât în decubit dorsal, cât şi în ortostatism. In mod

normal frecvenţa cardiacă este de 60—80/minut. Când valorile cresc peste 80/min

vorbim de tahicardie, când scad sub 60/min vorbim de bradicardie. In ortostatism

frecvenţa cardiacă este mai mare cu circa 10 bătăi pe minut.

Şocul apexian

› Se percepe în spaţiul V intercostal stâng pe linia medioclaviculară. în mod normal are

acelaşi ritm şi frecvenţă cu pulsul radial. În mod patologic sincronismul dispare, ca în

aritmia completă sau fibrilaţia atrială.

Pulsul venos.

› Se determină mai des la venele jugulare unde se poate înregistra şi grafic sub numele

jugulogramă. Se efectuează în scop diagnostic în cazul unor leziuni cardiace:

valvulopatii tricuspidiene, comunicare interatrială etc.

Tensiunea arterială

Este presiunea sub care sângele circulă în artere. Este o tensiune maximă sau sistolică şi una

diastolică sau minimă.

Tensiunea arterială minimă


7/150

› în mod fiziologic este jumătate plus 1 din tensiunea arterială maximă. Ea se măreşte

în funcţie de rezistenţa periferică a vaselor, ceea ce explică creşterea ei în unele

afecţiuni renale. În hipertensiunea arterială, tensiunea diastolică este jumătate plus 2

sau chiar 3 din tensiunea sistolică.

Tensiunea arterială maximă

› este determinată de forţa de contracţie a miocardului, de debitul sistolic, de

vâscozitatea sângelui şi de volumul de sânge circulant. Ea scade în infarctul miocardic

deoarece acesta scade brusc forţa de contracţie a miocardului, cât si debitul sistolic.

Creşte uşor în hipertiroidismul incipient datorita creşterii volumului de sânge circulant

şi a debitului sistolic din cadrul acestei boli.

După datele O.M.S. se consideră hipertensiune arterială

Atunci când o persoană prezintă la două examinări, efectuate la interval de câteva minute, valori

mai mari de 160 mm Hg maxima cu 95 mmHg minima, pentru persoane peste 30 de ani şi 150mm Hg cu 90 mm Hg pentru persoane sub 30 de ani.

Valorile tensiunii arteriale cresc treptat până la vîrsta de 60 - 65 ani după care au tendinţa de

scădere. Este bine ca tensiunea să se determine în postură ortostatică şi clinostatică.

In condiţii fiziologice, în ortostatism, T.A. creşte cu 8—10 mm Hg;

Nemodificarea valorilor tensiunii arteriale în ortostatism sau scăderea lor sunt caracteristice

sindromului ortostatic care se manifestă prin ameţeli la trecerea din decubit în ortostatism.

Tensiunea diferenţială

Este diferenţa între tensiunea arterială maximă şi tensiunea arterială minimă. Cu cât are valoare

mai mică, cu atât prognosticul este mai sever, deoarece semnifică scăderea forţei de contracţie

a miocardului din cauza unor boli miocardice.

Scăderea bruscă a tensiunii arteriale sistolice semnifică o suferinţă miocardică gravă, mai des

infarct.

Pentru a obţine valoarea cât mai reală a tensiunii arteriale se măsoară de două ori consecutiv la

intervale de câteva minute şi se va face o medie care va fi valoarea exactă.

Tensiunea arterială medie

Este tensiunea care se obţine prin puncţionarea arterei. Are avantajul că valoarea ei este mai

fixă, mai constantă şi mai puţin variabilă cu factorii emoţionali. Prezintă dezavantajul că

determinarea ei pe cale sîngerîndă este costisitoare şi greoaie. Ea se determină foarte rar în

activitatea practică. Are mai mult valoare ştiinţifică.


8/150

EXPLORĂRI PARACLINICE

Explorări biochimico-umorale.

› Se efectuează individual în funcţie de fiecare caz în parte următoarele examinări:

examenul urinei, frotiul faringian, V.S.H., glicemia, colesterolemia, lipidemia, fi-

brinogenul, ureea, ionograma, creatinina, ASLO, hemocultura.

› Frotiul faringian poate evidenţia streptococul (3-hemolitic, agentul patogen al

reumatismului.

› Transaminazele sunt prezente în primele zile după declanşarea infarctului miocardic.

› V.S.H. crescută indică adesea evolutivitatea bolilor de origine reumatismală. Scăderea

V.S.H. la o persoană eu o boală de inimă semnifică adesea o insuficienţă cardiacă.

› ASLO peste 330 U indică adesea reumatismul acut.

Determinarea timpului de apnee

Oferă date preţioase asupra

funcţiei cardio-respiratorii. Fiziologic, valoarea apneei este de 20 de secunde după expiraţie şi

30—40 de secunde după inspiraţia profundă. Valorile patologice — scăzute — apar în tulburările

funcţionale pulmonare şi reducerea minut-volumului cardiac. Valorile obţinute sînt în funcţie de

gradul de cooperare a bolnavului.

Explorarea radiologică

Este obligatorie la fiecare bolnav cardiac.

Radioscopia inimii

Evidenţiază forma, dimensiunile, mobilitatea, contracţiile şi raporturile inimii cu organele

vecine.

Teleradiografia

Este radiografia cu distanţa focar-film de 1,5-2 m; se efectuează în fază de apnee. Este valoroasă

pentru controlul evoluţiei bolilor de inimă.

Radiokimografia

Evidenţiază pulsaţiile inimii şi ale vaselor mari.

Angiocardiografia


9/150

Evidenţiază cavităţile cardiace şi ale marilor vase prin introducerea în sângele circulant a unor

substanţe de contrast - iod hidrosolubil - care înlocuieşte pentru o scurtă perioadă sângele din

cavităţile explorate, fiind pus în evidenţă fie prin radiografii simple sau în serie

(angiocardiografie clasică), fie prin radiocinematografie (cinecardioangiografie). Aceasta din

urmă asigură şi analiza activităţii cardiace şi circulatorii.

Ca substanţă de contrast se utilizează Odiston 75%, Omnipac sau Ultravist.

Pregătirea bolnavului

O importanţă deosebită are pregătirea psihică a bolnavului, la care asistenta trebuie să

contribuie din plin. În preziua examenului se determină grupa sanguină, ureea şi creatinina din

sânge şi funcţiile hepatice şi se începe liniştirea bolnavului cu substanţe tranchilizante.

Examinarea se face pe nemâncate. Cu o jumătate de oră înaintea administrării substanţei de

contrast, bolnavul va primi o fiolă de mialgin şi una de romergan. Bolnavul va fi legat în circuitul

electrocardiografului, al oximetrului şi al tensiografului pentru a fi sub monitorizare în tot timpul

examinării.

Testarea sensibilităţii la iod se face după metoda obişnuită. Introducerea substanţei de contrast

în torentul circulator se poate face într-o venă periferică, însă rezultate bune se obţin prin

injectarea direct, în vena cavă superioară sau inferioară în cursul unui cateterism cardiac drept

sau chiar în atriul drept, sau prin sistemul arterial în ventriculul stâng şi artera aortă,

angiocardiografia fiind de obicei manopera finală a cateterismului cardiac .

Cantitatea de substanţă de contrast la adult în medie este de 40 ml însă asistenta se va ghida la

pregătirea materialelor după calculele efectuate de medic. Injectarea se va face relativ rapid,

câte 10 ml substanţă/secundă, pentru a nu dilua substanţa de contrast peste măsură cu sânge. În urma injecţiei rapide, substanţa de contrast poate provoca valuri de căldură, cefalee,

congestia feţei, tuse, dispnee, care decele mai multe ori se amendează spontan, însă câteodată

se iveşte necesitatea unor măsuri energice de reanimare. La pregătirea instrumentelor şi

materialelor, asistenta va ţine cont şi de această posibilitate.

Readucerea bolnavului în salon se va face cu patul rulant sau cu targă. El rămâne sub

supraveghere atentă în următoarele 24 de ore. Dacă abordarea sistemului vascular s-a făcut pe

cale arterială (artera femurală) acesta va fi prevăzut cu un pansament compresiv şi

supravegheat cu atenţie până în ziua următoare.

Carboangiocardiografia

A înlocuit substanţa de contrast cu C02 care este lipsit de orice risc. Prin această metodă se

face diagnosticul diferenţial între pericardite şi miocardite.

Scintigrafia cardiacă


10/150

Indică ariile infarctizate. Urmărirea în timp oferă date utile asupra extinderii necrozei şi a

dinamicii acesteia.

Radiocardiografia

Se foloseşte pentru investigarea hemodinamicii endocavitare şi a circulaţiei pulmonare.

ELECTROCARDIOGRAMA**

Înregistrarea grafică a rezultantei fenomenelor bioelectrice din cursul unui ciclu cardiac.

