Upload
others
View
0
Download
0
Embed Size (px)
Citation preview
CURTEA DE APEL TIMIŞOARA
DECIZII RELEVANTE
SECŢIA a II-a CIVILĂ
Trimestrul IV - 2015
Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de:
Judecător Conf.univ.dr. Marian BRATIŞ
Grefier-documentarist Ecaterina MATEOVICI
Pagină 2 din 49
Cuprins
&. Drept comercial ................................................................................................................................ 4
1. Acţiune în anularea transferului fraudulos. Neindicarea de către reclamanţii lichidatori
judiciari a cazului fraudulos reglementat de lege. Calificarea instanţei atât asupra cazului
rezultat din motivarea acţiunii, cât şi asupra consecinţelor prejudiciabile. Lipsa prejudiciului
adus creditorilor debitoarei. Respingerea acţiunii ........................................................................ 4
2. Acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului. Cauză ilicită. Calificarea
legală. Individualizarea judiciară a formelor de manifestare a cauzei ilicite. Contract
încheiat între profesionişti. Cauza contractului – recunoaşterea datoriei. Lipsa caracterului
ilicit al cauzei. Respingerea acţiunii ............................................................................................. 10
3. Acţiune în nulitate întemeiată pe clauzele abuzive din contractul de credit bancar
având ca obiectiv împrumut în franci elveţieni, cu privire la riscul valutar la care se expune
împrumutatul, ca urmare a creşterii cursului de schimb valutar leu/franc elveţian.
Invocarea forţei majore.”Îngheţarea” cursului valutar de către instanţa de judecată la
valoarea celui avut la încheierea contractului. Denominarea în monedă naţională a plăţilor.
Respingerea acţiunii. Stabilirea caracterului legal al clauzelor contractului de împrumut .. 14
4. Contestaţie împotriva hotărârii adunării creditorilor prin care s-a adoptat planul de
reorganizare. Decăderea debitoarei din dreptul de a depune un astfel de plan. Conţinutul
interdicţiei legale. Stricta interpretare şi aplicare a normelor incidente. Respingerea
contestaţiei ....................................................................................................................................... 25
5. Contestaţia la tabelul definitiv al creanţelor pentru motivul stingerii tuturor creanţelor
prin plată. Opunerea nulităţii plăţilor de stingere a creanţelor, pe cale incidentală.
Respingerea contestaţiei. Omisiunea pronunţării asupra sancţiunii nulităţii. Recurs.
Constatarea caracterului interdependent al efectelor date de plata creanţelor şi de
sancţiunea nulităţii plăţilor. Casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei .......................... 30
6. Închiderea procedurii anterior punerii în executare a hotărârii judecătoreşti de obligare
a uneia din persoanelor prevăzute de art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 la plata
pasivului debitoarei. Intervenirea insolvenţei persoanei obligate la pasiv. Cererea de
înscriere a creditorilor debitoarei în tabelul de creanţă al persoanei obligate să suporte
pasivul debitoarei. Respingerea cererii. Contestaţie. Admisibilitate ....................................... 34
7. Procedura insolvenţei. Contestaţia terţului împotriva adjudecării la licitaţie publică a
bunului debitorului, calificată de instanță „Contestație la executare”. Nelegalitatea
completării dispozițiilor privind contestarea lichidării bunurilor debitorului falit în cadrul
procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, cu prevederile Codului de procedură civilă
referitoare la contestația la executare. Tardivitatea contestației. Casare cu trimitere spre
rejudecare în recurs. Rejudecarea cauzei de același judecător sindic. Incompatibilitate.
Nulitatea noii hotărâri pronunțate ................................................................................................. 37
Pagină 3 din 49
8. Somaţie europeană de plată. Îndeplinirea procedurii de notificare a somaţiei cu
debitorul. Reguli aplicabile în raport cu sistemul de drept comunitar european şi normele
interne ale statului membru în care se efectuează comunicarea notificării ........................... 45
Pagină 4 din 49
&. Drept comercial
1. Acţiune în anularea transferului fraudulos. Neindicarea de către
reclamanţii lichidatori judiciari a cazului fraudulos reglementat de lege.
Calificarea instanţei atât asupra cazului rezultat din motivarea acţiunii,
cât şi asupra consecinţelor prejudiciabile. Lipsa prejudiciului adus
creditorilor debitoarei. Respingerea acţiunii
- Legea nr. 85/2006 : art. 70 – 80
Din economia art. 80 a legii rezultă că actul juridic fraudulos este acel act
juridic săvârşit cu intenţia de obţine un folos patrimonial pentru sine (asociat,
administrator) ori pentru altul (creditor, terţ) în detrimentul intereselor patrimoniale
legitime ale celorlalţi creditori care sunt vădit lezate de actul juridic astfel încheiat.
Reclamanţii s-au rezumat a expune conţinutul art. 80 din lege, iar prima
instanţă, într-o manieră similară, nu a indicat în considerentele hotărârii, în care
ipoteză a legii se încadrează plăţile realizate de debitoare şi apreciate a fi
frauduloase. În aceste condiţii, Curtea apreciază că singurul text de lege în care s-ar
putea încadra este cel de la art. 80 alin. (1) lit. f) din lege care prevede posibilitatea
anulării actelor frauduloase constând în plăţi anticipate a unor datorii, efectuate în
cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii, dacă scadenţa lor fusese stabilită
pentru o dată ulterioară deschiderii procedurii.
Deşi se poate accepta că prin pretinsa plată anticipată a acestor rate de
leasing, administratorul debitoarei falite a urmărit un folos patrimonial, în sensul
înlăturării riscului urmăririi patrimoniului său propriu, aceste plăţi nu au cauzat
propriu-zis o pagubă în patrimoniul debitoarei falite şi implicit a creditorilor acesteia,
deoarece au înlesnit dobândirea proprietăţii asupra bunului contractat, care astfel a
intrat în patrimoniul debitoarei urmând a servi gaj general al creditorilor acesteia.
Curtea concluzionează că plata anticipată a ratelor de leasing, atâta timp cât a
avut drept consecinţă dobândirea proprietăţii bunului utilizat, adică o creştere a
activului patrimonial al debitoarei falite, nu pot fi considerate ca fiind acte
frauduloase, deoarece majorarea activului patrimonial al debitoarei cu o valoare (a
bunului utilizat) mai mare decât valoarea plăţilor făcute anticipat, nu poate fi
considerată a fi prejudiciabilă pentru ceilalţi creditori ai societăţii falite.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,
Decizia civilă nr. 426 din 2 decembrie 2015, Conf.univ.dr. M.B.
Prin sentinţa civilă nr.1390/17 septembrie 2015 pronunţată în dosar nr.
9708/30/2012/a11, Tribunalul Timiş a admis acţiunea în anulare formulată de
reclamanţii lichidatori judiciari C.I. SPRL şi Y.C. SPRL, în contradictoriu cu pârâta
debitoare SC T.C. SRL şi cu pârâta SC I.L I. SA, a anulat actul constând în transferul
patrimonial în sumă de 72.107,31 lei efectuat de pârâta SC T.C. SRL către pârâta SC
Pagină 5 din 49
I.L I. SA în cele 120 zile anterior deschiderii procedurii insolvenţă, identificat în
situaţia analitică a conturilor 401 „Furnizori”, 404 „Furnizori de imobilizări”.
Prin aceeași hotărâre, prima instanță a dispus repunerea părţilor în situaţia
anterioară, obligând pârâta SC I.L I. SA să restituie în patrimoniul debitoarei,
respectiv în contul de lichidare, suma de 72.107,31 lei.
Pe fondul cauzei, judecătorul sindic, a invocat prevederile art. 79 din Legea nr.
85/2006, reţinând că din conţinutul acestora rezultă, fără echivoc că, pe de o parte,
titularul acţiunii în anularea actelor frauduloase încheiate de către debitor în dauna
creditorilor este administratorul judiciar sau lichidatorul, după caz, iar pe de altă
parte, că acţiunea în anularea vizează actele frauduloase.
S-a mai constatat că la dosar a fost depus raportul de expertiză extrajudiciară
efectuat de expertul contabil B.F. prin au fost identificate o serie de operaţiuni
susceptibile de a intra în sfera de aplicare a art. 79 – 80 din Legea nr. 85/2006. Din
conţinutul acestui raport, instanţa de fond a reţinut că între debitoare şi alte societăţi
comerciale, reprezentate tot de administrator C.O., sau societăţi comerciale
aparţinând membrilor familiei C., precum şi între debitoare si persoane fizice, au fost
încheiate contracte de vânzare-cumpărare a unor imobile (apartamente şi terenuri)
autoturisme sau utilaje, la preturi derizorii, actele de transfer fiind încheiate în dauna
drepturilor creditorilor proprii, care au fost prejudiciaţi în posibilitatea de realizare a
creanţelor înscrise la masa credală. Au fost identificare de către expert persoane
juridice din exteriorul grupului de interes economic cu care SC T.C. SRL a efectuat
acte de comerţ în perioada anterioară declanşării procedurii insolvenţei, în sumă
totală de 455.184,70 lei, printre care şi pârâta SC I.L I. SA, acte de transfer
patrimonial in suma de 72.107,31 lei.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat recurs pârâta SC I.L I.
SA şi debitoarea SC T.C. SRL, prin administrator special C.O.M.
Prin recursul declarat, pârâta SC I.L I. SA a solicitat modificarea hotărârii
atacate, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată, cu obligarea intimaţilor la
plata cheltuielilor de judecată, apreciind că hotărârea primei instanţe este nelegală şi
netemeinică, aceasta necuprinzând motivele avute în vedere de către instanţa de
fond la momentul pronunţării hotărârii.
Recurenta a susţinut că din întreg probatoriul administrat în cauză nu rezulta
faptul că societatea pârâtă ar fi efectuat acte de comerţ frauduloase cu SC T.C. SRL,
aşa cum în mod greşit s-a reţinut de către instanţă, recurenta subliniind faptul că şi în
raportul de expertiză extrajudiciară efectuat de expertul contabil B.F. s-a menţionat
(în concluziile de la Obiectivul nr. 3), faptul că plăţile/compensările efectuate şi
înregistrate în evidenţa contabilă a societăţii au respectat scadenţele specificate în
facturi sau au fost achitate datorii mai vechi de 120 de zile.
Pe de altă parte, recurenta a susţinut că plata debitelor către societatea sa nu
a fost frauduloasă, deoarece plata unor facturi scadente nu prezintă caracter
fraudulos, fiind evident faptul că SC T.C. SRL, prin achitarea facturilor scadente, şi-a
onorat obligaţiile contractuale stabilite în relaţia cu societatea recurentă, aceasta
nereprezentând vreo favorizare a pârâtei, în raport cu ceilalţi creditori, aşa cum în
Pagină 6 din 49
mod eronat a reţinut instanţa de judecată, invocând în această privinţă şi dispoziţiile
art. 82 din Legea nr. 85/2006 conform cărora „nu se va putea cere anularea unui
transfer cu caracter patrimonial, făcut de către debitor în cursul desfăşurării normale
a activităţii sale curente." În opinia recurentei, derularea unui contract de leasing prin
care este finanţată achiziţia unui bun, ar putea fi încadrată ipotetic şi în dispoziţiile
art. 3, pct. 14 lit. b) care definesc desfăşurarea normală a activităţii curente după data
deschiderii procedurii.
Se arată că prin achitarea obligaţiilor băneşti care reveneau conform
contractului de leasing utilizatorului SC T.C. SRL, acesta nu a făcut decât să-şi
desfăşoare în mod normal activitatea curentă şi că orice întârziere la plata sumelor
scadente către societatea pârâtă ar fi atras penalizarea utilizatorului şi, ulterior,
ridicarea bunului concomitent cu scadenţa imediată a tuturor sumelor neachitate din
contractul de leasing, ceea ce ar fi îngreunat şi mai mult situaţia societăţii debitoare.
Prin recursul formulat, debitoarea SC T.C. SRL, prin administrator special
C.O.M., a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea sentinţei recurate cu
trimiterea dosarului spre rejudecare, iar în subsidiar, schimbarea sentinţei atacate, în
sensul respingerii cererii de chemare ca inadmisibilă, neîntemeiată şi nejustificată.
În plus, a subliniat că plata a fost efectuată de societatea debitoare în cursul
desfăşurării normale a activităţii curente, care nu este susceptibilă de anulare aşa
cum statuează şi dispoziţiile art. 82 din Legea nr. 85/2006. Debitoarea-apelantă a
mai învederat că expertiza realizată de B.F. menţionează faptul că plata sumei de
72.107,31 lei a respectat scadenţele specificate în facturi şi că atât lichidatorul
judiciar, cât şi expertul nu au avut în vedere faptul că plăţile efectuate aveau ca şi
izvor contractul de leasing nr.37297 din 24.05.2011, având aşadar izvor
contractual,fără a reprezenta acte de transfer de proprietate, astfel cum impun
dispoziţiile art. 80 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.
Debitoarea arată că relaţiile comerciale dintre societatea sa şi SC I.L I. SA, în
calitate de finanţator, au constat în achiziţionarea de utilaje şi autovehicule de către
societatea debitoare, pe bază de contracte de leasing, în speţă fiind încheiat
contractul de leasing financiar nr. 37297 din 24.05.2011, având ca obiect achiziţia
unui autovehiculul, necesar în vederea desfăşurării activităţii curente.
În plus, debitoarea consideră că nu sunt îndeplinite nici celelalte condiţii
prevăzute de art. 80 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006, întrucât raţiunea
prevederilor este desfiinţarea acelor acte în care debitorul a favorizat intenţionat şi în
mod evident pe unul dintre creditori, în detrimentul satisfacerii creanţelor celorlalţi.