E.C.G. este o metodă de investigaţie extrem de preţioasă

În diagnosticul unei cardiopatii în general, în suferinţele miocardo-coronariene în special, şi

totodată este o metodă de a recunoaşte o boală de inimă care evoluează clinic latent, când se

efectuează E.C.G.-ul de efort.

REŢINEŢI. Ea este interpretată întotdeauna de medic în lumina datelor clinice, înregistrareaelectrocardiogramei se face cu aparate speciale numite electrocardiografe, de diferite tipuri.

Legătura între bolnav şi aparat se face printr-un „cablu bolnav". La extremitatea distală a

cablului sunt ataşate plăcuţele metalice - electrozii (în număr de 10) necesari pentru

înregistrarea a 4 derivaţii standard şi unipolare şi 6 precordiale (VrV6).

Tensiunile bioelectrice produse de miocard sunt interceptate cu ajutorul electrozilor, transmise

la aparat prin cablu, amplificate şi înregistrate sub forma unei diagrame numită

electrocardiogramă. Înscrierea curbelor electrice se face pe hârtie specială care are imprimat un

sistem de coordonate. Pe orizontală este reprezentat timpul, pe verticală amplitutidinea

semnalelor bioelectrice.

În practica curentă se înregistrează pe electrocardiogramă 12 derivaţii (conduceri):

› 3 derivaţii bipolare notate DI, DII , DIII ;

› 3 derivaţii unipolare de membre notate aVR, aVL, aVF

› 6 derivaţii precordiale notate V1, V 2 , V 3 , V 4 , V 5 , V 6.

În majoritatea unităţilor sanitare înregistrarea electrocardiogramei se face cel mai frecvent cu

ajutorul electrocardiografului „3 NEK-1“, aparat construit pe bază de semiconductoare moderne.

Construcţia aparatului permite folosirea lui nu numai în practica clinică curentă zilnică, ci şi

pentru cercetări ştiinţifice.

Înregistrarea E.C.G. cu electrocardiograful 3 NEK-1

1. Pregătirea bolnavului


11/150

› Se pregăteşte bolnavul din punct de vedere psihic pentru a înlătura factorii emoţionali

› Se transportă bolnavul în sala de înregistrare, de preferinţă cu căruciorul, cu 10-15 min.

înainte de înregistrare

› Aclimatizarea bolnavului cu sala de înregistrare

› Bolnavul va fi culcat comod pe patul de consultaţii şi va fi rugat să-şi relaxeze

musculatura.

2. Montarea electrozilor pe bolnav

› Se montează pe părţile moi ale extremităţilor plăcile de metal ale electrozilor.

› Sub placa de metal a electrozilor se aşază o pânză înmuiată într -o soluţie de electrolit (o

lingură de sare la un pahar de apă) sau pastă specială pentru electrozi. Cei 10 electrozi

(4 pentru membre şi 6 precordiali) se fixează pe bolnav în felul următor:

› -montarea electrozilor pe membre:

› roşu = mâna dreaptă

› galben = mâna stângă

› verde = picior stâng

› negru = picior drept

›

V1 = spaţiul IV intercostal, pe marginea dreaptă a sternului

› V2 = spaţiul IV intercostal, pe marginea stângă a sternului

› V3 = între V2 şi V4

› V4 = spaţiul V intercostal stâng pe linia medioclaviculară (apex)

› V5 = la intersecţia de la orizontala dusă din V4 şi linia axilară anterioară stângă

› V6 = la intersecţia dintre orizontala dusă din V4 şi linia axilară mijlocie stângă.

›

ATENŢIE! Aplicarea cu foarte mare precizie a electrozilor, respectând toate indicaţiile prescrise, garantează o înregistrare corectă şi fără artefacte.

3.Pregătirea aparatului

Aparatul va fi legat la prize de împamântare

4.Verificarea poziţiei corecte a butoanelor şi clapelor


12/150

5.Punerea in functiune a aparatului

In aceste condiţii aparatul poate fi pus în funcţiune cu ajutorul clapei 3 în poziţia „Apăsat"

verificându-se scala- indicator de funcţionare (4) care trebuie să indice zona verde a scalei

instrumentului. După 3-5 minute de stabilizare a funcţionării se poate trece la testarea

aparatului

6.Testarea aparatului(inregistrarea testului esalon)

Clapa izolare pacient (8)

› Apăsat (automat se iluminează zona de înregistrare a peniţelor).

Se apasă sacadat

› (3-4 ori) pe butonul 1 mV - Test (9)

›

În acelaşi timp clapa transport hârtie (2) poziţia 25 „Apăsat".

După câteva teste etalon (1 mV=10 mm) înregistrate se apasă clapa-stop (1). Dacă etalonarea

nu este corespunzătoare 10 mm deviaţie înregistrată la fiecare apăsare, se reglează din butonul

reglare amplitudine 10 (la canalul etalonat necorespunzător).

Buton izolare pacient (8)

poziţia neapăsat (se stinge iluminarea zonei de înregistrare a peniţelor)

7. Înregistrarea electrocardiogramei DI DII DIII

›

Buton (11) Comutator canale poziţiile l -l l-lII

› Buton (8) Izolare pacient poziţia apăsat (se iluminează zona de înregistrare)

› Dacă este necesar, buton (13) „Reglare linie izoelectrică" (se reglează poziţia acelor

inscriptoare).

› Buton (8) izolare pacient-readus în poziţie neapăsat (se stinge iluminarea zonei de

înregistrare).

› Se porneşte înregistrarea apăsând clapa transport-hârtie 25 (2); (se stinge iluminarea

zonei de înregistrare); în mod obişnuit se înregistrează câteva revoluţii cardiace.

› Se opreşte înregistrarea: Clapa (1) stop-apăsat.

8. Înregistrarea derivaţiilor unipolare şi precordiale

› Se reîncepe procedura (vezi pct. 2-6 de la etapa anterioară) mutând butonul

comutator canale (11) pe rând în poziţiile:


13/150

› aVR aVL aVF

› V 1 V 2 V 3

› V 4 V 5 V 6

9. Terminarea înregistrării

› După terminarea înregistrării:

› Butonul (11) Comutator canale se readuce în poziţia T (Test).

› Se scoate din funcţiune aparatul prin trecerea clapetei 3 în poziţia neapăsat.

› Se îndepărtează electrozii de pe pacient.

10. Notarea electrocardiogramei

›

Asistenta notează pe electrocardiogramă: numele, prenumele pacientului, vârsta,

înălţimea, greutatea; menţionează medicaţia folosită; data şi ora înregistrării; viteza de

derulare; semnătura celui care a înregistrat.

INTERPRETARE

Pe o electrocardiogramă normală definim:

› Unde - convenţional numite P, Q, R, S, T, U.

› Segmente - distanţa dintre două unde (PQ) (ST).

› Intervale - unda + segment (PQ cuprinde unda P + segmentul PQ), (QT cuprinde unda

QRS + segmentul ST + unda T), (TP - linia izoelectrică).

Între două cicluri cardiace se înregistrează

Linia potenţial (linia izoelectrică). Undele situate deasupra liniei izoelectrice sunt pozitive, cele

care se găsesc dedesubtul ei sunt negative.

Intervalul PQ se măsoară de la începutul undei P şi corespunde timpului în care stimulul străbate

atriile de la nodul sinusal Keith-Flack până la nodul atrio-ventricular (Aschoff-Tawara). Timpul de

conducere a stimulului de la atriu la ventriculi (normal' 0,12” -0,21”).

Unda P şi segmentul PQ reprezintă expresia electrică a activităţii atriilor.

Undele QRS, segmentul ST şi unda T reprezintă expresia electrică a activităţii ventriculare.

Fonocardiograma

Reprezentarea grafică a zgomotelor produse în cursul unui ciclu cardiac.


14/150

Ea este o metodă adjuvantă în precizarea diagnosticului şi, mai ales, în recunoaşterea ritmurilor

în trei timpi, a galopului în special şi în diferenţierea suflurilor cardiace. Ea nu poate înlocui

ascultaţia inimii, ci o completează.

Zgomotele cardiace sunt captate de un microfon special cu cristal piezoelectric care le

transformă în semnale electrice şi după filtrare şi amplificare sunt î nregistrate pe hârtie.

Pregătirea şi poziţia bolnavului sunt la fel ca în cazul E.C.G. înregistrarea fonocardiogramei se

face la focarele clasice de auscultaţie ale cordului

Concomitent se înregistrează E.C.G. spre a avea indice de referinţă asupra timpului şi duratei

'"enomenului acustic înregistrat.

Cateterismul cardiac

Examen efectuat în scopul măsurării presiunilor existente în interiorul cavităţilor cardiace şi ale

principalelor vase care pornesc de la ele.

Cateterismul permite calcularea, de asemenea, a debitului cardiac şi ne indică volumul de sânge

pe care inima îl trimite în fiecare minut în vase (în medie 5 I).

Este însoţit adesea de un examen radiologic al cavităţilor cardiace (angiografie) sau al arterelor

care alimentează inima (coro- narografie).

Într-adevăr, numeroase afecţiuni cardiace, care privesc în special valvele şi muşchiul cardiac,

sunt însoţite de modificări de presiune în interiorul cavităţilor inimii.

Prin cateterismul cardiac, medicul poate trata cu precizie anumite afecţiuni, de exemplu, poate

interveni asupra anumitor tipuri de leziuni ale arterelor coronariene sau poate dilata îngustărilevalvelor. Atunci vorbim despre un cateterism intervenţional.

Tehnica

Cateterismul cardiac constă în realizarea diferitelor măsurători cu ajutorul unui tub fin de plastic

(cateter), cu diametrul variabil între 1,5 şi 2,5 mm, unde o extremitate este cuplată la un aparat

numit manometru, iar cealaltă extremitate este prevăzută cu un orificiu, transmiţând unda de

presiune existentă în vase sau în cavităţile cardiace.

Pregătirea şi derularea practică

Cateterismul cardiac necesită spitalizare.

Pacientul trebuie sa fie nemâncat cu o zi înaintea examenului, să nu fi băut sau fumat în

respectiva perioadă de timp.


15/150

Pentru a preveni riscurile hemoragiei, tratamentul cu medicamente anticoagulante sau pe bază

de aspirină (fluidifiantal sângelui) trebuie diminuat sau suspendat temporar în măsura în care

este posibil.

Medicul se informează deci asupra tratamentului administrat pacientului care urmează a fi

supus acestui tip de examen.

De asemenea, îi prescrie analize ale sângelui, în special determinarea grupei sanguine, a Rh-ului,

hemoleucogramă şi teste de coagulare.

înaintea examenului, asistenta medicală îl invită pe pacient să se dezbrace şi să se aşeze în

poziţia lungit pe masa de radiologie. Ea rade şi dezinfectează cu ajutorul unei soluţii antiseptice

zona corespunzătoare vasului în care va fi introdus cateterul (într-o arteră, pentru investigarea

părţii stângi a inimii, într-o venă pentru investigarea părţii drepte); în general, este aleasă zona

axilară, mai rar o zonă de pe braţ.

Asistenta medicală plasează electrozii pentru ECG astfel încât să poată asigura un controlpermanent al activităţii inimii în timpul desfăşurării procedurii.

Medicul injectează apoi un produs farmacologic, care anesteziază local regiunea. Dacă pacientul

este un copil, medicul va practica o anestezie generală uşoară.

Radiologul introduce cateterul în vena sau artera aleasă şi îl ghidează până la inimă, sub control

radiografic, urmărindu-i progresia şi verificându-i poziţia pe un ecran de control.

Când cateterul a ajuns în locul dorit, medicul efectuează măsurarea diferenţelor care survin sub

înregistrare ECG.

După ce a terminat de făcut observaţiile, medicul retrage cateterul din vas. Plasează apoi un

pansament local, după ce a comprimat zona puncţiei.

Examenul durează între 30 de minute şi o oră şi 30 de minute, în funcţie de rezultatele pe care

medicul doreşte să le obţină. După un cateterism cardiac, când cateterul a fost introdus într-o

venă, pacientul trebuie să se odihnească timp de câteva ore; în schimb, dacă a fost introdus într-

o arteră din zona inghinală sau axilară, pacientul trebuie să stea în poziţia culcat timp de 24 de

ore, pentru a se evita riscurile hemoragiei locale.

Efecte secundare

Efectele secundare sunt rare şi, în general, nesemnificative: un mic hematom în locul în care a

fost introdus cateterul, reacţii alergice trecătoare.

Complicaţiile, cardiace sau he- moragice, survin în mod excepţional şi nu sunt urmate niciodată

de consecinţe grave.

De reţinut


16/150

Cantitatea razelor X la care organismul este expus în timpul acestui examen este mică. Fără

excepţie, el nu se practică la femeia însărcinată, din cauza riscurilor

pe care acţiunea razelor X le-ar putea reprezenta pentru făt. Este obligatorie efectuarea unui

test de sarcină înainte de acest examen oricărei femei de vârstă fertilă, care nu a folosit metode

contraceptive şi ar putea fi însărcinată.

Dacă acest examen este urmat de o angiografie, injecţia cu produsul de contrast iodat poate

provoca o reacţie alergică, caracterizată mai ales prin greţuri, vărsături, erupţii cutanate sau

chiar o scădere a tensiunii arteriale.

Medicul se va asigura deci că pacientul nu a prezentat niciodată alergii (astm, eczeme, alergie la

iod). În acest caz, el poate prescrie un tratament antialergic, care trebuie urmat cu regularitate

în zilele ce preced angiocardiografia. în acest caz, pacientul nu trebuie să se mire că va simţi o

stare uşoară de somnolenţă.

La persoanele care suferă de insuficienţă renală se impun, de asemenea, măsuri de precauţie,printre care, consumul de lichide din abundenţă în zilele precedente şi ulterioare examenului.

Medicul va prescrie acestora în mod curent analizele care privesc funcţia renală: ureea şi

creatinina.

Rezultatele sunt cunoscute chiar în aceeaşi zi sau în ziua următoare, după citirea şi analizarea

curbelor de presiune şi a eventualului film radiologic.

Determinarea masei sanguine circulante

Se face prin metoda diluării coloranţilor în sânge sau cu izotopi radioactivi.

Pregătirea

Se explică bolnavului tehnica pentru a nu fi emoţionat.bolnavului

Injectarea substanţei

I se injectează pe cale intravenoasă substanţa sterilă colorantă (de preferat albastru Evans în

soluţie 0,5% 4 mg/kilocorp).

Recoltarea sângelui

După 10 minute se recoltează 10 ml sânge pentru determinarea concentraţiei colorantului prin

electrofotometrie.

Rezultatul obţinut se raportează la valoarea hematocritului pentru a obţine /olumul sângelui

circulant, care la bărbaţi este de 1/12 din greutatea corporală, iar a femei 1/13.

Determinarea timpului de circulaţie (T.C.).


17/150

Perioadă de timp (în secunde) în care o substanţă parcurge un segment vascular. Durata

timpului de circulaţie este în funcţie de viteza de circulaţie, de debitul cardiac, de volemie.

Principiul determinării constă în introducerea în sânge a unor substanţe test şi detectarea lor

(prin mijloace obiective şi subiective) la o anumită distanţă de la locul de administrare unde

apare o reacţie caracteristică; se cronometrează timpul necesar pentru parcurgerea distanţeirespective.

Se poate determina timpul necesar pentru parcurgerea arborelui circulator în toată lungimea lui

- „timp de circulaţie total", sau numai o porţiune a lui - „timp de circulaţie parţial".

Pregătirea materialului

Se pregăteşte materialul pentru puncţie venoasă (acele să fie ceva mai groase), substanţa

folosită, ceasul-cronometru.


Se explică bolnavului tehnica pentru a-i îndepărta emoţiile şi pentru a colabora cu examinatorul.

Bolnavul nu va mânca 2 - 3 ore înainte de începerea examinării

Bolnavul va sta în repaus la pat 15 min. cămintea nu trebuie să provoace staza circulaţiei

venoase.

Executarea tehnicii

Se încarcă seringa cu substanţa folosită.

Se face puncţie venoasă fără stază (dacă nu este posibil se va aştepta 30-40 s după desfacerea

garoului).

Se injectează substanţa brusc.

Se măsoară timpul din momentul apăsării pe piston până la apariţia senzaţiei caracteristice.

Determinarea timpului de circulaţie scoate în evidenţă insuficienţa cardiacă încă din faza

incipientă, ajută la diferenţierea dispneii cardiace din insuficienţa ventriculară stângă, de

dispneea pulmonară.

Determinarea presiunii venoase (P.V.)

Se indică pentru explorarea funcţională a ventriculului drept (cînd acesta devine insuficient, P.V.

creşte) şi pentru evaluarea prognosticului insuficienţelor cardiace (mai ales de tip drept).

Se măsoară la vena de la plică cotului. Se consideră valori fiziologice cele cuprinse între 4 şi 15

ml apă. Creşte spre periferie şi scade progresiv către inimă.


18/150

Tehnica de măsurare.

Persoana de examinat se află în repaus de 15 min în decubit dorsal, fără pernă. Presiunea

venoasă se determină cu ajutorul unui ac introdus în vena de la plică cotului şi legat de un

manometru cu apă (aparatul Claude).

Se poate măsura şi după efort (mişcări de flexie ale membrelor inferioare timp de 2 min). Creşte

după eforturi în pericardite, insuficienţa cardiacă dreaptă sau globală. Scade în insuficienţa

cardiacă periferică.