Or, în prezentul raport juridic dedus judecăţii debitoarea a subliniat că societatea
pârâtă nu a făcut altceva decât să îşi onoreze obligaţiile contractate în relaţia cu
partenerul contractual prin plata facturilor scadente, aşa cum a stabilit inclusiv
raportul de expertiză realizat de către expert B.F., respectiv că plata sumei a
respectat scadentele specificate în facturi.
Pe de altă parte s-a mai arătat că, potrivit clauzelor contractuale, în situaţia în
care debitoarea nu îşi achita ratele contractului de leasing, finanţatorul SC I.L I. SA
îşi putea ridica bunul ce făcea obiectul contractului de leasing şi care a fost achitat,
Pagină 7 din 49
ratele fiind plătite în proporţie de peste 80%, rezultând fără dubiu faptul că prin
neplata ratelor scadente rămase şi prin rezultatul imediat următor, reprezentat de
eventuala ridicare a bunului, fără niciun fel de despăgubiri din partea SC I.L I. SA, s-
ar fi creat un prejudiciu iminent societăţii debitoare.
Nu există, în opinia debitoarei-recurente o daună provocată creditorilor, câtă
vreme transferul a fost efectuat de către societate în cursul desfăşurării normale a
activităţii sale curente, pentru ca societatea să îşi respecte obligaţiile contractuale
asumate, cât şi să îşi poată desfăşura activitatea în condiţii optime, iar în schimbul
acestei sume de 72.107,31 lei societatea debitoare a devenit proprietara acelui bun.
Se învederează faptul că transferul patrimonial în cuantum de 72.107,31 lei nu poate
reprezenta un act fraudulos, întrucât actele frauduloase reprezintă acele acte
săvârşite cu rea-credinţă, în scopul de a leza creditorii şi de a obţine pentru sine sau
pentru o altă persoană un folos necuvenit. Raţiunea prevederilor art. 80 alin. (1) lit. d)
din Legea nr. 85/2006, în baza căruia s-a realizat şi expertiza extrajudiciară
efectuată, este desfiinţarea acelor acte în care debitorul a favorizat intenţionat şi
evident pe unul dintre creditori în detrimentul satisfacerii creanţelor celorlalţi, astfel,
societatea debitoare nu a făcut altceva decât să onoreze contractual de leasing, prin
plata ratelor de leasing şi a celorlalte obligaţii devenite scadente.
Nu în ultimul rând, debitoarea recurentă a susţinut că reclamanţii nu au făcut
dovada caracterului fraudulos al plăţii şi nici nu au demonstrat în ce constă dauna
provocată creditorilor debitoarei SC T.C. SRL, reclamanţii nefăcând altceva decât să
enumere prevederile art. 79 şi art. 80 din Legea nr. 85/2006, fără a demonstra în
concret, în ce anume constă aşa-zisă fraudă comisă, neindicând temeiul legal pe
care îşi întemeiază prezenta acţiune, motiv pentru care se apreciază că nu s-a
dovedit caracterul fraudulos al acestei plăţi, pe lângă faptul ca nu s-a motivat în drept
acţiunea. A mai susţinut că intrarea in faliment a acestei societăţi s-a datorat, în mare
parte, lichidatorilor judiciari, care de la începutul procedurii au urmărit doar intrarea în
faliment, valorificarea bunurilor şi încasarea onorariilor, fapt care s-a şi întâmplat în
realitate, au trecut la vânzarea bunurilor debitoarei, iar în urma acestor vânzări,
procentul cel mai mare din distribuirea acestor sume au fost încasate de lichidatori.
Examinând hotărârea atacată din perspectiva criticilor aduse prin motivele de
recurs şi în limitele devolutive ale recursului stabilite de art. 304 şi art. 304 ind. 1
C.pr.civ., Curtea apreciază că recursul este fondat, hotărârea atacată fiind consecinţa
unei greşite interpretări şi aplicări a dispoziţiilor art.79-85 din Legea nr. 85/2006.
Astfel, prevederile art. 79-85 din Legea nr. 85/2006 reglementează
legitimitatea procesuală activă a administratorului sau lichidatorului judiciar de a
solicita instanţei de judecată anularea actelor frauduloase încheiate de debitoare
anterior deschiderii procedurii insolvenţei. Dispoziţiile legale nu definesc sintagma
„act fraudulos”, dar din economia art. 80 a legii rezultă că actul juridic fraudulos este
acel act juridic săvârşit cu intenţia de obţine un folos patrimonial pentru sine (asociat,
administrator) ori pentru altul (creditor, terţ) în detrimentul intereselor patrimoniale
legitime ale celorlalţi creditori care sunt vădit lezate de actul juridic astfel încheiat.
Pagină 8 din 49
Prin urmare, pentru a putea califica un contract ori un act juridic unilateral ca
fiind fraudulos, este necesar a se constata că el produce concomitent două
consecinţe:
- o consecinţă pozitivă, înţeleasă în sensul unui folos patrimonial
necuvenit, (inclusiv sub forma evitării unei pagube ori a diminuării pasivului) care se
produce în patrimoniul unui asociat, a administratorului sau chiar a unui creditor ori a
unui simplu terţ, şi
- o consecinţă negativă, în sensul unei pagube cauzate creditorilor
societăţii falite, înţeleasă prin punerea acestora în imposibilitate de a-şi mai recupera
în tot sau în parte creanţele, ori prin reducerea semnificativă a şanselor de
recuperare.
Plecând de la aceste considerente, Curtea constată că cei doi lichidatori
judiciari ce au iniţiat acţiunea în anularea actelor frauduloase au susţinut caracterul
fraudulos al plăţilor cu anticipaţi a ratelor de leasing realizate de debitoarea falită, în
temeiul contractului încheiat cu recurenta pârâtă SC I.L I. SA, fără ca reclamanţii sau
instanţa de fond să încadreze actul juridic defăimat ca fraudulos într-unul din cazurile
enumerate de art. 80 din Legea nr. 85/2006. Este de observat că reclamanţii s-au
rezumat a expune conţinutul art. 80 din lege, iar prima instanţă, într-o manieră
similară, nu a indicat în considerentele hotărârii, în care ipoteză a legii se încadrează
plăţile realizate de debitoare şi apreciate a fi frauduloase. În aceste condiţii, Curtea
apreciază că singurul text de lege în care s-ar putea încadra este cel de la art. 80
alin. (1) lit. f) din lege care prevede posibilitatea anulării actelor frauduloase constând
în plăţi anticipate a unor datorii, efectuate în cele 120 de zile anterioare deschiderii
procedurii, dacă scadenţa lor fusese stabilită pentru o dată ulterioară deschiderii
procedurii.
Din această perspectivă, deşi reclamanţii intimaţi au susţinut că plăţile care au
fost anulate de către instanţa de fond ar fi fost scadente după data deschiderii
procedurii, în sensul art. 80 alin. (1) lit. f) această susţinere a rămas nesusţinută
probator, nici instanţa de fond neindicând în considerente când anume ar fi fost
scadente ratele cu privire la care plăţile anticipate au fost anulate. În această privinţă,
solicitarea intimaţilor-reclamanţi de a obliga părţile adverse a depune probaţiunea în
acest sens este lipsită de fundament juridic câtă vreme sarcina probei revine celui
care formulează susţinerea, adică reclamantului. Pe de altă parte, Curtea mai
constată că în cuprinsul raportului de expertiză, pe care reclamanţii şi-au întemeiat în
fapt cererea de chemare în judecată, expertul contabil a subliniat că plăţile efectuate
în favoarea SC I.L I. SA, precum şi plăţile şi compensările efectuate în favoarea în
favoarea altor creditori, înregistrate în evidenţele contabile ale debitoarei falite, au
respectat scadenţele specificate în facturi sau au reprezentat plăţi pentru datorii mai
vechi de 120 de zile.
La fel de nefondată este şi susţinerea reclamanţilor-intimaţi, conform căreia
plata ratelor de leasing nu s-ar circumscrie sintagmei de „activitate curentă” câtă
vreme activitatea curentă presupune nu numai desfăşurarea obiectului de activitate,
dar şi plata sumelor periodice asumate de debitoare tocmai pentru realizarea
Pagină 9 din 49
obiectului de activitate, intrând aici şi plata energiei electrice sau termice consumate,
a ratelor de chirie pentru bunurile utilizate în procesul de producţie etc.
Pe de altă parte, Curtea observă că, în ipoteza în care plăţile ar fi fost realizate
cu anticipaţie, chiar prin plata unor rate scadente după data deschiderii procedurii,
plăţile astfel efectuate nu pot fi calificate ca fiind frauduloase câtă vreme nu au fost
de natură a cauza vreun prejudiciu creditorilor. Astfel, se constată că plata ratelor de
leasing a avut drept consecinţă executarea contractului şi asigurarea posibilităţii ca
bunul utilizat să devină proprietatea debitoarei, altminteri bunul ar fi revenit
finanţatorului, fără vreo posibilitate pentru creditori de a-l urmări şi a de a-şi satisface
măcar în parte creanţele prin valorificarea lui.
Cu alte cuvinte, deşi se poate accepta că prin pretinsa plată anticipată a
acestor rate de leasing, administratorul debitoarei falite a urmărit un folos patrimonial,
în sensul înlăturării riscului urmăririi patrimoniului său propriu, aceste plăţi nu au
cauzat propriu-zis o pagubă în patrimoniul debitoarei falite şi implicit a creditorilor
acesteia, deoarece au înlesnit dobândirea proprietăţii asupra bunului contractat, care
astfel a intrat în patrimoniul debitoarei urmând a servi gaj general al creditorilor
acesteia. În lipsa acestor plăţi, este adevărat că din patrimoniul debitoarei nu ar fi
ieşit suma de 72.107,31 lei, dar nici nu ar fi intrat bunul de o valoare mult mai mare
care să poată fi valorificat în beneficiul masei credale. În plus, în lipsa achitării
acestor rate, ele oricum ar fi trebuit să fie achitate la scadenţă, iar neachitarea lor ar fi
condus la rezilierea contractului de leasing cu consecinţa suplimentării masei credale
cu încă un creditor (societatea de leasing pentru ratele scadente plus penalităţi
contractual stabilite) dar şi cu diminuarea activului patrimonial al debitoarei în care nu
ar mai fi intrat bunul contractat ce revenea de drept finanţatorului SC I.L I. SA.
Prin urmare, în raport de aceste considerente expuse, Curtea concluzionează
că plata anticipată a ratelor de leasing, atâta timp cât a avut drept consecinţă
dobândirea proprietăţii bunului utilizat, adică o creştere a activului patrimonial al
debitoarei falite, nu pot fi considerate ca fiind acte frauduloase, deoarece majorarea
activului patrimonial al debitoarei cu o valoare (a bunului utilizat) mai mare decât
valoarea plăţilor făcute anticipat, nu poate fi considerată a fi prejudiciabilă pentru
ceilalţi creditori ai societăţii falite.
În raport de aceste considerente de fapt şi de drept, Curtea va face aplicarea
art. 312 alin. (1) şi alin. (3) C.pr.civ. şi va admite recursurile declarate de pârâta SC
I.L I. SA şi debitoarea SC T.C. SRL, prin administrator special C.O.M., în
contradictoriu cu debitoarea SC T.C. SRL prin lichidator judiciar C.I. SPRL, împotriva
sentinţei civile nr. 1390/17 septembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar
nr. 9708/30/2012/a11, având ca obiect anulare acte frauduloase urmând a modifica
în întregime sentinţa atacată în sensul că respingerii ca nefondată a cererii în anulare
acte frauduloase exercitată de debitoarea insolventă SC T.C. SRL, prin lichidatori
judiciari C.I. SPRL şi Y.C. SPRL în contradictoriu cu pârâta S SC I.L I. SA având ca
obiect anulare acte frauduloase.
Pagină 10 din 49
2. Acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului. Cauză ilicită.
Calificarea legală. Individualizarea judiciară a formelor de manifestare a
cauzei ilicite. Contract încheiat între profesionişti. Cauza contractului –
recunoaşterea datoriei. Lipsa caracterului ilicit al cauzei. Respingerea
acţiunii
- Codul civil de la 1865 : art. 948, art. 966 – 968
Conform art. 948 pct. 4 C.civ., condiţiile esenţiale pentru validitatea unei
convenţii sunt, alături de capacitatea de a contracta consimţământul valabil al părţii
ce se obligă şi un obiect determinat, cauza licită.
Potrivit art. 966 obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită,
nu poate avea nici un efect iar conform art. 967 C.civ., convenţia este valabilă chiar şi
atunci când cauza nu este expresă. Cauza este prezumată până la dovada contrară.
În fine, art. 968 C.civ. defineşte cauza nelicită când este prohibită de legi,
contrară bunurilor moravuri şi ordinii publice..