EXPLORĂRI ÎN CONDIŢII DE EFORT DOZAT (comune aparatului respirator şi cardiovascular)

Aceste probe sunt utile în primul rând pentru că scot în evidenţă o serie de tulburări funcţionale

sau o insuficienţă funcţională latentă care nu apare decât atunci când persoana este supusă la

efort. Ele permit să se aprecieze capacitatea de adaptare la eforturi. Cu ajutorul lor se poate

evalua efortul profesional de care este capabilă persoana respectivă. Se pot aprecia şi

aptitudinile sportive ale persoanei de explorat.

Probele de efort de durată scurtă (Lian, Master, Schneider, Pachon-Martinet, Schellong).

In practică se efecutează una din următoarele probe:

› 20 de genuflexiuni;

› proba scăriţei: urcat 25 de trepte (20 cm o treaptă);

› 20 schimbări de poziţie: din decubit dorsal în poziţie şezândă (cînd bolnavul are starea

generală alterată şi este în pat, precum şi atunci când durerile sau anchilozele

articulaţiilor genunchilor fac imposibilă genuflexiunea).

› Tehnica.

Persoana de examinat nu mănâncă cu cel puţin o oră înainte, nu fumează cu 1/2 oră înainte şi

este în repaus de 15 minute. Înainte de a efectua oricare din aceste probe se determină

frecvenţa cardiacă, T.A., ECG şi frecvenţa respiratorie. Se supune bolnavul la efortul ales, apoi se

repetă determinările.

In condiţii normale:

›

pulsul creşte la 100 bătăi pe minut;

› T.A. maximă creşte la 140—160 mm Hg;

› frecvenţa respiratorie creşte cu 2—3 respiraţii pe minut;

› ECG se modifică nesemnificativ sau nu se modifică deloc.


19/150

Aceste modificări dispar după trei minute de la încetarea efortului.

În condiţii patologice:

› aceste valori sunt mai mari şi revin la cifra normală într -un timp cu atît mai lung, cu cât

gradul dereglării neuro-vegetative cardiace este mai mare (peste 5 minute).

Probele de efort sunt contraindicate când există semne clinice nete de insuficienţă

cardiovasculară, la persoane peste 65—70 ani, la cei cu stenoză aortică, angină pectorală de

gravitate mare, infarctul miocardic recent, hipertensiunea arterială severă, tulburări de ritm

cardiac (fibrilaţie atrială cu ritm ridicat, extrasistole ventriculare polimorfe), tulburări de

conducere intraventriculare majore, anevrismul ventricular şi cardiomegalii importante.

Probele funcţionale respiratorii nu se efectuează la persoane care prezintă în spută bacilul Koch

sau la cei cu hemoptizii. Efectuarea probelor de efort trebuie precedată de pregătirea psihică a

bolnavului, în sensul că aceste probe nu sunt greu de efectuat şi nu sunt nocive pentru bolnav.

Pregătirea psihică a bolnavului cade în sarcina asistentei care ajută medicul la efectuareapractică a acestor probe.

Probele de efort de durată lungă

Permit determinarea capacităţii de efort a persoanei de examinat şi implicit gradul capacităţii

sale funcţionale, fiind de o mare utilitate în evaluarea capacităţii de muncă şi în selecţionarea

sportivilor de performanţă. Se foloseşte cieloergometrul, covorul rulant sau alte tehnici similare

ce supun întregul organism, dar în mod deosebit aparatul cardiorespirator, la un efort dozat.

In timpul efortului şi după încetarea lui se urmăresc o serie de parametri respiratori,

cardiovasculari şi umorali. Probele de efort lung se pot efectua în două feluri: ori se păstreazăintensitatea efortului de la început (ales în funcţie de efortul profesional şi efortul de vârf al

persoanei de examinat), ori pacientul este supus unui efort în trepte în care caz, din două în

două minute, se măreşte intensitatea efortului pînă la limita capacităţii (efort submaximal) când

nu mai creşte consumul de 02.

Este important de reţinut: cu cât consumul de 02 este mai mare, cu atât capacitatea de efort a

persoanei este mai mare.

Conduita practică este următoarea:

se consemnează parametrii respiratori, cardiaci şi umorali înainte de supunerea persoanei laefortul ales;

se supune persoana la efortul ales şi se urmăreşte desfăşurarea în mai multe faze a probei.

› Faza de demaraj durează 2—3 minute şi se caracterizează prin creşterea progresivă a

valorilor funcţionale evaluate înainte de efort, ceea ce însemna că organismul nu se

adaptează spontan.


20/150

› Faza de echilibru „steady state“. După 2—3 minute de la începutul efortului se

realizează un echilibru funcţional. Parametrii funcţionali rămân la valori constante,

având un caracter liniar. Aceasta semnifică realizarea unei proporţionalităţi între

intensitatea efortului prestat şi valorile cardiorespiratorii.

›

Faza de revenire (refacere). După încetarea efortului valorile funcţionale nu revinimediat la cifrele iniţiale, ci numai după 3— 5 minute de la încetarea acestuia. In acest

interval se plăteşte ceea ce se numeşte „datorie de O2“ contractată în timpul efortului.

Dacă această perioadă este mai lungă (6—8 —10 minute), însemnă că organismul are

de plătit o datorie mai mare de 02 decât a contractat în timpul efortului şi ca atare are

o capacitate funcţională deficitară.

La persoanele cu deficienţă cardiorespiratorie nu se realizează faza de echilibru, sau se

realizează la un efort foarte mic — sub 60 waţi-secundă, ceea ce semnifică o capacitate

funcţională redusă. Atingerea prestaţiei funcţionale limită a capacităţii de efort se marchează

prin stabilizarea consumului de 02, după care chiar dacă se măreşte efortul, consumul de O, numai creşte proporţional, apar fenomene clinice de oboseală, dispnee, stare de disconfort, cînd

proba trebuie abandonată.

Pentru mărirea gradului de apreciere, proba de efort se poate modifica în felul următor: după

realizarea fazei de echilibru se îmbogăţeşte aerul de inspirat cu O2 în proporţie de 40% Şi se

continuă efortul încă două minute, apoi se sintetizează efortul şi se respiră în aparat încă 10

minute urmărindu-se durata de recuperare. Dacă valorile de O2, consumate în timpul efortului

sunt egale, atât în aerul obişnuit, cât şi în aerul îmbogăţit cu O2, atunci persoana este sigur bine

adaptată la efortul impus. Pentru a evalua capacitatea maximă de prestaţie, se măreşte efortul

impus până când consumul de O2, nu mai creşte proporţional cu efortul la care este supusă

persoana.

In condiţii fiziologice consumul de 02 nu mai creşte la un efort de 150 waţi-secundă.

In condiţii patologice (afecţiuni cardiorespiratorii), deficitul apare la eforturi care sunt cu atât

mai mici cu cât deficienţa este mai profundă.

Se consideră o adaptare bună dacă în timpul efortului fizic impus, subiectul nu prezintă

tahicardie excesivă şi nici o desaturare a sângelui în O2. Apariţia tahicardiei, creşterea

consumului de O, în timpul respiraţiei în aerul îmbogăţit cu 02 (cu 10% sau mai mult) şi

desaturarea în Oa a sângelui arterial la un efort anume bine dozat arată că s-au depăşit

posibilităţile de prestaţie ale aparatului cardiorespirator ale subiectului explorat pentru efortul

respectiv şi deci persoana respectivă nu este capabilă să efectueze un efort energetic

profesional egal cu cel impus de noi cu ocazia probei respective.

EXPLORAREA FUNCŢIONALĂ A VASELOR PERIFERICE

Vasele sunt reprezentate de artere, vene, capilare şi limfatice.


21/150

Arterele şi venele pot fi mari, mijlocii şi mici. Capilarele au doi poli: arterial şi venos; ele leagă

între ele arterele şi venele.

Vasele limfatice sunt de calibru mic, conţin limfă şi au rol în drenarea acesteia. Deficienţa în

scurgerea limfei duce la apariţia edemelor.

Reglarea funcţională a vaselor periferice se face de către sistemul nervos vegetativ: simpaticul

este vasoconstrictor, iar parasimpaticul este vasodilatator.

EXPLORAREA ARTERELOR PERIFERICE

Explorarea arterelor periferice se face prin examen clinic, examinări paraclinice şi prin probe

speciale.

EXAMENUL CLINIC

Anamneza

Interesează dacă bolnavul a avut degeraturi, febră tifoidă, dacă este fumător, de la ce vârstă şi

câte ţigări fumează pe zi. În antecedentele heredocolaterale interesează hipertensiunea

arterială, diabetul zaharat şi obezitatea.

Simptomul clinic principal în arteriopatia obliterantă periferică este apariţia durerilor în gambe la

mers.

Apariţia durerilor în crize arată o componentă funcţională, în timp ce durerea continuă arată

componenta organică a arteriopatiei.

Claudicaţia intermitentă (adică dureri în gambe) apare la eforturi de mers şi se linişteşte înrepaus. Numărul de paşi la care apare durerea se numeşte indice de claudicaţie intermitentă şi

este invers proportional cu profunzimea afectării arteriale.

Examenul obiectiv

Arată paloarea şi răceala tegumentelor evidenţiate atât palpatoric, cât şi prin termometrie

cutanată. Arterele periferice nu se palpează sau se palpează foarte slab.

EXPLORĂRI PARACLINICE

Examinări de laborator:

› V.S.H,

› colesterolul,

› glicemia,

› lipidograma,


22/150

› proteinograma,

› hemoleucograma,

› fibrinogenul,

›

coagulograma,

› trombelastograma;

› în funcţie de fiecare caz în parte, se pot efectua şi alte examinări.

Proba de poziţie (testul ischemiei cutanate preconizat de M. Ratschow).

Tehnica.

Bolnavul, în decubit dorsal, stă astfel 30 minute. Se ridică membrele inferioare şi se rotează

picioarele din articulaţia tibio-tarsiană (60 rotaţii pe minut) în timp ce un ajutor îi sprijinămembrele inferioare de gambe. Se aşază apoi în poziţie şezândă cu picioarele atârnate la

marginea patului.

In mod normal, per soana examinată poate efectua această manevră după care apare o uşoară

paloare şi venele se golesc de sânge. După revenirea la poziţie şezândă, la 1—2 secunde,

tegumentele se roşesc, iar după maximum 5 secunde venele se umplu cu sânge.

In mod patologic, bolnavul nu suportă această poziţie şi manevră din cauză durerilor în gambe şi

oboselii, tegumentele iau o culoare palidă marmorată în special pe plante. Revenirea la culoarea

normală este tardivă, peste 6—8 secunde. Umplerea venelor este de asemenea tard ivă (mai

îndelungată decît 6 secunde). Pentru membrele superioare se poate face o probă similară.

Proba cu histamină.

Se pune o picătură de histamină în mai multe locuri de-a lungul membrului de examinat şi cu un

ac steril sau un scarificator se înţeapă locul unde s-a pus histamina.

Acolo unde circulaţia este bună apare hiperemie. In cazuri patologice, de la nivelul obstrucţiei

către periferie, hiperemia nu mai apare, circulaţia fiind compromisă.

Oscilometria**


Camera de examinare trebuie să aibă un climat corespunzător.

Bolnavul este culcat în repaus cel puţin 15 min. înainte.

Se descoperă membrele superioare şi inferioare. (Atenţie: îmbrăcămintea să nu fie strâmtă!)


23/150

Fixarea aparatului

Manşeta aparatului se fixează la nivelul dorit, pe membrul de examinat

Masurarea

Se pompează aer până ce dispare pulsul periferic (presiunea depăşeşte T.A. maximă) (fig.20)

Se citeşte amplitudinea oscilaţiilor pe cadranul manome- trului.

Se scade presiunea cu 10 mm Hg şi se citesc din nou oscilaţiile arteriale.

Se scade apoi presiunea din 10 mm Hg în 10 mm Hg, cu citiri succesive, până se găseşte

valoarea maximă a amplitudinii, ceea ce se numeşte „indice oscilometric”

Testul presor la rece

Tehnica

Membrul de explorat se introduce în apă la +15°, timp de 15 minute.

In mod normal nu apare nici o modificare, sau apare o uşoară paloare, iar temperatura cutanată

scade pentru puţin timp. In cazuri patologice, tegumentele devin cadaverice şi apar dureri (boala

caracteristică este boala Raynaud). Temperatura cutanată revine greu valorile normale, după

mai mult de 15 minute.

Termometria cutanată

Se măsoară temperatura cutanată pe porţiuni simetrice ale organismului. Normal, temperatura

este egală pe porţiuni simetrice. Când este mai scăzută pe un segment denotă o circulaţiedeficitară la acest nivel. Diferenţele de temperatură nu apar însă decât la scăderi de peste 30—

40% a afluxului arterial.

Se consideră patologice diferenţele de valori mai mari de 1°. Proba capătă un spor de valoare

dacă se efectuează funcţional, adică după efort sau după expunerea la cald sau rece, precum şi

după administrarea de substanţe farmacodinamice.

Prin termografie, la persoanele cu arteriopatii, se poate localiza sediul obliterării arteriale.

Arteriograma (carotidograma, sfigmograma) (înregistrarea pulsului arterial)

Înregistrarea pulsului arterial sub forma unei curbe. Carotidograma aduce date preţioase în

studiul leziunilor valvei aortice.

Poziţia bolnavului este aceeaşi ca pentru înregistrarea fonocardiogramei, dar cu bărbia uşor

ridicată.


24/150

Conectarea bolnavului la electrocardiograf se face prin derivaţiile standard, înregistrarea se face

concomitent cu înregistrarea electrocardiogramelor în derivaţiile standard.

Plasarea captatorului se face pe partea dreaptă, aproape de sinusul carotidian, acolo unde se

simt mai bine pulsaţiile carotidei, înregistrarea se face cu frecvenţă de 50 mm/s.

Pentru fiecare mecanograma se vor inregistra 5-10 cicluri cardiac.La sfarsitul inregistrarii se

declupeaza traseul si se noteaza :numele si varsta bolnavului;data inregistrarii;numarul

inregistrarii

Reografia

Este o examinare prin care se apreciază debitul circulator al segmentului care trebuie explorat.

Investigaţia ultrasonică

Este o metodă recentă pentru explorarea circulaţiei arteriale.

Viteza undei pulsatile

Reprezintă viteza cu care înaintează spre periferie unda imprimată de sistola ventriculară. Artera

sclerozată, rigidă, cum este la bătrâni, se aseamănă funcţional cu un tub de sticlă; sistemul

arterial sclerozat este rigid, situaţie în care unda se transmite mai repede (peste 800 cm/s).

La tineri, datorită elasticităţii pereţilor arteriali, artera seamănă funcţional cu un tub de cauciuc,

viteza undei este mai mică: 600— 800 cm/s. Practic deci, cu cât viteza undei pulsatile este mai

mare, cu atât semnifică un grad de rigiditate mai mare al arterelor.

Fotopletismografia digitală

Se utilizează în centrele specializate în angiologie, pentru explorarea reţelei circulatorii a

tegumentelor.

Explorări ultraspecializate

calorimetria simplă,

radiocirculografia,

vasografia cu izotopi radioactivi 24Na, 131I oferă indicaţii privitoare la volumul circulant sanguin la

locul măsurat.

Examenul biopsic

Biopsia vasculo-musculo-cutanată este uneori necesară pentru precizarea diagnosticului

etiologic al arteriopatiei.

EXPLORAREA FUNCŢIONALĂ A CAPILARELOR


25/150

Examenul clinic

Se efectuează prin inspecţia tegumentelor. Ele apar palide cînd este interesat segmentul arterial

al capilarelor şi sînt cianotice, cînd este interesat sectorul venos capilar.

Proba Rumpel-Leede**

Aprecierea fragilităţii pereţilor capilari (rezistenţei capilarelor)

Tehnica

Se exercită o stază la nivelul braţului timp de 5 minute, printr-o manşetă pneumatică umflată la

10 mm sub presiunea sistolică.

Interpretare

Dacă nu apar peteşii sau apar numai 1-3, nu sunt semne de fragilitate capilară. Apariţia unui

număr mai mare de peteşii se consideră pozitivă (+++).

Microscopia capilara

Evidentiaza modificarile calibrului capilarelor(stramtari,dilatari),modificari de forma si alte

particularitati ce permit unele concluzii privitoare la starea morfofunctionala a capilarelor.

Examenul fundului de ochi

Evidenţiază arteriolele şi capilarele sanguine retiniene cu semnificaţie asupra circulaţiei din

sectorul arterei carotide interne.

Alte examinări de specialitate

proba flictenei de cantaridă,

pletismografia digitală,

biopsia vasculo-musculo-cutanată se efectuează după nevoie în unităţi specializate în explorări

angiologice.

EXPLORAREA VENELOR PERIFERICE

Simptome clinice

Dureri în gambe la mers şi ortostatism asemănătoare celor din claudicaţia intermitentă arterială.

Este vorba aici de claudicaţia intermitentă venoasă.

Oboseală la mers şi ortostatism.

Examen obiectiv


26/150

Dilatarea venelor cu aspectul cunoscut al varicelor.

Cand se complica cu flebita si periflebita,peretele venelor se ingroasa,se inflameaza,se

hiperemiaza,temperatura cutanata perivenoasa creste.