În opinia Curţii, cauza ilicită ca şi element care aduce atingere ordinii publice,
legii sau bunelor moravuri, trebuie să se situeze fie în obiectul mijloc al contractului,
fie în scopul imediat sau mediat al acestuia. În prima ipoteză, cauza ilicită se
identifică cu însăşi obligaţiile şi drepturile convenite de părţi prin contractul lor,
obligaţii şi drepturi care ele însele sunt contrare legii sau ordinii publice, respectiv
bunelor moravuri. Nu poate fi reţinută această ipoteză în privinţa protocolului părţilor
din moment ce acest înscris reprezintă o recunoaştere de datorie din partea
reclamantei apelante şi o reeşalonare a acestei datorii din partea pârâtei intimate. În
a doua ipoteză, cauza ilicită cu element de fraudare a intereselor părţii, deşi nu
rezultă expres din clauzele inserate de către părţi, se reflectă în scopul contrar legii,
ordinii publice sau bunurilor moravuri. Nici această ipoteză nu este demonstrată în
cauză întrucât, aşa cum se prezintă conţinutul Protocolului, acesta nu face altceva
decât să constate o datorie a reclamantei apelante cu titlu ex tunc, şi să stabilească
pentru viitor modul de stingere a acestei datorii, ex nunc.
Curtea statuează că nimic nu împiedică părţile unui act juridic să dispună
asupra acelor drepturi şi obligaţii cu privire la care legea le acordă deplină libertate
de acţiune şi manifestare a acordului lor, potrivit principiului libertăţii de voinţă a
participanţilor la încheierea actelor juridice.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,
Decizia civilă nr. 1067 din 25 noiembrie 2015, Conf.univ.dr. M.B.
Prin sentinţa civilă nr. 901/PI/28.10.2014 pronunţată de Tribunalul Timiş în
dosar nr. 6340/30/2012, s-a respins cererea reclamantei SC P.S. SRL B. prin
administrator judiciar C.I.I. S.C.I. în contradictoriu cu pârâta SC E. SRL S. prin
administrator judiciar SCP A. & Q. C. SPRL având ca obiect constatare nulitate act, a
Pagină 11 din 49
fost disjunsă cererea reconvenţională formulată de pârâta – reclamantă
reconvenţională SC E. SRL S. prin administrator judiciar SCP A. & Q. C. SPRL în
contradictoriu cu pârâta reconvenţională SC P.S. SRL B. prin administrator judiciar
C.I.I. S.C.I. și s-a dispus formarea unui nou dosar.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, urmare a relaţiilor comerciale
derulate între părţi, s-a încheiat convenţia denumită Protocol, la data de 08.02.2010,
prin care pârâta-reclamantă reconvenţional recunoaşte existenţa unui debit total de
10.737.190.12 RON şi îşi asumă obligaţia de a-l stinge eşalonat, în rate egale, pe
parcursul a 36 de luni, începând cu luna mai 2010. La acest debit, conform art. 3 al
convenţiei se va datora dobândă calculată la debitul lunar rămas de achitat.
Această convenţie poartă atât semnăturile administratorilor celor două
societăţi comerciale, cât şi ştampilele acestor societăţi.
Drept motive de fapt ale acţiunii se invocă lipsa identificării clare şi precise a
obiectului protocolului semnat de părţi, prin aceea că suma înscrisă nu are caracter
cert, precum şi faptul că ar exista o fraudare a intereselor reclamantei-pârâte
reconvenţional, ca urmare a unei fapte a administratorului acesteia P.D.
Se înţelege că reclamanta ar invoca drept cauză a nulităţii, lipsa de obiect a
convenţiei ,precum şi cauza ilicită, singurul temei de drept indicat fiind prevederile art.
968 din Codul civil.
Nu s-a putut reţine lipsa de obiect a convenţie deoarece acesta constă în
eşalonarea plăţilor datorate de reclamantă către pârâtă, astfel cum rezultă din chiar
cuprinsul înscrisului.
Faptul că aceste sume restante ar exista sau nu şi ar avea sau nu cuantumul
cuprins în convenţie nu este un element de validitate al convenţiei, în consecinţă nu
poate fi un motiv de nulitate/anulare al convenţiei.
Este un motiv, eventual de reziliere/rezoluţiune a convenţiei, justificându-se
eventual pe cererea reconvenţională administrarea probei cu expertiză contabilă
pentru stabilire caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei.
În ceea ce priveşte fraudarea intereselor reclamantei la semnarea convenţiei,
şi în consecinţă cauza ilicită, s-a reținut că, cauza ca element de validitate al unei
convenţii este acel obiectiv urmărit de părţi la încheierea convenţiei care devine ilicit
atunci când acest obiectiv urmărit este contrar legii, bunelor moravuri sau ordinii
publice, conform art. 968 din Codul civil.
Scopul urmărit constă în stingerea unor creanţe pretins existente între părţi,
acest aspect u prezintă nimic ilicit, contrar legii bunelor moravuri sau ordinii publice.
Faptul că aceste creanţe nu ar avea caracter cert, lichid şi exigibil nu poate fi
considerat un motiv care să transforme cauza convenţiei în una ilicită.
S-a invocat o fraudare a intereselor reclamantei din partea numitului P.D. ce
avea calitatea de administrator al reclamantei la data semnării convenţiei. Acest
aspect poate constitui eventual un motiv de angajare a răspunderii civile delictuale
Pagină 12 din 49
sau contractuale a acestuia faţă de societatea a cărei interese le administra, la data
producerii respectivului prejudiciu .
Dacă se invocă această activitate frauduloasă ca motiv încălcare a principiului
libertăţii de voinţă la încheierea valabilă a actului juridic s-a reţinut că administratorul
societăţii a încheiat actul prin voinţa sa proprie, faptul că a avut un scop fraudulos,
ascuns, care urmărea producerea unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei, nu
poate fi un motiv de viciere a consimţământului dat.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamanta SC P.S. SRL B. prin
administrator judiciar C.I.I. S.C.I., solicitând admiterea acestuia, schimbarea în tot a
sentinţei atacate cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată şi
precizată, în sensul de a se constata nulitatea absolută a Protocolului semnat la data
de 08.02.2010 între SC P.S. SRL B. şi SC E. SRL S. cu toate consecinţele ce decurg
din constatarea nulităţii absolute a acestuia, cu cheltuieli de judecată.
În cauză s-a formulat întâmpinare de către pârâta intimată, solicitându-se
respingerea apelului ca nefondat, având în vedere că prima instanţă a pronunţat o
sentinţă temeinică şi legală, neputându-se reţine ca temei al nulităţii Protocolului
încheiat între părţi nici cauza ilicită a Convenţiei nici dolul ca viciu de consimţământ.
Examinând apelul astfel formulat prin prisma motivelor invocate în fapt şi în
drept precum şi a apărărilor formulate prin întâmpinare, respectiv în limitele
prevăzute de art. 294-298 C.pr.civ., Curtea constată că apelul este nefondat, urmând
a fi respins pentru considerentele ce succed.
Aşa cum rezultă din motivele de apel dar şi din obiectul cererii de chemare în
judecată, reclamanta apelantă tinde la obţinerea nulităţii absolute a Protocolului
încheiat între părţi la data de 08.02.2010, invocându-se în acest sens ca motiv al
nulităţii, cauza ilicită, având în vedere că suma de 10.737.190,12 lei stabilită prin
înscrisul numit „Protocol” în sarcina reclamantei apelante, nu se justifică prin
contraprestația sinalagmatică a pârâtei intimate, astfel că Protocolul s-a încheiat în
frauda apelantei dar şi a persoanelor cesionare ale drepturilor societare cedate de
asociatul P.D. înaintea încheierii Protocolului.
Curtea constată că regimul juridic aplicabil nulităţii Protocolului încheiat de
către părţi raportat la data încheierii acestuia, 08.02.2010, este constituit din
ansamblul dispoziţiilor art. 948 pct.4 şi 966-968 din Codul civil de la 1865.
Conform art. 948 pct. 4 C.civ., condiţiile esenţiale pentru validitatea unei
convenţii sunt, alături de capacitatea de a contracta consimţământul valabil al părţii
ce se obligă şi un obiect determinat, cauza licită.
Potrivit art. 966 obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită,
nu poate avea nici un efect iar conform art. 967 C.civ., convenţia este valabilă chiar şi
atunci când cauza nu este expresă. Cauza este prezumată până la dovada contrară.
În fine, art. 968 C.civ. defineşte cauza nelicită când este prohibită de legi,
contrară bunurilor moravuri şi ordinii publice..
Pagină 13 din 49
Reclamanta apelantă reţine din acest ansamblu normativ cauza nelicită,
având la bază intenţia de fraudare a intereselor sale, intenţie care comportă şi o
conivenţă a ambelor părţi implicate în semnarea Protocolului.
Curtea relevă că deşi s-a invocat această cauză de nulitate absolută a actului
juridic încheiat inter-partes, purtând denumirea de Protocol, reclamanta apelantă nu
defineşte actul sau faptul juridic care poate fi caracterizat drept cauză nelicită a
contractului, în sensul de a defini şi apoi demonstra existenţa acelei circumstanţe sau
împrejurări care constituie obiectul scopului, contrar ordinii publice sau legii ori
bunelor moravuri.
Îndoiala asupra obiectului şi întinderii pretenţiilor fixate de părţi prin intermediul
Protocolului, iar prin aceasta asupra scopului justificat pe care l-ar fi avut părţile la
încheierea acelui protocol, nu poate fi inclusă în definirea cauzei ilicite, adică a acelor
acţiuni sau inacţiuni care tind să conducă sau chiar creează scopul ilicit al convenţiei.
În opinia Curţii, cauza ilicită ca şi element care aduce atingere ordinii publice,
legii sau bunelor moravuri, trebuie să se situeze fie în obiectul mijloc al contractului,
fie în scopul imediat sau mediat al acestuia. În prima ipoteză, cauza ilicită se
identifică cu însăşi obligaţiile şi drepturile convenite de părţi prin contractul lor,
obligaţii şi drepturi care ele însele sunt contrare legii sau ordinii publice, respectiv
bunelor moravuri. Nu poate fi reţinută această ipoteză în privinţa protocolului părţilor
din moment ce acest înscris reprezintă o recunoaştere de datorie din partea
reclamantei apelante şi o reeşalonare a acestei datorii din partea pârâtei intimate. În
a doua ipoteză, cauza ilicită cu element de fraudare a intereselor părţii, deşi nu
rezultă expres din clauzele inserate de către părţi, se reflectă în scopul contrar legii,
ordinii publice sau bunurilor moravuri. Nici această ipoteză nu este demonstrată în
cauză întrucât, aşa cum se prezintă conţinutul Protocolului, acesta nu face altceva
decât să constate o datorie a reclamantei apelante cu titlu ex tunc, şi să stabilească
pentru viitor modul de stingere a acestei datorii, ex nunc.
Curtea statuează că nimic nu împiedică părţile unui act juridic să dispună
asupra acelor drepturi şi obligaţii cu privire la care legea le acordă deplină libertate
de acţiune şi manifestare a acordului lor, potrivit principiului libertăţii de voinţă a
participanţilor la încheierea actelor juridice.
Pe de altă parte, obiectul asupra cărora părţile Protocolului şi-au manifestat
acordul de voinţă este unul permis de lege, nu este contrar ordinii publice şi nici
bunelor moravuri. Pentru a statua astfel, Curtea relevă că obiectul contractului este
derivat din natura activităţilor comerciale ale părţilor, activităţi care au avut loc între
părţi, aşa cum o demonstrează întreaga documentaţie depusă în volumul I al
dosarului de fond, paginile 78 – 344. Nimic din aceste operaţiuni astfel demonstrate
nu conduc la constatarea că între părţi s-ar fi derulat operaţiuni cu caracter nelicit.
De asemenea, pretenţiile recunoscute de către părţi prin intermediul Protocolului, au
caracter legal, întrucât se referă la obligaţiile pecuniare desprinse din operaţiunile
comerciale ale aceloraşi părţi. Pretenţiile băneşti decurgând din contracte nu sunt, în
principiu, contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri.
Pagină 14 din 49
Legea civilă consacră prezumţia liceităţii actelor juridice iar prin aceasta şi a
cauzei licite a acestora. Mai mult, legea consacră şi prezumţia existenţei cauzei,
rămânând însă părţii interesate să facă proba contrară.
Această probă nu a fost relevată în cauză prin cereri probatorii pertinente
obiectului cauzei şi de natură să conducă la constatarea caracterului nelicit sau fals
al cauzei Protocolului. De asemenea, deşi apelanta indică în apelul său fraudarea
intereselor sale prin intermediul cauzei ilicite, nu evocă obiectul acestei fraude.
Numai simpla considerare a caracterului nejustificat de mari a pretenţiilor pârâtei
intimate, nu poate fi reţinută ca o fraudă la lege sau la ordinea publică ori a bunelor
moravuri.
Astfel fiind, constatând că sentinţa pronunţată de tribunal este temeinică şi
legală şi în raport de considerentele mai sus arătate, apelul declarat de reclamantă
este nefondat, Curtea urmează a-l respinge.
3. Acţiune în nulitate întemeiată pe clauzele abuzive din contractul de credit
bancar având ca obiectiv împrumut în franci elveţieni, cu privire la riscul
valutar la care se expune împrumutatul, ca urmare a creşterii cursului de
schimb valutar leu/franc elveţian. Invocarea forţei majore.”Îngheţarea”
cursului valutar de către instanţa de judecată la valoarea celui avut la
încheierea contractului. Denominarea în monedă naţională a plăţilor.
Respingerea acţiunii. Stabilirea caracterului legal al clauzelor
contractului de împrumut
- Legea nr. 193/2000 : art. 4, art. 14
- Legea nr. 296/2004 : art. 75, art. 76
- Legea nr. 287/2009 privind Codul civil: art. 1271, art. 2164
- Legea nr. 71/2011 : art. 107
- Codul civil de la 1865 : art. 1578
- Regulamentul BNR nr. 4/2005 : art. 3
- Jurisprudenţa CEDO : C-26/13, Kasler c.Ungaria
Articolul 1578 din Codul civil de la 1865, în vigoare la data încheierii
contractului, prevede că „obligaţia ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna
pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o
scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să
restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât
în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii”.
Acelaşi principiu este consacrat şi de noul Cod civil care, în art. 2164, prevede
că „(1) în lipsa unei stipulaţii contrare, împrumutatul este ţinut să restituie aceeaşi
cantitate şi calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creşterea sau scăderea
preţului acestora. (2) În cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani,
Pagină 15 din 49
împrumutatul nu este ţinut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi
variaţia valorii acesteia, dacă părţile nu au convenit altfel”.
Astfel, suma de rambursat urmează a fi determinată în raport cu suma efectiv
împrumutată, chiar şi în ipoteza unor eventuale modificări ale valorii monedei. Prin
urmare, obligaţia de restituire urmează să aibă loc în acelaşi număr de unităţi
monetare exprimate în convenţie, fără legătură cu eventuala schimbare a valorii între
punctul de plecare şi scadenţă.
Prin urmare nu poate fi vorba de o prevedere abuzivă inserată de bancă în
contract faptul că împrumutul a fost acordat în franci elveţieni, iar restituirea se face
în aceeaşi valută, deşi împrumutatul nu realizează câştiguri în această monedă, iar
pentru a restitui ratele lunare, el trebuie să procure această monedă de pe piaţă,
banca nefiind un factor care să influenţeze rata de schimb. Prin urmare cererea
reclamantei apare ca neîntemeiată, riscul valutar nefiind rezultatul unui abuz comis
de bancă, ci rezultatul evoluţiei pe piaţă a monedei creditului.
Cu privire la valorificarea în prezenta speţă a concluziilor CJUE în hotărârea
pronunţată în cauza C-26/13 (Kasler), instanţa reţine că între speţa pendinte şi cea
care a generat pronunţarea anterior identificatei hotărâri există o diferenţă esenţială
în sensul că în cazul acesteia din urmă petenţii au împrumutat o sumă exprimată în
forinţi maghiari (HUF), al căror echivalent a fost stabilit în franci elveţieni (CHF), iar
contractul prevedea că stabilirea cuantumului în CHF al împrumutului se efectua pe
baza cursului de schimb la cumpărare al acestei monede aplicat în ziua deblocării
fondurilor, împrumutaţii contestând în faţa instanţelor maghiare clauza care permitea
băncii calcularea ratelor lunare exigibile pe baza cursului de schimb la vânzarea
CHF.
Referitor la critica apelantei cu privire la soluţia dată capătului de cerere prin
care s-a solicitat să se constate că a intervenit forţa majoră prevăzută la cap. 12 din
contractul de credit, Curtea consideră că în mod corect prima instanţă a respins
acest capăt de cerere, întrucât majorarea excesivă a valorii monedei CHF faţă de
moneda naţională nu poate fi asimilată forţei majore, întrucât fluctuaţia unui curs
valutar, oricât de mare ar fi aceasta, nu reprezintă un eveniment excepţional, precum
cazurile clasice de forţă majoră, constând în starea de război, cutremure, calamităţi
naturale etc.
Codul civil din 1865, sub imperiul căruia a fost încheiat contractul de credit, nu
conţinea o dispoziţie cu caracter general privind impreviziunea, ci numai câteva
aplicaţii legale particulare ale acesteia. Mai mult, impreviziunea fiind o excepţie de la
principiul pacta sunt servanda trebuie să fie expres prevăzută de lege. Prin urmare,
întrucât nu există niciun temei legal care să permită instanţei să dispună adaptarea
contractului de credit în temeiul impreviziunii, rezultă că solicitările apelantei în acest
sens sunt neîntemeiate.
În ceea ce priveşte prevederile Regulamentului BNR nr. 4/2005 privind regimul
valutar, este adevărat că acesta consacră prin art. 3 alin. (1) regula plăţilor în
monedă naţională între rezidenţi, însă alin. (3) al aceluiaşi articol permite realizarea
de „operaţiuni (...) şi în valută, numai pe baza acordului de voinţă al plăţilor". Odată
Pagină 16 din 49
încheiată convenţia de credit prin care s-a acordat un împrumut în valută şi s-a
convenit achitarea ratelor în aceeaşi monedă, apelanta nu mai poate invoca regulile
care guvernează regimul valutar şi de la care a înţeles să excepteze contractul pe
care l-a încheiat cu pârâta.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,
Decizia civilă nr. 1145/A din 17 decembrie 2015, Conf.univ.dr. M.B.
Prin sentinţa civilă nr. 489/10.07.2015, pronunţată în dosarul nr. 710/30/2015,
Tribunalul Timiş a respins acţiunea formulată de reclamanta Ş.L.L. în contradictoriu
cu pârâta SC B. SA.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că prin cererea introductivă,
reclamanta Ş.L.L. în contradictoriu cu pârâta SC B. SA a solicitat constatarea
caracterului abuziv al clauzei de risc valutar instituit în Contractul de credit ipotecar
nr. HL10740/25.07.2007 si eliminarea acesteia; constatarea intervenirii forţei majore,
instituite prin cap. 12 din Contract; stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF -
leu la momentul semnării contractului, curs care sa fie valabil pe toata perioada
derulării contractului; denominarea în moneda naţionala a plaţilor, în virtutea
principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor
intre rezidenţi se plăteşte în moneda naţionala şi obligarea pârâtei la plata
cheltuielilor de judecata .
În motivare se arată că în fapt, între reclamanta, în calitate de împrumutat, şi
SC B. SA, în calitate de împrumutător, s-a încheiat contractul de credit ipotecar nr.
HL10740/25.07.2007, având ca obiect un credit în valoare de 139.000 CHF. La
momentul încheierii contractului, raportat la circumstanţele economice de la acel
moment precum şi la capacitatea reclamantei de înţelegere a clauzelor contractuale
şi a implicaţiilor acestora pe termen lung, contractarea unui credit în CHF se
prefigura şi a fost prezentată de reprezentanţii unităţii bancare a fi cea mai
avantajoasă alternativă la un credit în lei sau în euro, acest aspect constituind motivul
determinant în vederea perfectării contractului. Astfel, reclamanta s-a obligat sa
returneze creditul contractat pe o durata de 336 de luni la termenele şi în cuantumul
stipulat în Contract, având ca premiza cursul valutar al CHF de la aceea dată.
Conform contractului, aceasta are de plată lunar o suma aproximativa de
1.000 CHF/luna, însa pe parcursul derulării contractului, suma efectiv plătită de
aceasta s-a dublat cu consecinţe grave asupra capacităţii reclamantei de a-şi
îndeplini obligaţiile contractuale, determinând astfel o imposibilitate fortuita de
executare şi o schimbare a condiţiilor contractuale avute în vedere la data contractării
creditului.
Având în vedere poziţiile de inegalitate de pe care acţionează părţile şi în
vederea asigurării unei angajări în deplina cunoştinţa de cauza a consumatorului în
contractele de credit, este instituita în sarcina operatorului economic - banca, care
are o poziţie dominanta în raport cu consumatorul, obligaţia informării în mod
complet, corect şi precis a celui din urma cu privire la aspectele esenţiale ale
Pagină 17 din 49
produsului/ serviciului oferit (art. 18 din O.G. nr. 21/1992) şi implicit cu privire la
implicaţiile îndatorării şi la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar astfel
cum reiese din O.G. nr. 50/2010.
Caracterul abuziv al clauzei de risc valutar - în Cap. 5 pct. 5.1. din Contractul
de credit ipotecar menţionat este stipulat aspectul ca Rambursarea ratelor se va face
în valuta în care s-a acordat creditul, la o data de scadenta stabilita de împrumutat,
începând cu luna următoare acordării creditului. De altfel, în pct. 5.11 din acelaşi
contract se stipulează că banca este autorizata sa îşi recupereze valoarea tranşelor
scadente prin debitarea conturilor în lei, conturi chiar şi de depozite, la un curs actual
leu/chf. Practic, prin aceasta clauza, clienta este obligata sa îşi asume riscul valutar
al contractului de credit, fiind o clauza abuziva. Având în vedere obligaţia de
transparenta contractuala instituita în sarcina operatorilor economici, fiecare
beneficiar al unui credit în valuta trebuie sa cunoască riscurile pe care şi le asuma la
contractarea unui asemenea produs, iar omisiunea băncilor de a informa
consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF, constituie o încălcare a
obligaţiei de consiliere, sancţionată în dreptul european şi naţional.
Raportat la prevederile legale în domeniul clauzelor abuzive, contractul de
credit reprezintă un contract de adeziune conţinând clauze prestabilite de către
Banca care se impun clientului fără a-i da posibilitatea de a influenţa conţinutul
acestora, fapt ce determina inegalitatea poziţiilor juridice ale părţilor contractante în
sensul afirmării intereselor băncii, în calitate de profesionist, în detrimentul
consumatorului, care reprezintă partea mai slaba în contract, astfel că această
clauza de risc valutar constituie o clauza abuziva.
Referitor la intervenirea forţei majore, a arătat că, contractul de credit a fost
semnat de către reclamanta la data de 25.07.2007, rezultând ca, în speţa se aplică
cu precădere dispoziţiile referitoare la Codul civil de la 1865; că în contract este
prevăzut în cap. 12 ca forţa majora exonerează partea care o invoca în condiţiile
legii.
A considerat că în speţa, banca este în culpa referitor la riscul valutar, printre
obligaţiile pe care le avea fiind şi aceea de „apreciere a cursului şi riscului valutar" şi
că în situaţia în care forţa majora este singura cauza a prejudiciului, este exclusa
automat existenta raportului de cauzalitate dintre fapta pârâtului şi prejudiciu; de
asemenea, indirect este exclusa şi vinovăţia persoanei respective în cazul
răspunderii civile subiective.
Cu privire la stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la
momentul semnării contractului, curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării
contractului, a arătat că Amendamentul nr. 17 al Parlamentului European prevede
pentru împrumuturile în moneda străina, următoarele obligaţii, general valabile pentru
creditele aflate în desfăşurarea, astfel: împrumuturile în moneda străina: (1) Statele
membre se asigura ca, în cazul în care un contract de credit se refera la un împrumut
în moneda străina, un cadru de reglementare corespunzător este instituit la
momentul în care contractul de credit este încheiat, pentru a asigura cel puţin ca: (a)
consumatorul are dreptul de a converti contractul de credit intr-o moneda alternativa,
Pagină 18 din 49
în condiţii specificate; sau (b) sunt în vigoare alte aranjamente pentru a limita riscul
ratei de schimb valutar căruia i se expune consumatorul în temeiul contractului de
credit.
Prima instanţă a reţinut că cererea reclamantei este neîntemeiată, având în
vedere că la data de 25 iulie 2007 între reclamanta Ş.L.L. și pârâta SC B. SA a
intervenit contractul de credit ipotecar numărul HL10740, prin care banca acorda un
împrumut de 139.000 de franci elvețieni pentru o perioadă de 336 de luni.
Potrivit contractului – art. 5.1 - și a graficului de rambursare reclamanta urma
să restituie creditul în rate lunare în moneda în care a fost contractat împrumutul.
Referitor la pretinsa clauză de risc valutar și solicitarea de transformare a
monedei creditului din CHF în lei, la cursul din momentul încheierii contractului,
instanța observă că potrivit art.1578 din Codul civil de la 1865, „Obligaţia ce rezultă
dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în
contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a
sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este
obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii”.
De asemenea art. 1576 din Codul civil de la 1865 arată că „ împrumutul este un
contract prin care una din părţi dă celeilalte oarecare câtime de lucru, cu îndatorire
pentru dânsa de-a restitui tot atâtea lucruri, de aceeaşi specie şi calitate”. Aceste
texte de lege aplicabile contractului, faţă de momentul încheierii lui, consacră
principiul nominalismului monetar.
Astfel, suma de rambursat urmează a fi determinată în raport cu suma efectiv
împrumutată, chiar şi în ipoteza unor eventuale modificări ale valorii monedei. Prin
urmare, obligaţia de restituire urmează să aibă loc în acelaşi număr de unităţi
monetare exprimate în convenţie, fără legătură cu eventuala schimbare a valorii între
punctul de plecare şi scadenţă.
Prin urmare nu poate fi vorba de o prevedere abuzivă inserată de bancă în
contract, faptul că împrumutul a fost acordat în franci elveţieni, iar restituirea se face
în aceeaşi valută, deşi împrumutatul nu realizează câştiguri în această monedă, iar
pentru a restitui ratele lunare, el trebuie să procure această monedă de pe piaţă,
banca nefiind un factor care să influenţeze rata de schimb, respectiv cursul de
cumpărare care este cunoscut că a avut mereu o tendinţă ascendentă în timp, iar nu
de scădere, tendinţa fiind generală pentru monedele din spaţiul european şi pentru
moneda americană. Prin urmare cererea reclamanților apare ca neîntemeiată, riscul
valutar nefiind rezultatul unui abuz comis de bancă, ci rezultatul evoluţiei pe piaţă a
monedei creditului.
Instanța de fond a apreciat că nu poate accepta nici teza potrivit căreia pe
parcursul derulării contractului ar fi intervenit forța majoră, motiv pentru care ar fi
incidente dispozițiile art. 12 din contract, deoarece modificarea cursului de schimb
chiar în proporție de 30% nu poate fi considerată un eveniment absolut imprevizibil și
invincibil.