Venele apar ca un cordon sensibil spontan si la presiune fina.In aceasta faza este necesar

repausul absolut la pat,aplicatii reci,antiinflamatorii(butazolidina) si eventual anticoagulante.

Mai tarziu apar edeme la gambe si cianoza care traduce tulburarea circulatiei de intoarcere.

Ulceratiile atone sunt o complicatie de temut a bolii venoasse.

Se urmareste sensul de scurgere a sangelui in vene.

Explorarea venelor membrelor inferioare

Se face prin câteva probe, din care amintim:

Proba Trendelenburg

Proba Perthes

Flebograma

Proba Trendelenburg (pentru venele superficiale)

Cunoscută şi sub numele de semnul Brodle-Trendelenburg, modificat de Myers.

Tehnica:

persoana de examinat stă în decubit dorsal:

se ridică vertical membrul care trebuie examinat;

se goleşte vena safenă prin presiune şi apoi se apasă la vărsarea ei în vena crurală;

pacientul se ridică brusc în picioare.

Interpretare

Normal, vena safenă se umple continuu şi imediat după decompresiune, de jos în sus, în

timp de 20 de secunde.

Patologic:

Umplerea venelor se face mult mai lent, ceea ce dovedeşte că valvulele venei safene sunt

insuficiente; sau umplerea se face mai repede (decît 20 de secunde) de jos în sus, ceea ce

trădează o insuficienţă venoasă a vaselor profunde.


27/150

Proba Perthes

Se efectuează pentru explorarea venelor profunde şi pentru venele care fac legătura între

venele profunde şi cele superficiale. Este o probă de efort.

Tehnica:

pacientul stă în picioare:

se aplică un garou în treimea superioară a coapsei pentru a opri circulaţia venoasă

superficială;

se indică pacientului să umble prin cameră sau să facă genuflexii, 1—2 minute.

Interpretare.

Normal, venele (şi eventual varicele) se golesc şi rămân goale, ceea ce denotă că

sistemul venos profund nu este lezat.

Patologic.

Nu se produce golirea varicelor, ceea ce semnifică o insuficienţă a venelor profunde şi de

legătură. Ca importanţă practă situaţie, este faptul că nu se indică sclerozarea venelor

superficiale, deoarece s-ar agrava şi mai mult drenajul venos al membrului respectiv.

Flebograma (jugulograma)

Înregistrarea grafică a pulsaţiilor venei jugulare.

Flebograma contribuie la recunoaşterea insuficienţei cardiace, a pericarditei constrictive şi aleziunilor tricuspidiene.

Pregătirea şi poziţia bolnavului sunt la fel ca în cazul electrocardiogramei.

Bolnavul se conectează la circuitul aparatului în conducerile standard. Prin rotirea

corespunzătoare a capului bolnavului se evidenţiază vena jugulară externă pe care o fixează

captatorul.

La nevoie reperarea venei poate fi uşurată prin provocarea unei staze venoase, obţinută prin

presiune manuală la baza gâtului.

Înregistrarea se face la frecvenţa de 50-75 mm/s.

Explorarea vaselor limfatice periferice

Este mai dificila decat explorarea celorlalte vase.

Clinic


28/150

Suferinta vaselor limfatice se manifesta prin edeme de culoare alba,depresibile,situate in partile

declive(cunoscute sub numele de limfedem).

In functie de cauza determinanta a bolii poate aparea durere,prurit,frison sau febra.

Tegumentele isi schimba culoarea,devin rosiatice-cianotice sau prezinta chiar tulburari

trofice(pana la ulceratii)

Explorari paraclinice

Limfografia

Prin care se precizeaza ocluzia cailor limfatice,fistulele,chisturile limfatice si

anastomozele limfatico-venoase.

Explorari biologice:V.S.H.;HLG.

Alte explorari:

Mamografia

Examenul ginecologic

Tuseul rectalse efectueaza intotdeauna in limfedemul membrelor inferioare

Utilizarea radioizotopilor si a biopsiei limfatice sau ganglionare se efectueaza in cazuri

particulare.

DOPPLER-UL VASCULAR

Examen care foloseşte ultrasunetele pentru studierea vaselor sanguine şi măsurarea vitezei de

circulaţie a globulelor roşii din sânge.

Examenul velocitometric Doppler vascular permite astfel depistarea îngustărilor (stenozelor),

produse de plăcile de aterom (leziuni care implică depuneri de colesterol), ocluziilor arterelor

precum şi ale venelor mari (în cazul flebitelor).

Vasele pe care medicul le poate examina graţie Doppler-ului vascular sunt arterele şi venele

gambelor, câteva artere abdominale (printre care cele ale rinichilor), arterele gâtului, arterele şi

venele braţelor şi, în fine, câteva artere ale creierului, utilizând Doppler-ul transcranian.

Tehnica

Principiul general al Doppler-ului vascular se bazează pe fenomenul fizic numit „efectul Doppler”

Atunci când vibraţia — în cazul de faţă, produsă de ultrasunete —, se reflectă pe o structură în

mişcare, în cazul de faţă globulele roşii din sânge, frecvenţa sa este modificată. Aceste variaţii de


29/150

frecvenţă fac să apară un sunet care este amplificat şi înscris pe hârtie milimetrică cu ajutorul

unui aparat de înregistrare, derulând această bandă de hârtie la o viteză constantă.

Medicul ştie astfel viteza de mişcare a globulelor, care variază în funcţie de ciclul cardiac în

artere şi de ciclul respirator în vene, şi trage concluzii asupra existenţei eventualelor anomalii

vasculare.

într-adevăr, îngustarea unui vas are drept urmare o încetinire a vitezei circulatorii a globulelor

roşii pe porţiunea stenozei.

El practică examenul cu ajutorul unui „creion” care emite şi recepţionează ultrasunetele, sonda,

pe care îl aplică pe piele urmărind traseul vaselor de examinat.


Examenul Doppler vascular se practică, în general, într-un cabinet medical specializat sau în sala

de consultaţii a spitalului.

În timpul examenului, medicul aplică, pe zona corespunzătoare vaselor ce urmează a fi

investigate, un gel fără grăsimi care permite o mai bună difuzare a ultrasunetelor. îl invită pe

pacient să se aşeze în poziţia cea mai convenabilă acestei investigaţii: culcat (pentru Doppler-ul

arterelor picioarelor), culcat, cu gâtul bine întins (pentru examenul Doppler la arterele gâtului),

întins pe burtă, apoi pe spate (pentru Doppler-ul venelor picioarelor)

Medicul deplasează apoi sonda pe traseul diferitelor vase, în timp ce aparatul înregistrează

viteza sângelui care circulă prin acel loc. Eventual, el exercită din timp în timp o presiune pe

arteră sau pe vasul examinat.

Examenul durează între 20 şi 40 de minute, în funcţie de măsu rătorile pe care medicul doreşte

să le obţină.

De îndată ce s-a finalizat investigaţia, medicul şterge gelul, iar pacientul poate pleca şi îşi poate

relua activităţile obişnuite.

Efecte secundare

Doppler-ul vascular nu este însoţit de nici un efect secundar şi este absolut nedureros. El

permite măsurarea într-un mod foarte precis a vitezei de circulaţie a sângelui în vase, fără

introducerea de instrumente în organism şi fără expunerea acestuia la razele X.

De reţinut

Pacientul nu trebuie să se mire dacă aude constant semnalul Doppler: într-adevăr, acesta se

situează printre frecvenţele audibile şi seamănă cu zgomotul unei respiraţii regulate.

Rezultatele sunt cunoscute în aceeaşi zi, după citirea şi interpretarea lor de către medicul care a

efectuat examenul.


30/150

ECOCARDIOGRAFIA Şl DOPPLER-UL CARDIAC

Examen combinat care are ca scop, pe de-o parte obţinerea imaginilor inimii în diferite faze ale

ciclului şi, pe de alta, măsurarea vitezei sângelui care traversează cavităţile inimii.

Ecografia permite detectarea anomaliilor valvelor, observarea contracţiilor din întreaga inimă

sau din anumite compartimente ale sale şi precizarea naturii unor malformaţii cardiace

congenitale.

Examenul Doppler, care vine mereu în completare, permite reperarea circulaţiei sanguine

deficitare în cavităţile inimii, deficienţă care corespunde anomaliilor valvelor sau anumitor

malformaţii congenitale.

Acest dublu examen medical este foarte des practicat în cardiologie.

Tehnica

Ecocardiografia se bazează pe proprietatea pe care o au ultrasunetele de a se reflecta pediversele ţesuturi ale inimii.

Ecourile astfel trimise sunt traduse în imagini pe un ecran sau pe hârtie fotografică. Ultrasuneele

sunt emise şi primite prin intermediul unei „sonde” prevăzute în interior cu un cristal de cuarţ

Principiul general al Doppler-ului cardiac se bazează pe fenomenul fizic numit „efectul Doppler”.