Pe de o parte concluzia se impune datorită faptului că este de notorietate că în
perioada de după anul 1990 cursul principalelor monede a înregistrat o creștere în
Pagină 19 din 49
raport cu leul, în unele perioade (1996-1997, spre exemplu) acesta depășind chiar
100%. Așa fiind, reclamanta trebuia să fie conștientă de faptul că tendința cursului de
schimb va avea, pe termen lung, mai degrabă un trend crescător decât unul
descrescător.
Variația cursului de schimb nu poate fi considerată nici invincibilă atâta vreme
cât reclamanta și-a plătit în continuare ratele, deși cu niște costuri mai mari decât
cele din momentul contractării creditului.
În fine, nici prevederile Regulamentului nr. 4/2004 al BNR nu poate determina
admiterea solicitării reclamanților privind transformarea monedei creditului în lei
având în vedere că operațiunile de creditare a persoanelor fizice sunt incluse printre
excepțiile reglementate de Anexa 2 a regulamentului, anume cea de la punctul d).
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta Ş.L.L., solicitând
admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul: constatării
caracterului abuziv al clauzei de risc valutar instituit în Contractul de credit ipotecar
nr. HL10740/25.07.2007si eliminarea acesteia; constatării intervenirii forţei majore,
instituite prin cap. 12 din Contract; stabilizării cursului de schimb CHF - leu la
momentul contractului, curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului;
denominării în moneda naţionala a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul
valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în
moneda naţionala; cu cheltuieli de judecată.
Reclamanta apelantă susţine că prima instanţa a dispus în mod greşit
respingerea acţiunii sale raportat la art. 1576 şi 1578 din Codul civil de la 1865, iar pe
de altă parte, a respins intervenirea forţei majore, raportat la Regulamentul BNR nr.
4/2004.
Apelanta susţine că sentinţa atacata este netemeinica şi nefondată, având în
vedere că sentinţa atacată are ca temei art. 1578 din Codul civil de la 1865, în raport
cu care apreciază că suma de rambursat urma a fi determinată în funcţie de suma
efectiv împrumutată, respectiv suma unităţilor transmise trebuie restituita întocmai.
Consideră că temeiul legal avut în vedere de instanţa de fond nu este aplicabil
speţei, instanţa de fond aplicând legea fără să se raporteze şi la spiritul ei, respectiv
trebuia să analizeze textul de lege literal şi gramatical, apelanta făcând o amplă
prezentare a textului de lege privind impreviziunea. În prezent, art. 1271 din noul Cod
civil reglementează în mod expres instituţia impreviziunii, ca o excepţie de la
principiul forţei obligatorii a contractelor, iar art. 1271 alin. (2) din noul Cod civil
dispune că daca pe parcursul obligaţiilor, executarea contractului a devenit excesiv
de oneroasa, făcând injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa
poate interveni, pentru a dispune fie adaptarea contractului, fie încetarea acestuia.
Mai arată că în sentinţa atacată, apare o interpretare a articolului 1578 din
Codul civil de la 1865, în sensul că s-a considerat „aplicabilă contractului, faţă de
momentul încheierii lui”, fiind principiul nominalismului monetar şi impreviziunii şi de
asemenea, a considerat ca „suma de rambursat urmează a fi determinata în raport
cu suma efectiv împrumutata, chiar şi în ipoteza unor modificări ale valorii monedei".
Consideră că pe lângă faptul ca instanţa de fond nu a interpretat textul legal în
Pagină 20 din 49
spiritul legii, a omis ca principiul instituit în Codul civil de la 1865 nu se aplică şi
contractelor asumate într-o monedă străina.
Articolul 1578 din Codul civil de la 1865 se refera la denominarea monedei
naţionale, nu şi situaţiei în care o moneda internaţionala s-a supranominat, aşa cum
s-a întâmplat in speţă. În prezent, moneda naţionala nu este influenţată doar de
inflaţie (situaţie s-ar aplica principiul nominalismului), ci şi de piaţa monetara
europeana sau internaţionala.
În speţă, avem de a face cu un contractul de credit bancar în valuta, supus
normelor privitoare la împrumutul de consumaţie, respectiv împrumutul cu dobânda.
Astfel, împrumutătorul având o calitate speciala, vor trebui respectate cu prioritate
regulile înscrise în O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi capitalului,
precum şi actele emise de autoritatea prudențiala în domeniu, dar toata aceasta
legislaţie în materie a fost ignorata de către instanţa de fond, apelanta susţinând că
în privinţa contractelor încheiate cu consumatorii, urmează sa se aplice legile
speciale „şi, în completare, dispoziţiile prezentului cod". Legea nr. 193/2000 nu
exclude aplicarea regulilor din dreptul comun, iar legislaţia internă nu exclude
posibilitatea stipulării unor clauze de indexare monetara în materia contractelor
încheiate cu un consumator.
Apelanta invocă în susţinerea afirmaţiilor sale şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie
Europene, considerând ca instanţa de fond nu s-a raportat la argumentele expuse de
către reclamanta apelanta, cu privire la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar,
care este o clauza abuziva, întrucât, raportat la momentul încheierii contractului şi la
circumstanţele acestuia, precum şi la caracterul său prestabilit şi impus
consumatorului, fără a-i acorda posibilitatea influenţării naturii acesteia, determina un
dezechilibru major intre drepturile şi obligaţiilor asumate de către părţi, riscul valutar
fiind suportat exclusiv de către consumator cu toate consecinţele negative asupra
posibilităţii de respectare a obligaţiilor contractuale. Caracterul abuziv al acestei
clauze rezida în faptul ca obliga consumatorul sa se supună unor condiţii
contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală sa ia cunoştinţa la data
semnării contractului, spre deosebire de celălalt contractant - banca.
Or, având în vedere obligaţia de transparenţă contractuala instituita în sarcina
operatorilor economici care se circumscrie exigentelor de informare şi protecţie
inerente dreptului consumatorului în scopul garantării dreptului consumatorului de a
înțelege prevederile şi efectele pe termen lung ale contractului, fiecare beneficiar al
unui credit în valuta trebuie sa cunoască riscurile pe care şi le asuma la contractarea
unui asemenea produs.
Consideră că banca a cunoscut riscurile unui asemenea contract şi situaţia de
hipovalorizare a monedei elveţiene a fost exclusă, iar omisiunea anumitor bănci de a
informa consumatorul complet asupra riscului de hipervalorizare a CHF, fenomen
previzibil pentru experţii financiari, dat fiind faptul ca CHF este o moneda instabilă, iar
la momentul încheierii contractului aceasta era la un minim istoric, creşterea valorii
faţă de moneda naţionala fiind inevitabila, constituie o încălcare a obligaţiei de
consiliere, sever sancţionat în dreptul european şi naţional întrucât este de natura sa
Pagină 21 din 49
angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine
deformata a întinderii drepturilor şi obligaţiilor asumate.
Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 „O clauza contractuala care nu
a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea însăşi
sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului
şi contrar cerinţelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile şi
obligaţiile părţilor. Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauza contractuala va fi
considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita
fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele
standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi
pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.
Referitor la excluderea intervenţiei forţei majore în cauză, apelanta susţine că
în contractul de credit a fost prevăzut în cap. 12 că forţa majora (in conformitate cu
legea) exonerează partea care o invoca în condiţiile legii şi că forţa majora s-a
produs prin majorarea excesiva a cursului monedei elveţiene, fiind îndeplinite cele
trei condiţii în acest sens: exterioritatea - având în vedere faptul ca intre cele doua
părţi operează un contract de credit, iar cazul apărut este exterior voinţei părţilor
contractante; imprevizibilitatea se refera, deopotrivă, la producerea împrejurării
respective şi la efectele sau consecinţele sale, în sensul în care împrejurarea putea fi
prevăzuta, iar cel chemat sa răspundă săvârşeşte o fapta culpabila deoarece nu a
prevăzut-o şi nu a luat măsurile necesare pentru preîntâmpinarea sau evitarea
urmărilor sale prejudiciabile. Prin urmare, atâta vreme cât cursul valutar apare ca un
element total extern voinţei părţilor contractante, este corecta prezumţia ca părţile nu
aveau cum sa prevadă intr-un totul acest risc valutar.
Apelanta consideră că hipervalorizarea CHF constituie un eveniment
imprevizibil, viitor şi incert raportat la puterea de înţelegere a consumatorului, acesta
nu are cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar bancar care să-i permită
anticiparea unei creşteri accelerate a cursului de schimb si, în consecinţa, asumarea
în cunoştinţa de cauza a riscului valutar.
Conform art. 75 coroborat cu art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul
Consumului, contractele de credit pentru consum precum şi toate celelalte condiţii
aplicabile contractului trebuie sa conţină clauze clare, corecte, care sa nu determine
interpretări echivoce ale acestora şi pentru înţelegerea cărora să nu fie necesare
cunoştinţe de specialitate. Norma BNR nr. 17/2003 prevede obligaţia băncii de a
administra riscul diminuării lui prin organizarea adecvată a activităţii de creditare şi
exclude asumarea riscului operaţiunii de creditare de către consumator, iar o măsura
în acest sens o constituie îngheţarea cursului de schimb valutar la momentul
încheierii contractului, măsura ce corespunde cerinţelor echităţii şi bunei-credinţă.
Întrucât s-au schimbat împrejurările avute în vedere de părţi la momentul încheierii
contractului şi efectele actului juridic au ajuns sa fie altele decât cele pe care părţile
le-au stabilit iniţial, apelanta considerând ca se impune revizuirea efectelor
contractului în temeiul teoriei impreviziunii care odată cu intrarea în vigoare noului
Pagină 22 din 49
Cod civil beneficiază de o reglementare cu caracter general, reglementare care
constituie o transpunere legislativa a soluţiilor conturate în practica.
Conform art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar
„Plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni intre rezidenţi, care
fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, se realizează numai în moneda naţionala
(leu), cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2". Achitarea ratelor lunare în
temeiul unui contract de credit nu este prevăzuta în Anexa nr. 2 a Regulamentului
valutar astfel încât se impune ca executarea obligaţiilor decurgând din acest contract
sa se facă în moneda naţionala.
De asemenea, efectuarea plaţilor în valută implică suportarea unor costuri
suplimentare în sarcina consumatorului constând în comisioanele de schimb valutar
cu consecinţa împovărării consumatorului, determinând o onerozitate excesivă faţă
de obligaţia asumată, fapt contrar principiului echităţii şi bunei credinţe care trebuie
sa guverneze executarea contractului. Având în vedere acest aspect, denominarea
în moneda naţionala a plaţilor constituie o aplicare în fapt a prevederilor legale
precum şi a principiului echităţii, aceste prevederi naţionale fiind în deplina
concordanta cu dispoziţiile europene.
Pârâta intimată SC B. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea
acestuia ca nefondat, cu consecinţa menţinerii, ca temeinică şi legală a sentinţei
atacate.
Examinând apelul declarat de reclamantă prin prisma motivelor de apel şi a
prevederilor art. 466 şi urm. C.pr.civ., Curtea va constata că acesta este nefondat.
Astfel, din actele şi probele dosarului rezultă că la data de 25 iulie 2007 între
reclamanta Ş.L.L. și pârâta SC B. SA s-a încheiat contractul de credit ipotecar
numărul HL10740, prin care pârâta a acordat reclamantei un împrumut de 139.000
de franci elvețieni pentru o perioadă de 336 de luni.
Prin contractul de credit părţile au inserat o clauză contractuală prin care se
stabileşte că rambursarea ratelor lunare se va efectua de către împrumutat în
aceeaşi monedă în care a fost acordat creditul - art. 5.1 –, consacrând aşadar în
planul convenţiei principiul nominalismului monetar statuat atât de Codul civil de la
1865, cât şi de Codul Civil actualmente în vigoare.
Articolul 1578 din Codul civil de la 1865, în vigoare la data încheierii
contractului, prevede că „obligaţia ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna
pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o
scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să
restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât
în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii”.
Acelaşi principiu este consacrat şi de noul Cod civil care, în art. 2.164,
prevede că „(1) în lipsa unei stipulaţii contrare, împrumutatul este ţinut să restituie
aceeaşi cantitate şi calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creşterea sau
scăderea preţului acestora. (2) În cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume
de bani, împrumutatul nu este ţinut să înapoieze decât suma nominală primită,
oricare ar fi variaţia valorii acesteia, dacă părţile nu au convenit altfel”.
Pagină 23 din 49
Astfel, suma de rambursat urmează a fi determinată în raport cu suma efectiv
împrumutată, chiar şi în ipoteza unor eventuale modificări ale valorii monedei. Prin
urmare, obligaţia de restituire urmează să aibă loc în acelaşi număr de unităţi
monetare exprimate în convenţie, fără legătură cu eventuala schimbare a valorii între
punctul de plecare şi scadenţă.
Prin urmare nu poate fi vorba de o prevedere abuzivă inserată de bancă în
contract faptul că împrumutul a fost acordat în franci elveţieni, iar restituirea se face
în aceeaşi valută, deşi împrumutatul nu realizează câştiguri în această monedă, iar
pentru a restitui ratele lunare, el trebuie să procure această monedă de pe piaţă,
banca nefiind un factor care să influenţeze rata de schimb. Prin urmare cererea
reclamantei apare ca neîntemeiată, riscul valutar nefiind rezultatul unui abuz comis
de bancă, ci rezultatul evoluţiei pe piaţă a monedei creditului.
Prin contractul de credit nr. HL13811/12.07.2007, părţile au optat pentru
creditul în moneda CHF (art. 1.1), iar potrivit art. 5.1 rambursarea ratelor lunare se
face în moneda în care a fost acordat creditul. Astfel formulate clauzele în discuţie
apar a fi o aplicaţie şi o consecinţă firească a principiului nominalismului monetar
consacrat legislativ şi nu o sarcină plasată nelegal asupra consumatorului.
Cu privire la valorificarea în prezenta speţă a concluziilor CJUE în hotărârea
pronunţată în cauza C-26/13 (Kasler), instanţa reţine că între speţa pendinte şi cea
care a generat pronunţarea anterior identificatei hotărâri există o diferenţă esenţială
în sensul că în cazul acesteia din urmă petenţii au împrumutat o sumă exprimată în
forinţi maghiari (HUF), al căror echivalent a fost stabilit în franci elveţieni (CHF), iar
contractul prevedea că stabilirea cuantumului în CHF al împrumutului se efectua pe
baza cursului de schimb la cumpărare al acestei monede aplicat în ziua deblocării
fondurilor, împrumutaţii contestând în faţa instanţelor maghiare clauza care permitea
băncii calcularea ratelor lunare exigibile pe baza cursului de schimb la vânzarea
CHF.
Petenţii au prevalat natura abuzivă a clauzei, în măsura în care prevede,
pentru rambursarea împrumutului, aplicarea unui curs diferit de cel utilizat pentru
punerea la dispoziţie a acestuia.
Această cauză se înscrie în contextul ofertei de contracte de credit de consum
încheiate în monede străine. Recurgerea la acest tip de contracte, care constituie o
practică relativ curentă în anumite state membre ale Uniunii Europene şi care,
primafacie, poate fi considerată atractivă de împrumutaţi datorită ratei dobânzii,
inferioară celei aplicate în general, s a dovedit problematică, în urma crizei financiare
internaţionale de la sfârşitul anilor 2000, pentru numeroşi particulari, din cauza
deprecierii puternice a anumitor monede în raport cu moneda străină vizată (în
special francul elveţian). Aceşti particulari au fost obligaţi să ramburseze sume
lunare, exprimate în moneda naţională, considerabil mai mari decât cele pe care ar fi
trebuit să le achite dacă ar fi fost calculate pe baza ratei de schimb istorice, aplicabilă
la momentul deblocării împrumutului. Inconvenientele observate au fost atât de mari
încât, prin ricoşeu, sectorul bancar al anumitor state membre a fost considerabil
afectat de acestea (concluzii AG Wahl, pct. 1).
Pagină 24 din 49
Hotărârea CJUE amintită mai sus nu a statuat nimic cu privire la caracterul
nevalabil al vreunei clauze contractuale propriu-zise şi nici nu a impus modificarea
cursului de schimb agreat prin contract.
Curtea reţine că, în prezenta cauză, la momentul încheierii contractului nu se
putea stabili evoluţia viitoare a valorii francului elveţian, respectiv a liniei ascendente
sau descendente a cursului de schimb CHF/leu, pentru a putea fi imputată pârâtei
lipsa de informare a consumatorului cu privire la riscurile monedei creditului sau lipsa
de claritate şi inteligibilitate a clauzei.
Faptul că, anterior momentului la care a fost încheiat contractul, moneda CHF
a avut un curs fluctuant nu poate fi valorificat doar ca fiind o expresie a riscului ca în
viitor costul creditului să crească, aşa cum conchide reclamanta, ci lipsa de stabilitate
putea să genereze de asemenea ipoteza contrară, fiind de esenţa unui astfel de
contract că ambele părţi trebuie să accepte toate riscurile aferente cursului de
schimb asociate unui împrumut contractat într-o monedă diferită de cea în care sunt
încasate veniturile.
Referitor la critica apelantei cu privire la soluţia dată capătului de cerere prin
care s-a solicitat să se constate că a intervenit forţa majoră prevăzută la cap. 12 din
contractul de credit, Curtea consideră că în mod corect prima instanţă a respins
acest capăt de cerere, întrucât majorarea excesivă a valorii monedei CHF faţă de
moneda naţională nu poate fi asimilată forţei majore, întrucât fluctuaţia unui curs
valutar, oricât de mare ar fi aceasta, nu reprezintă un eveniment excepţional, precum
cazurile clasice de forţă majoră, constând în starea de război, cutremure, calamităţi
naturale etc.
Din analiza art. 107 din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia, „dispoziţiile art.
1271 din Codul civil privitoare la impreviziune se aplică numai contractelor încheiate
după intrarea în vigoare a Codului civil", rezultă că aceasta dispoziţie cu caracter
general poate fi invocată doar pentru contractele încheiate după intrarea în vigoare a
noului Cod civil.
Codul civil din 1865, sub imperiul căruia a fost încheiat contractul de credit, nu
conţinea o dispoziţie cu caracter general privind impreviziunea, ci numai câteva
aplicaţii legale particulare ale acesteia. Mai mult, impreviziunea fiind o excepţie de la
principiul pacta sunt servanda trebuie să fie expres prevăzută de lege. Prin urmare,
întrucât nu există niciun temei legal care să permită instanţei să dispună adaptarea
contractului de credit în temeiul impreviziunii, rezultă că solicitările apelantei în acest
sens sunt neîntemeiate.
În ceea ce priveşte prevederile Regulamentului BNR nr. 4/2005 privind regimul
valutar, este adevărat că acesta consacră prin art. 3 alin. (1) regula plăţilor în
monedă naţională între rezidenţi, însă alin. (3) al aceluiaşi articol permite realizarea
de „operaţiuni (...) şi în valută, numai pe baza acordului de voinţă al plăţilor". Odată
încheiată convenţia de credit prin care s-a acordat un împrumut în valută şi s-a
convenit achitarea ratelor în aceeaşi monedă, apelanta nu mai poate invoca regulile
care guvernează regimul valutar şi de la care a înţeles să excepteze contractul pe
care l-a încheiat cu pârâta.
Pagină 25 din 49
Pentru considerentele mai sus expuse, neexistând motive de schimbare sau
anulare a sentinţei apelate, în baza art. 480 de procedură civilă, Curtea va respinge
apelul declarat de reclamanta Ş.L.L. împotriva sentinţei civile nr. 489/10.07.2015,
pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 710/30/2015.
4. Contestaţie împotriva hotărârii adunării creditorilor prin care s-a adoptat
planul de reorganizare. Decăderea debitoarei din dreptul de a depune un
astfel de plan. Conţinutul interdicţiei legale. Stricta interpretare şi
aplicare a normelor incidente. Respingerea contestaţiei
- Legea nr. 85/2006 : art. 14, art. 15, art. 33 alin. (1) şi alin. (2)
Potrivit art. 33 alin. (1), şi (2) din Legea nr. 85/2006, în termen de 48 de ore de
la înregistrarea cererii creditorului îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii
insolvenţei, judecătorul-sindic va comunica cererea, în copie, debitorului; în termen
de 10 zile de la primirea copiei, debitorul trebuie fie să conteste, fie să recunoască
existenţa stării de insolvenţă; dacă debitorul contestă starea de insolvenţă, iar
contestaţia sa este ulterior respinsă, el nu va mai avea dreptul să solicite
reorganizarea judiciară.
Conform regulilor generale de interpretare, un text legal prin care se restrânge
un drept sau prin care o persoană este decăzută din exercitarea acestuia este de
strictă interpretare.
În speță, recurenta-debitoare, astfel cum rezultă din sentința comercială nr.
1150/8.11.2011 a T.V., a arătat că este de acord cu intrarea sa în procedura
insolvenței, contestând în prealabil doar creanțele creditorilor declanșatori.
Pe cale de consecință, recurenta-debitoare nu era decăzută din dreptul de a
propune un plan de reorganizare, astfel încât contestația intimatei-creditoare nu putea
fi admisă de judecătorul-sindic pentru acest motiv.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,
Decizia civilă nr. 413/R din 19 noiembrie 2015, Conf.univ.dr. M.B.
Prin sentinţa civilă nr. 13/JS/CC/12.02.2015 pronunţată în dosarul nr.
4389/91/2010/a14, Tribunalul Caraş-Severin a respins cererea de suspendare a
soluţionării prezentei cauze formulată de reprezentantul debitorului SC V.P. SA.
A admis contestaţia formulată de reclamanta-creditoare C.B. SA şi în
consecinţă, a dispus anularea hotărârii Adunării creditorilor debitorului SC V.P. SA
din data de 16.01.2014.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că prin contestaţia formulată,
reclamanta C.B. SA a solicitat să se constate nelegalitatea Hotărârii Adunării
Generale a creditorilor din data de 16.01.2014 şi să se dispună desfiinţarea acesteia,
cu motivarea că în data de 16.01.2014 a fost stabilită şedinţa Adunării creditorilor
Pagină 26 din 49
având ca ordine de zi „Votarea planului de reorganizare al societăţii debitoare SC
V.P. SA”, propus de reprezentanţii debitorului. Prin votul dat în şedinţa respectivă
contestatoarea a arătat că au fost încălcate dispoziţiile art. 94 alin. (1) lit. a) raportat
la art. 33 alin. (4), alin. (6) Legea nr. 85/2006, care stipulează că planul de
reorganizare putea fi formulat doar de către administratorul judiciar sau de către
creditorii care deţin cel puţin 20% din valoarea masei credale; votarea planului de
reorganizare propus şi depus de o persoană care şi-a pierdut calitatea de a depune
un plan de reorganizare încalcă dispoziţiile art. 94 alin. (1) din Legea nr. 85/2006;
şedinţa adunării din data 16.01.2014 nu putea avea ca obiect discutarea planului de
reorganizare, întrucât planul de reorganizare a fost depus de către o persoana
decăzută, conform art. 33 alin. (4), din dreptul de a mai propune un plan de
reorganizare.
Debitoarea SC V.P. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat
respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei, arătând că prin adresa nr.
2561/08.11.2011, a adus la cunoştinţă instanţei că este de acord cu deschiderea
procedurii insolvenţei şi intrarea în reorganizare, astfel că intenţia acesteia de
reorganizare şi de a depune un plan de reorganizare, reiese atât din dispozitivul
sentinţei comerciale nr. 1150/2011, precum şi din Raportul privind cauzele şi
împrejurările care au dus la starea de insolvenţă a debitoarei; că administratorul
judiciar care a întocmit Raportul privind cauzele şi împrejurările care au dus la
insolvenţa debitoarei SC V.P. SA. şi-a manifestat disponibilitatea de a întocmi un
plan de reorganizare sau de a colabora pentru întocmirea acestuia.
Ca urmare a faptului că nu a contestat starea de insolvenţă, ci doar calitatea
de creditori şi legalitatea sumelor pretinse, nu pot fi invocate dispoziţiile art. 33 alin.
(2) din Legea nr. 85/2006.
Faţă de această contestaţie, judecătorul sindic a reţinut că prin sentinţa
comercială nr. 1150/08.11.2011, pronunţată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr.
4389/91/2010, publicată în BPI nr. 12660/25.11.2011, a fost respinsă contestaţia
debitoarei SC V.P. SA formulată împotriva acţiunii introduse de creditoarea SC B.
SRL, fiind deschisă, în temeiul art. 33 alin. (4) din Legea nr. 85/2006, procedura
generală a insolvenţei împotriva societăţii debitoare.
În procesul-verbal al şedinţei Adunării Creditorilor votul creditorilor a fost
consemnat astfel:
În grupa creanţelor garantate, prevăzută de articolul 100 lit. a din Legea
85/2006, creditorii garantaţi au votat, cu 100% din total grupa de vot, pentru
respingerea planului: C.B. SA deţinând 89,02% din creanţele înscrise în categoria
creanţelor garantate a comunicat pe data de 16.01.2014 punctul de vedere în sensul
că nu aprobă planul, DGRFP Galaţi – AFP Vrancea - prin punctul de vedere transmis
în data de 16.01.2014 a comunicat administratorului judiciar că nu aprobă planul de
reorganizare propus de administratorul special al SC V.P. SA.
În grupa creanţelor salariate prevăzută de art. 100 lit. b) din Legea nr.
85/2006, salariaţii ce deţin 68,15% din masa credală înscrisă în aceasta grupă au
votat pentru aprobarea planului de reorganizare.
Pagină 27 din 49
În grupa creanţelor bugetare, creditorul Autoritatea pentru Administrarea
Arhivelor Statului, ce deţine 78,48% din grupa creanţelor bugetare, a votat pentru
aprobarea Planului de reorganizare, cu amendamentul că trebuie corectat planul de
reorganizare, în sensul modificării sumelor datorate AAAS în planul de distribuţie
către creditorii bugetari
În grupa creanţelor chirografare, creditorii ce deţin 53,36% din aceasta grupă,
au votat pentru aprobarea Planului de reorganizare.
Conform celor menţionate în procesul-verbal al şedinţei adunării creditorilor
din data de 16.01.2014, prima instanţă a constatat că planul de reorganizare propus
de administratorul special a fost votat de către trei categorii de creanţe: categoria
creanţelor salariale, categoria creanţelor bugetare şi categoria creditorilor
chirografari.
Potrivit articolului 33 alin. (2) din Legea 85/2006, în termen de 10 zile de la
primirea copiei cererii creditorului, debitorul trebuie să conteste, fie să recunoască
existenţa stării de insolvenţă. Dacă debitorul contestă starea de insolvenţă, iar
contestaţia sa este ulterior respinsă, el nu va mai avea dreptul să solicite
reorganizarea judiciară, iar potrivit art. 33 alin. (4) din Legea 85/2006 dacă
judecătorul-sindic stabileşte că debitorul este în stare de insolvenţă, îi va respinge
contestaţia şi va deschide, printr-o sentinţă, procedura generală, situaţie în care un
plan de reorganizare poate fi formulat numai de către administratorul judiciar sau de
către creditorii deţinând împreună sau separat minimum 20% din valoarea masei
credale şi numai dacă aceştia îşi exprimă intenţia de a depune un plan în termenul
prevăzut la art. 59 alin. (1), respectiv la art. 60 alin. (2).