Atunci când vibraţia — în cazul de faţă produsă de ultrasunete — se reflectă pe o structură în

mişcare, în cazul de faţă globulele roşii din sânge, frecvenţa sa este modificată. Această variaţie

de frecvenţă face să apară un sunet, care este amplificat şi înregistrat pe un grafic.

Medicul ştie astfel viteza de mişcare a globulelor roşii în interiorul cavităţilor inimii.

Ecografele Doppler reunesc aceste două tehnici şi sunt echipate cu un sistem de înregistrare

care permite conservarea documentelor fotografice ale examenului.


Ecocardiografia şi Doppler-ul cardiac au loc în sala de ecografie. Acest dublu examen se

derulează în penumbră, pentru ca imaginile să se observe cât mai clar pe ecran.

Înaintea examenului, asistenta medicală îl invită pe pacient să se dezbrace şi să se aşeze în

poziţia culcat pe masa de examinare.

Medicul aplică apoi pe torace un gel fără grăsime, care permite

o mai bună difuzare a ultrasunetelor. Senzaţia de frig resimţită este moderată şi dispare rapid.

Medicul aplică sonda pe pieptul pacientului, între două coaste, şi îl apasă din când în când:

presiunea este clar resimţită, dar nu este dureroasă. Examinatorul îşi completează observaţiile în


31/150

acelaşi fel, dar după ce l-a rugat pe pacient să se întindă pe partea stângă. Poate, de asemenea,

să deplaseze sonda sub coaste, în regiunea corespunzătoare stomacului şi ficatului, pentru a

vedea cavităţile inimii din diverse perspective.

În acelaşi timp, el observă pe ecranul de control imaginile obţinute şi selecţionează pentru clişee

numai pe cele care îi permit stabilirea diagnosticului.

Examenul durează între 20 şi 40 de minute, în funcţie de imaginile şi măsurătorile pe care

medicul doreşte să le obţină.

De îndată ce a terminat, şterge gelul şi pacientul poate pleca şi îşi poate relua activităţile

cotidiene.

Efecte secundare

Ecocardiografia şi Doppler-ul cardiac, dublu examen nedureros, nu este însoţit de nici un efect

secundar.

El prezintă avantajul de a da imagini şi măsurători foarte precise fară a fi necesară introducerea

anumitor instrumente în organism şi fără a expune pacientul la raze X.

De reţinut

Pacientul nu trebuie să se mire dacă aude constant semnalul Doppler: într-adevăr, acesta se

situează printre frecvenţele audibile şi seamănă cu zgomotul unei expiraţii regulate.

La subiecţii obezi, reperarea şi selectarea imaginilor sunt adesea foarte dificile, fapt care

prelungeşte durata examenului.

Se întâmplă ca medicul să nu găsească nici o „fereastră” unde să plaseze sonda, la pacienţii care

sunt „impermeabili” la ultrasunete, din cauza constituţiei. în acest caz, el trebuie să facă un alt

examen pentru observarea cavităţilor cardiace, în general o ecografie cardiacă transesofagiană.

Rezultatele sunt cunoscute cel mai adesea în aceeaşi zi. De regulă, ele sunt interpretate de

acelaşi medic care a efectuat examenul.

Înregistrarea holter

Examen efectuat în scopul înregistrării unei electrocardiograme pe o perioadă mai lungă de timp

(în general 24 de ore, uneori chiar 72 de ore) conform unei metode descrise de Holter.

Examenul permite, de multe ori, depistarea unei anomalii a activităţii electrice cardiace, care nu

se manifestă decât pe scurte perioade de timp şi nu poate fi

surprinsă în timpul unei electrocardiograme realizate într-o perioadă limitată de timp.

Tehnica


32/150

Înregistrarea se face cu ajutorul electrozilor conductori plasaţi pe pielea pacientului. Ţesuturile

organismului sunt bune conductoare de electricitate şi pot, aşadar, conduce până la piele

semnalul activităţii electrice cardiace; dar acesta este în mod natural foarte s lab, fiind deci

necesară amplificarea cu ajutorul unui aparat care îl şi înregistrează pe o casetă.

Atunci când măsurătorile sunt finalizate, medicul retrage caseta din acest aparat şi o citeşte, cuajutorul unui „decodor”. El poate atunci obţine o estimare a activităţii electrice cardiace în

timpul celor 24 de ore.


Înaintea examenului, asistenta medicală invită pacientul să se dezbrace până la brâu, şi să se

aşeze în poziţia culcat pe masa de examinare.

Apoi medicul aplică „pasta conductoare” pe piele, în locul unde urmează să plaseze electrozii,

adică pe partea anterioară a toracelui, în dreptul inimii.

în general se foloseşte un număr de 6 electrozi, dispuşi pe partea stângă şi centrală a pieptului.

Electrozii sunt conectaţi printr-un cablu la aparatul care înregistrează, aparat de dimensiunea

unei cărţi groase de buzunar, purtat în jurul taliei pe o centură solidă, prinsă cu o curea.

Pacientul poate apoi să se îmbrace şi să-şi reia activităţile curente. Medicul îi înmânează o fişă

pe care va trebui să noteze evenimentele din cursul zilei (orele de odihnă, orele dedicate unor

anumite activităţi şi specificarea acestora, dacă a fumat sau a luat medicamente) şi orice altceva

care ar putea modifica ritmul cardiac (emoţii, efort etc.).

Aparatul este prevăzut în plus cu un buton, numit „marcator de evenimente”, pe care pacientul

îl poate activa el însuşi când are impresia că prezintă simptomele obişnuite, care îl deranjează

(palpitaţii, indispoziţie etc.).

Din confruntarea acestor însemnări cu anomaliile înregistrate pe bandă, medicul poate pune un

diagnostic precis.

Efecte secundare

Înregistrarea electrocardiogramei timp de 24 de ore prin metoda Holter, care are avantajul de a

putea fi efectuată fără spitalizare, nu este însoţită de nici un efect secundar. Singurul său

inconvenient provine de la necesitatea de a-l purta asupra sa tot timpul cât decurge înregistrarea (ceea ce îi poate incomoda pe unii pacienţi) si de la faptul ca pacientul trebuie sa se

prezinte a doua zi pentru a înapoia aparatul, ocazie cu care va fi extrasă şi analizată banda

magnetică.

De reţinut


33/150

Dacă pacientul a efectuat şi alte electrocardiograme, trebuie să le |irezinte medicului, pentru a-i

permite acestuia să compare dife- ionţele dintre traseele înregistrate.

O serie de medicamente pot modifica aspectul traseului. Medi-

ui trebuie informat despre tratamentul pe care pacientul îl urmează şi de care va ţine cont în

interpretarea rezultatelor.

Pacientul nu trebuie să facă baie sau duş pe parcursul înregistrării electrocardiogramei.

Rezultatele sunt cunoscute după citirea şi analizarea casetei cu banda magnetică, cel mai adesea

între 24 şi 48 de ore după efectuarea examenului.

IMAGISTICA PRIN REZONANTĂ MAGNETICĂ (I.R.M.)

Examen care are ca scop observarea formei şi structurii, precum şi funcţionarea cavităţilor

cardiace şi a principalelor vase sanguine.

Imagistica prin rezonanţă magnetică permite reconstituirea imaginilor inimii sau a vaselor şi

depistarea astfel a unui număr de afecţiuni (dilataţia anormală a vaselor mari, malformaţii

cardiace congenitale, patologia pericardului, învelişul seros cardiac).

Tehnica

Imagistica prin rezonanţă magnetică constă în utilizarea rezonanţei magnetice, care foloseşte un

câmp magnetic creat de un electromagnet şi de undele electromagnetice. Acest câmp magnetic

are proprietatea de a orienta, ca pe nişte ace magnetice, protonii atomilor care constituie

moleculele organismului. Dacă acest câmp este acţionat pe baza undelor electromagnetice, se

produce un fenomen de rezonanţă a cărui intensitate este variabilă în funcţie de tipul de ţesut,şi care este tradus graţie unei prelucrări informatice, sub formă de imagini.

Imagistica prin rezonanţă magnetică are avantajul că evită introducerea oricărui aparat de

investigaţie în interiorul organismului şi nici nu expune organismul la raze X.


Nu este necesară nici un fel de pregătire înaintea acestui examen.

Electromagnetul în sine, acolo unde domină un câmp magnetic intens, este un fel de tub cu

lăţimea de 50 până la 60 cm şi lungimea de 2 metri.

Regiunile la care se cercetează oscilometria în mod obişnuit sunt 1/3 inferioară şi superioară a

gambei, 1/3 inferioară a coapsei, antebraţului şi braţului. (Totdeauna se măsoară comparativ

între două membre).