Conform sentinţei comerciale nr. 1150/2011 pronunţată de Tribunalul Vrancea
în dosarul nr. 4389/91/2010, publicată în BPI nr. 12660/25.11.2011, rezultă că
debitoarea a contestat starea de insolvenţă, având în vedere cererea formulată de
către creditoarea SC B. SRL Constanta. În condiţiile în care contestaţia la cererea de
deschidere a procedurii insolventei formulată de către creditoarea SC B. SRL
Constanţa a fost respinsă ca neîntemeiată, consecinţa acestui fapt este aceea că
planul de reorganizare în cazul debitoarei SC V.P. SA poate fi formulat doar de către
administratorul judiciar sau de către creditorii deţinând împreună cel puţin 20% din
valoarea masei credale.
Aşadar, votarea planului de reorganizare propus şi depus de o persoana care
şi-a pierdut calitatea de a depune plan de reorganizare în conformitate cu dispoziţiile
art. 94 alin.(1) lit. a) din Legea nr. 85/2006, încalcă prevederile art. 33 alin. (2) din
Legea nr. 85/2006.
În aceste condiţii, şedinţa Adunării Creditorilor SC V.P. SA din data de
16.01.2014 nu putea avea ca obiect discutarea planului de reorganizare, depus de
către debitoare, prin administratorul special, aceasta fiind decăzută potrivit
dispoziţiilor art. 33 alin. (4) din dreptul de a mai propune un plan de reorganizare.
Conform prevederilor art. 14 alin. (7) din Legea nr. 85/2006, hotărârea adunării
creditorilor poate fi desfiinţată de judecătorul-sindic pentru nelegalitate, la cererea
creditorilor care au votat împotriva luării hotărârii respective şi au făcut să se
Pagină 28 din 49
consemneze aceasta în procesul-verbal al adunării, precum şi la cererea creditorilor
îndreptăţiţi să participe la procedura insolvenţei, care au lipsit motivat de la şedinţa
adunării creditorilor.
Aşadar, temeiurile pentru care judecătorul sindic poate desfiinţa o hotărâre a
adunării creditorilor sunt doar cele legate de încălcarea procedurii obligatorii
reglementate de prevederile art. 13, art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 85/2006, deci
motive de nelegalitate, şi nu de netemeinicie.
Având în vedere că în şedinţa Adunării creditorilor debitoarei SC V.P. SA, din
data de 16.01.2014 a fost aprobat planul de reorganizare a debitoarei propus de o
persoană decăzută din dreptul de a propune un plan de reorganizare, judecătorul
sindic a admis contestaţia formulată de reclamanta-creditoare C.B. SA, împotriva
hotărârii Adunării Creditorilor debitoarei SC V.P. SA din data de 16.01.2014, şi a
dispus anularea acesteia.
Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat recurs debitoarea SC V.P. SA, prin
administrator special T.A., solicitând admiterea recursului şi modificarea sentinţei
recurate în sensul admiterii în principal a cererii de cererii de suspendare formulate în
baza art. 244 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă până la soluţionarea
irevocabila a dosarului nr. 4389/91/2010/a16 şi a desfiinţării sentinţei cu privire la
soluţia de admitere a contestaţiei pe fond, urmând a casa sentinţa şi a trimite cauza
spre rejudecarea fondului după repunerea pe rol la încetarea suspendării, iar în
subsidiar, dacă se menţine soluţia de respingere a suspendării, solicită pe fond,
modificarea sentinţei recurate în sensul respingerii contestaţiei ca neîntemeiată.
Recurenta susţine că parcursul procesual a fost în sensul ca debitoarea să
întocmească planul de reorganizare, iar cele menţionate în dispozitivul sentinţei sunt
doar greşeli de consemnare ce vin în contradicţie cu cererile din dosar; că prin
sentinţa de deschidere a procedurii s-a reţinut că debitoarea a solicitat deschiderea
procedurii insolvenţei şi intrarea în reorganizare, iar ulterior a reţinut că referitor la
contestaţia pe care o formulase debitoarea faţă de întinderea creanţei creditoarei SC
B. SRL, apărătorul creditoarei a susţinut că nu se impune continuarea efectuării
completării la raportul de expertiză, dându-se cuvântul pe fondul contestaţiei doar
creditoarei, iar debitoarea care promovase iniţiat contestaţia nu a pus deloc concluzii
pe aceasta, tocmai pentru că a înţeles să renunţe la ea şi să-şi susţină doar cererea
de deschidere a procedurii şi intrarea în reorganizare.
Se mai arată că judecătorul-sindic a reţinut că debitorul se află în stare de
insolvenţă, stare cunoscută de debitoare, care a fost de acord cu deschiderea
procedurii, deşi debitoarea nu şi-a mai susţinut contestaţia împotriva SC B. SRL/,
nepunând deloc concluzii pe aceasta şi renunţând, implicit, la ea; că totuşi instanţa s-
a pronunţat pe fondul cererii, respingând-o ca neîntemeiată, în condiţiile în care şi
creditoarea a susţinut că nu mai are continuarea administrării probatoriului.
Recurenta debitoare consideră că în mod eronat în dispozitivul sentinţei s-a
reţinut pronunţarea pe fondul contestaţiei împotriva creanţei SC B. SRL, sentinţa
cuprinzând dispoziţii contradictorii, întrucât debitoarea nu putea să aibă o poziţie
Pagină 29 din 49
procesuala contradictorie, respectiv pe de o parte să conteste starea de insolvenţă,
iar pe de altă parte să solicite deschiderea procedurii.
Creditoarea-intimată C.B. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea ca
nefondat a recursului şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei atacate.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Prima instanță a admis contestația formulată de creditoarea C.B. SA și a
dispus anularea Hotărârii Adunării Creditorilor debitoarei SC V.P. SA din data de
16.01.2014, prin care a fost aprobat planul de reorganizare propus de către debitoare,
cu motivarea că aceasta era decăzută din dreptul de a propune un asemenea plan.
Se constată că prin sentința comercială nr. 1150/8.11.2011 pronunțată de
Tribunalul Vrancea în dosarul nr. 4389/91/2010 a fost respinsă contestația formulată
de debitoare la cererea de deschidere a procedurii insolvenței formulată de creditoarea
SC B. SRL.; a fost anulată contestația formulată de către debitoare la cererea de
deschidere a procedurii insolvenței formulată de creditoarea A.D. SA Panciu ca
insuficient timbrată; a fost anulată cererea formulată de creditoarea V.C.R.U. ca
netimbrată și, în consecință, a fost respinsă contestația debitoarei față de această
cerere ca fiind rămasă fără obiect; au fost admise cererile formulate de creditorii SC B.
SRL și SC A. SA și a fost deschisă procedura generală a insolvenței față de
debitoarea SC V.P. SA
În practicaua acestei hotărâri se menționează că judecătorul-sindic a pus în
discuție cererea formulată de debitoarea SC V.P. SA la data de 8.11.2011, prin care a
arătat că este de acord cu deschiderea procedurii insolvenței și intrarea în
reorganizare.
Potrivit art. 33 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 85/2006, în termen de 48 de ore
de la înregistrarea cererii creditorului îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii
insolvenţei, judecătorul-sindic va comunica cererea, în copie, debitorului; în termen
de 10 zile de la primirea copiei, debitorul trebuie fie să conteste, fie să recunoască
existenţa stării de insolvenţă; dacă debitorul contestă starea de insolvenţă, iar
contestaţia sa este ulterior respinsă, el nu va mai avea dreptul să solicite
reorganizarea judiciară.
Conform regulilor generale de interpretare, un text legal prin care se restrânge
un drept sau prin care o persoană este decăzută din exercitarea acestuia este de
strictă interpretare.
Se observă că norma menționată mai sus instituie sancțiunea decăderii din
dreptul de a propune un plan de reorganizare pentru debitorul care contestă starea
sa de insolvență, iar nu existența sau întinderea creanței creditorului care a formulat
cererea de deschidere a procedurii insolvenței față de debitoare.
Cu alte cuvinte, doar în măsura în care debitoarea susține că are lichiditățile
necesare pentru achitarea datoriilor sale exigibile, deși în realitate nu deține aceste
mijloace, este sancționat de legiuitor prin pierderea dreptului său de a solicita
reorganizarea.
Pagină 30 din 49
Acest fapt este o consecință a obligației pe care o are o societate aflată în
insolvență de a declanșa procedura insolvenței, întrucât continuarea activității sale în
aceste condiții este de natură să aducă prejudicii celorlalți comercianți.
În schimb, în speță, recurenta-debitoare, astfel cum rezultă din sentința
comercială nr. 1150/8.11.2011 a Tribunalului Vrancea, a arătat că este de acord cu
intrarea sa în procedura insolvenței, contestând în prealabil doar creanțele creditorilor
declanșatori.
Pe cale de consecință, recurenta-debitoare nu era decăzută din dreptul de a
propune un plan de reorganizare, astfel încât contestația intimatei-creditoare C.B. SA
nu putea fi admisă de judecătorul-sindic pentru acest motiv.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 Cod procedură civilă, Curtea va
admite recursul formulat de recurenta-debitoare SC V.P. SA prin administrator
special T.A., în contradictoriu cu intimatul-administrator judiciar C. SPRL şi cu
intimata-creditoare C.B. SA împotriva sentinţei civile nr. 13/JS/CC/12.02.2015
pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin; va modifica sentinţa recurată în sensul că va
respinge contestaţia creditoarei C.B. SA.
5. Contestaţia la tabelul definitiv al creanţelor pentru motivul stingerii
tuturor creanţelor prin plată. Opunerea nulităţii plăţilor de stingere a
creanţelor, pe cale incidentală. Respingerea contestaţiei. Omisiunea
pronunţării asupra sancţiunii nulităţii. Recurs. Constatarea caracterului
interdependent al efectelor date de plata creanţelor şi de sancţiunea
nulităţii plăţilor. Casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei
- Constituţia României: art. 21
- Legea nr. 85/2006: art. 46, art. 75
- Codul de procedură civilă de la 1865: art. 312 alin. (3), alin. (5), alin. (61)
Încă de la introducerea contestaţiei, iniţial la data de 02.09.2014 şi până în
cadrul procesual finalizat cu sentinţa supusă prezentului recurs, în cauză sa ridicat
problema de drept referitoare la nulitatea versus validitatea plăţilor efectuate de
debitoare după afişarea tabelului definitiv de creanţe prin care aceiaşi debitoare a
stins toate creanţele existente împotriva sa la datele de 18.05 şi 29.10.2012.
Cu toate acestea Tribunalul nu a verificat niciodată cel puţin două aspecte:
dacă sunt incidente dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 85/2006, cu referire la nulitatea
plăţilor efectuate de debitor, după deschiderea procedurii insolvenţei; dacă aceste
plăţi sunt valide, în condiţiile în care au fost efectuate de alţi subiecţi decât
debitoarea. Asemenea verificări erau necesare deoarece motivului contestaţiei la
tabelul definitiv privind stingerea creanţelor prin plata acestora, în contul debitoarei, i
Pagină 31 din 49
s-a opus nevaliditatea plăţilor, în condiţiile plasării acestor plăţi după afişarea
tabelului definitiv al creanţelor.
În raport de acest deznodământ, judecătorul sindic avea obligaţia de a
tempera desfăşurarea în continuare a procedurii, astfel încât constatarea validităţii
sau invalidităţii plăţilor să se reflecte în procedura insolvenţei debitoarei, în mod
corect, fie în sensul închiderii procedurii pentru atingerea scopului stingerii creanţelor
în mod voluntar, fie în sensul lichidării patrimoniului debitoarei în vederea plăţii
creditorilor ale căror creanţe au supravieţuit tabelului definitiv consolidat.
Prin urmare Curtea constată că, prima instanţă nu a soluţionat cauza în
întregime şi nu s-a pronunţat asupra raportului constând în validitatea sau nulitatea
plăţilor efectuate în contul debitoarei, prin care s-au stins creanţele creditorilor înscrişi
în tabelul definitiv, motiv pentru care a pronunţat o soluţie nelegală şi netemeinică.
Curtea nu are posibilitatea de a soluţiona pentru prima dată, în recurs, acest raport
întrucât ar răpi părţilor primul grad de jurisdicţie, iar prin aceasta ar aduce o
încălcare gravă a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 21 din Constituţia
României, în favoarea aceloraşi părţi.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,
Sentinţa civilă nr. 433 din 9 decembrie 2015, Conf.univ.dr. M.B.
Prin sentinţa civilă nr. 1392/17.09.2015 pronunţată de Tribunalul Arad în
dosar nr. 1729/63/2912/A1.1** s-a respins contestaţia formulată de formulată de
contestator debitor SC C. SRL, prin administrator special N.M. împotriva tabelului
definitiv al creanţelor întocmit de lichidatorul judiciar intimat Cabinet Individual de
Insolvenţă V.C., în dosar 1729/63/2012/a1, privind administrarea procedurii de
insolvenţă faţă de debitoarea SC C. SRL, în contradictoriu cu creditorii Primăria
mun. Craiova – Direcţia Impozite şi Taxe, Administraţia Judeţeană a Finanţelor
Publice Dolj – AFP Craiova şi I.T.M. Dolj.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că prin contestaţia formulata de
către contestatorul debitor SC C. SRL, prin administrator special N.M., se arata ca în
mod greşit au fost înscrise de către lichidatorul judiciar în tabelul definitiv de creanţe
al debitoarei sumele de 27.545 lei solicitată de Primăria Craiova şi 1.678 lei solicitată
de AFP Craiova şi nu au fost avute în vedere plăţile efectuate de debitor după data
deschiderii procedurii insolventei.