Interpretarea rezultatelor: valorile normale sunt apreciate în limite foarte lungi, variabile de la

individ la individ, precum şi la acelaşi bolnav.


34/150

În mod normal valorile variază între 3-6 diviziuni la coapsă, 2-4 diviziuni în 1/3 superioară a

gambei; 1,5-2 diviziuni în 1/3 inferioară a gambei şi 3 - 4 diviziuni la membrele superioare.

Nu este importantă valoarea absolută a cifrelor, dar are importanţă diferenţa : ntre două regiuni

simetrice. Diferenţa mai mare de două unităţi între un membru şi celălalt (la acelaşi nivel) este

un semn patologic (indică o leziune a trunchiului irincipal sau obstrucţii vasculare).

PUNCŢIA PERICARDICĂ

Definiţie

› Puncţia pericardică reprezintă pătrunderea cu un ac în cavitatea pericardică, care se

transformă din spaţiu virtual în cavitate reală, prin acumularea sângeiui sau lichidului

de transudaţie.

Scop

›

explorator

› constatarea prezenţei lichidului în cavitatea pericardică

› recoltarea lichidului pentru examinare în vederea stabilirii naturii sale

› terapeutic

› evacuarea lichidului acumulat

› introducerea substanţelor medicamentoase după evacuarea lichidului

Indicaţii

› puncţia se execută în cazurile în care se acumulează lichid între foiţele pericardului ca

urmare a inflamaţiei, transudaţiei sau hemoragiei; pericardul fiind inextensibil, lichidul

tamponează inima şi îi îngreunează funcţia; apare, astfel, o dispnee accentuată,

hipotensiune arterială, puncţia având caracter de urgenţă

Locul puncţiei

› spaţiul V intercostal stâng la 6 cm de marginea sternului în cazul puncţiei

exploratoare;

› spaţiul VI-VII la jumătatea distanţei dintre linia axilară anterioară şi cea

medioclaviculară stângă, în cazul în care cantitatea de lichid este mare (după un

control radiologic);

› la extremitatea apendicelui xifoid, bolnavul fiind în poziţie semişezând, în cazul

puncţiei evacuatoare (calea epigastrica)


35/150

Pregătirea puncţiei

› materiale:

se pregătesc aceleaşi mafşriale ca şi pentru puncţia pleurală, în afara

aparatelor aspiratoare

acul de puncţie are o lungime de 8-10 cm a pacientul:

› pregătirea psihică:

se informează, se încurajează

› pregătirea fizică:

se face un examen radiologie al toracelui; oxigenoterapie; se acordă poziţia în

funcţie de scopul puncţiei şi cantitatea de lichid existent

semişezând, pentru puncţia evacuatoare

decubit dorsal, în celelalte cazuri

Execuţia puncţiei

› se face de către medic, ajutat de două asistente.

Îngrijirea ulterioară a pacientului

› se asigură repausul fizic şi psihic

› se monitorizează pulsul, tensiunea arterială, respiraţia

› se aplică comprese reci în regiunea precordială (dacă »u presupune o hemoragie

intrapericardică)

› se administrează tonice-cardiace

Pregătirea produsului pentru examinare

› examinarea macroscopică se face imediat, apreciindu-se culoarea, aspectul şi cantitatea lichidului extras.

›

Lichidul poate fi:

seros sau serocitrin;

este limpede, galben deschis, având cauze inflamatoare (tuberculoză); sau având drept cauză o tulburare circulatorie

(insuficienţă cardiacă, cancer pulmonar)

tulbure lichidul poate fi purulent sau chilos cu aspect albicios lactescent hemoragic sau serohemoragic;


36/150

este roz sau roşu intens în hemoragiile pleurale şi pleurezia hemoragică

Se măsoară cantitatea lichidului extras

Examinarea biochimică constă în reacţia Rivalta:

›

în paharul conic se pun 50 ml de apă distilată şi o picătură , de acid acetic, glacial, se adaugă 1 - 2 picături din lichidul de cercetat;

reacţia este pozitivă când picătura de lichid se transformă într -un nor ca un „fum de ţigară", ceea ce înseamnă că lichidul

pleural este bogat în albumine fiind de natură inflamatorie, purtând numele de exsudat;

reacţia este negativă când picătura de lichid cade în pahar fără să producă modificări; lichidul sărac în albumine are drept

cauză tulburările circulatorii şi poartă numele de transudat.

pentru dozarea cantităţii de albumină, pentru examenul citologic şi bacteriologic, eprubetele etichetate se trimit la laborator .

Reorganizarea

Notarea puncţiei

› se notează în foaia de observaţie cantitatea şi aspectul lichidului extras şi eventualele

accidente survenite

Accidente

1.pătrunderea acului în miocard (apar mişcări ale acului sincrone cu mişcările inimii)

2. fenomene de insuficienţă cardiacă prin decomprimarea bruscă a cavităţii perlcardice

3.infecţii ale mediastinului prin traversarea fundului de sac pleural dacă conţinutul pericardic esteseptic

4.şoc pericardic

Intervenţii

1.se retrage acul, dându-i o poziţie paralelă cu peretele inimii (accidentul este grav dacă se ating

vasele coronariene)

2.medicul recomandă administrarea tonice-cardiace

3.se previne prin anestezia de bază

4.dacă apare, se face reanimarea cardio respiratorie

Analize de laborator importante in cardiologie

VSH


37/150

Hemoleucograma

Fibrinogen

Transaminaze

Colesterol

Trigliceride

Uree

Creatinina

CKMB

Troponina

Timp Qiuck

Indicele de protombina

Probleme de ingrijire la pacietul cu afectiuni cardiovasculare-exemplificare plan de ingrijire

1.

Nevoia de a respira si a-si pastra o buna circulatie

P: dispnee( de efort, din staza pulmonara, insuficienta circulatorie);

E:

S:

O: bolnavul sa respire eficient;

P: modificari de puls;

E: alterarea functiei cardiace, efort fizic, efect secundar al unei substante (alcoolul, cafeaua), emotii,

stres, efect secundar al unui medicament;

S: bradicardie/ tahicardie ( notam valoarea: P= X/min);

O: bolnavul sa aiba puls normal, stabilizarea pulsului;

P: cresterea valorii tensionale

E: - alterarea functiei cardiace, renale, efect secundar al unor substante, stres, emotii;

Determinata de obisnuinte de viata nesanatoase (fumat, alcool, sedentarism, alimnetatie bogatrta in

dulciuri, grasimi);


38/150

Modificari arteriale, vasculare, capilare;

S: TA=? mmHg + durere localizata, + simptome asociate (cefalee pulsatila), claudicatii intermintente,

tegumente reci, palpitatii, edem.

O: scaderea/ normalizarea TA in limitele de siguranta;

P: scaderea valorilor tensionale;

E: scaderea volemiei prin plasmoragii, hemoragii, deshidratare, efect secundar al unor medicamente;

S: TA= xmmHg + semne asociate;

O: bolnavul sa aiba Ta in limite de siguranta;

2. Nevoia de a evita pericolele

P: durere anginoasa;

E: alterarea functiei cardiace;

S: durere retrosternala cu iradiere specifica;

O: calnarea si controlul dureri;

P: anxietate;

E: durere, tulburari de ritm, mediu spitalicesc, aritmiile;

S: senzatie de moarte iminenta, agitatie;

O: bolnavul sa fie echilibrat, linistit;

P: risc de complicatii

E: mediu spitalicesc, imobilizarea, alterarea functiei cardiace

S: posibile complicatii (agravare a afectiunii, o boala tromboembilica, atrofie musculara);

O: pacientul sa aiba o evolutie favorabila, sa nu dezvolte complicatii;

P: alterarea stimei de sime, neacceptarea imaginei de sine;


S:

O: perceptie pozitiva de sine;

3. Nevoia de a se alimenta


39/150

P: regim alintentar impus;

E: alterarea functiei cadiace;

S: necesitatea dietei cardiace ( daca bolnavul este imobilizat la pat, are necesitatea deservirii la pat

pentru a se alimenta);

O:

4. Nevoia de a elimina

P: retentie hidrica;


S: edem;

O: diminuarea retentiei hidrice;

P: tulburari de tranzit intestinal;

E: tulburari de irigatie mezenterica;

S: constipatie, meteorism;

O: tranzit intestinal corespunzator;

P: dificultate de a elimina;

E: imobilizare;

S: necesitatea deservirii la pat;

O bolnavul sa elimine;

P: varsatura;

E:

S:

O: bolnavul sa numai prezinte varsatura;

5. Nevoia de a se misca

P: astenie;


S: oboseala fizica si intelectuala/scaredea tolerantei la

Documents

151474295-Cardiologie-Si-Nursing-in-Cardiologie.pdf