Din înscrisurile depuse, respectiv Adresa nr. 21556/15.02.2012 Direcţia
Impozite şi taxe din cadrul Primăriei Craiova a comunicat ca exista un debit restant
de 27.545 lei, ce reprezintă impozit pe clădiri şi cheltuieli de executare.
Aceasta suma a fost înscrisă în tabelul definitiv de creanţe depus la grefa
Tribunalului Dolj la data de 20.03.2012 şi cel din 3.04.2012, la care nu au fost
formulate contestaţii.
Cu referire la creanţa deţinuta de creditorul AFP Craiova, în suma de 1.678 lei
şi aceasta a fost înscrisa în tabelul definitiv de creanţe, necontestat.
Pagină 32 din 49
Nu este contestat aspectul potrivit căruia ulterior definitivării tabelului de
creanţe, respectiv la data de 18.05.20120 si 29.10.2012 aceste sume de bani au fost
achitate, din proprie iniţiativă, fără ca lichidatorul judiciar să cunoască acest aspect şi
fără aprobarea judecătorului sindic.
Dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 prevăd ca ”în afară de
cazurile prevăzute la art. 49 sau de cele autorizate de judecătorul sindic, toate actele,
operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii sunt nule”.
Cum în speţă nu ne aflam în situaţia art. 49 din Legea insolventei, plăţile
făcute sunt nule.
Cu toate acestea, lichidatorul judiciar a ţinut cont de plăţi - la momentul
distribuirii sumelor către creditori şi din înscrisurile depuse rezultă că nu au fost
achitate sume dublate către cei doi creditori, respectiv Primăria Craiova si AFP
Craiova.
Pentru considerentele mai sus invocate, judecătorul sindic a dispus
respingerea contestaţiei formulate de contestator debitor SC C. SRL, prin
administrator special N.M. împotriva tabelului definitiv al creanţelor întocmit de
lichidatorul judiciar intimat Cabinet Individual de Insolvenţă V.C., privind
administrarea procedurii de insolvenţă faţă de debitoarea SC C. SRL., în
contradictoriu cu creditorii Primăria mun. Craiova – Direcţia Impozite şi Taxe,
Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj –A.F.P. Craiova ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs debitoarea SC C. SRL prin
administrator special N.M. solicitând admiterea recursului împotriva Sentinţei
nr.1392/17.09.2015 pronunţata de către Tribunalul Timiş în dosarul
1729/63/2012/A1.1**, casarea acesteia şi trimiterea la judecătorul sindic în vederea
analizării probelor prezentate împotriva lichidatorului judiciar.
În motivare se arată că plăţile către creditori au fost efectuate de către asociaţi
din fondurile proprii şi nu de către debitoare. Această operaţiune a fost practic o
acţiune de creditare a SC C. SRL şi prin care s-a stins o obligaţie pe care persoana
juridica o avea către terţi
Această operaţiune comerciala este reglementata de Codul civil de la 1864
care la art.1093 stabileşte "obligaţia poate fi achitată de o persoană neinteresată;
această persoana trebuie însă să lucreze în numele şi pentru achitarea debitorului.
Asociaţii sunt persoane interesate şi prin urmare plăţile efectuate de ei prin
creditarea societăţii si achitarea datoriilor acesteia are interesul sa efectueze plata
datoriilor.
Chiar daca s-ar considera o liberalitate pentru SC C. SRL acest fapt nu a
prejudiciat creditorii/ ba mai mult aceştia si-au încasat datoriile înscrise la masa
credală.
Recurenta precizează ca a depus la dosarul de faliment chitanţele prin care
am arătat ca toate sumele evidenţiate in tabelul definitiv al creanţelor au fost achitate.
În aceste condiţii daca lichidatorul judiciar ar fi considerat plăţi ilegale ar fi
cerut anularea ca frauduloase conform art. 77 din Legea nr. 85/2006.
Pagină 33 din 49
Examinând în fond recursul declarat prin prisma motivului de casare invocat
de recurentă, cu solicitarea trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, potrivit
art. 304 ind. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că recursul este fondat,
urmând a fi admis, pentru următoarele considerente.
Astfel, prima instanţă respingând contestaţia recurente reţine că deşi după
afişarea tabelului definitiv de creanţe al debitoarei, creanţele creditorilor au fost stinse
prin plată, asemenea plăţi nu sunt valabile şi oricum nu au fost aduse la cunoştinţa
lichidatorului judiciar, condiţii în care acesta din urmă nu trebuia să ţină seama de
plăţile făcute şi a avut îndreptăţirea să continue procedura inclusiv cu plata
creditorilor în urma valorificării activelor debitoarei.
Curtea relevă că această cauză a suferit mai multe casări cu trimitere spre
rejudecare, de fiecare dată instanţa de control judiciar dispunând casarea pentru
erori diferite ale primei instanţe.
Cu toate acestea încă de la introducerea contestaţiei, iniţial la data de
02.09.2014 şi până în cadrul procesual finalizat cu sentinţa supusă prezentului
recurs, în cauză sa ridicat problema de drept referitoare la nulitatea versus validitatea
plăţile efectuate de debitoare după afişarea tabelului definitiv de creanţe prin care
aceiaşi debitoare a stins toate creanţele existente împotriva sa la datele de 18.05 şi
29.10.2012. Chitanţele de plată a acestor creanţe se află în dosarul de fond iniţial
înregistrat al Tribunalul Timiş la filele 6-10. Cu toate acestea Tribunalul nu a verificat
niciodată cel puţin două aspecte: dacă sunt incidente dispoziţiile art. 46 din Legea nr.
85/2006, cu referire la nulitatea plăţilor efectuate de debitor, după deschiderea
procedurii insolvenţei; dacă aceste plăţi sunt valide, în condiţiile în care au fost
efectuate de alţi subiecţi decât debitoarea. Asemenea verificări erau necesare
deoarece motivului contestaţiei la tabelul definitiv privind, stingerea creanţelor prin
plata acestora, în contul debitoarei, i s-a opus nevaliditatea plăţilor în condiţiile
plasării acestor plăţi după afişarea tabelului definitiv al creanţelor.
Este în afara oricăror îndoieli că lichidatorul judiciar a ridicat problema
invalidării plăţilor debitoarei pentru stingerea creanţelor, adevărat însă că pe cale
incidentală, adică în cadrul procesual creat prin contestaţia administratorului special.
În raport de aceste aspecte judecătorul sindic avea obligaţia legală de a pune în
discuţia părţilor necesitatea soluţionării acestei apărări şi de a se pronunţa asupra
acestei probleme, inclusiv prin dispozitiv. În raport de acest deznodământ judecătorul
sindic avea obligaţia de a tempera desfăşurarea în continuare a procedurii, astfel
încât constatarea validităţii sau invalidităţii plăţilor să se reflecte în procedura
insolvenţei debitoarei, în mod corect, fie în sensul închiderii procedurii pentru
atingerea scopului stingerii creanţelor în mod voluntar, fie în sensul lichidării
patrimoniului debitoarei în vederea plăţii creditorilor ale căror creanţe au supravieţuit
tabelului definitiv consolidat.
Prin urmare Curtea constată că, pe de o parte prima instanţă nu a soluţionat
cauza în întregime şi nu s-a pronunţat asupra raportului constând în validitatea sau
nulitatea plăţilor efectuate în contul debitoarei, prin care s-au stins creanţele
creditorilor înscrişi în tabelul definitiv, motiv pentru care a pronunţat o soluţie nelegală
Pagină 34 din 49
şi netemeinică. Curtea nu are posibilitatea de a soluţiona pentru prima dată, în
recurs, acest raport întrucât ar răpi părţilor primul grad de jurisdicţie, iar prin aceasta
ar aduce o încălcare gravă a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 21 din
Constituţia României, în favoarea aceloraşi părţi.
Fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 312 alin. (3), alin. (5) alin. (6)
şi alin. (6) ind. 1 din Codul de procedură civilă, constatând că primeşte aplicare şi art.
304 ind. 1 Cod procedură civilă cu referire la necercetarea fondului, în întregime, de
către prima instanţă, respectiv că s-a solicitat în cauză casarea sentinţei atacate cu
trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiaşi instanţă, că în plus, instanţa de recurs nu
poate da o dezlegare în drept, pentru prima dată, în recurs asupra raportului privind
validitatea/nulitatea plăţilor, efectuate în contul debitoare, că pentru o justă
soluţionare a cauzei şi o deplină cercetare asupra acestor probleme de drept, prin
luarea în dezbatere contemporană a acestora în faţa aceleiaşi instanţe, este
necesară casarea sentinţei inclusiv cu trimitere spre rejudecare, Curtea va admite
recursul declarat recursul declarat de debitoare prin administrator special şi va casa
sentinţa atacată cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe Tribunalul Timiş prin
judecător sindic. Cu prilejul rejudecării prima instanţă va stabili pe bază de cercetări
judecătoreşti raportul validităţii/nulităţii plăţilor efectuate în contul debitoarei, efectele
acestor plăţi faţă de creditorii ale căror creanţe au fost stinse astfel şi faţă de
necesitatea continuării procedurii, pronunţându-se în mod corespunzător atât asupra
contestaţiei cât şi asupra validităţii/nulităţii plăţilor.
6. Închiderea procedurii anterior punerii în executare a hotărârii
judecătoreşti de obligare a uneia din persoanelor prevăzute de art. 138
alin. (1) din Legea nr. 85/2006 la plata pasivului debitoarei. Intervenirea
insolvenţei persoanei obligate la pasiv. Cererea de înscriere a
creditorilor debitoarei în tabelul de creanţă al persoanei obligate să
suporte pasivul debitoarei. Respingerea cererii. Contestaţie.
Admisibilitate
- Legea nr. 85/2006: art. 138, art. 142
Dacă executarea silită de drept comun nu se poate derula, având în vedere că
pârâta SC C. SA se află în procedură de insolvenţă, toţi cei înscrişi în tabelul
debitorului SC T.P. SRL îşi păstrează calitatea de creditori şi sunt îndrituiţi a-şi
îndestula creanţa ca urmare a executării silite a pârâtei, astfel încât singura lor
opţiune, într-o astfel de ipoteză este de a apela la executarea silită colectivă faţă de
fosta pârâtă din dosar şi, prin urmare, de a se înscrie în tabelul de creanţe al acesteia
din urmă.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,
Decizia civilă nr. 421/R din 25 noiembrie 2015, Conf.univ.dr. M.B.
Pagină 35 din 49
Prin sentinţa civilă nr. nr. 864/23.09.2015 pronunţată de Tribunalul Arad în
dosar nr. 7056/108/2012/a29, s-a respins contestaţia formulată de creditorul
Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului – AAAS (fosta AVAS) Bucureşti
împotriva măsurii practicianului în insolvenţă de a nu înscrie creanţa creditorului în
tabelul creanţelor din procedura insolvenţei debitorului SC I. A. SA.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut că, creditorul-contestator a
solicitat înscrierea la masa credală cu suma de 464,74 lei cu rangul de preferinţă
prevăzut de art. 121 alin, (1) pct. 2 din Legea nr. 85/2006 privind procedura
insolvenţei. Ca şi temei al creanţei a invocat sentinţa comercială nr. 163/2011,
pronunţată de Tribunalul Arad Secţia Comercială în dosar nr. 5710/108/2010, prin
care SC C. SA a fost obligat, în baza art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind
procedura insolvenţei, să plătească din averea sa pasivul de 2.945.971,46 lei al
debitorului SC T.P. SRL, societate faţă de care ulterior s-a închis procedura
insolvenţei.
La cererea Administraţiei Județene a Finanţelor Publice Arad, practicianul în
insolvenţă a înscris în tabelul preliminar de creanţe al debitorului SC C. SA, creanţa
stabilită prin sentinţa amintită, ca şi creanţă chirografară.
În speţă este situaţia particulară în care executarea silită împotriva
persoanelor prevăzute la art. 138 alin. (1) se efectuează faţă de SC C. SA, societate
în insolvenţă, primând dispoziţiile din Legea nr. 85/2006 privind procedura
insolvenţei, care prevăd înscrierea tuturor creditorului la masa credală.
În baza sentinţei comerciale nr. 163/2011 din dosar 5710/108/2010, s-a
obţinut o creanţă chirografară a SC T.P. SRL faţă de SC C. SA, creanţă care, în
urma închiderii procedurii insolvenţei SC T.P. SRL, putea fi solicitată de oricare dintre
creditorii înscrişi în tabelul creanţelor acestei din urmă societăţi, sumele obţinute
urmând a fi repartizate însă între creditorii SC T.P. SRL conform ordinii de prioritate
din acest tabel.
Deci în mod corect practicianul în insolvenţă a înscris, la cererea formulată de
Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, respectiva creanţă în tabelul
creanţelor debitorului SC C. SA, ca şi creanţă chirografară.
Creditorul-contestator Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului –
AAAS nu are, în baza sentinţei amintite, o creanţă directă faţă de SC C. SA.
Reciproc, SC C. SA nu are o obligaţie directă faţă de Autoritatea pentru
Administrarea Activelor Statului – AAAS, rezultând din aceeaşi sentinţă. Prin urmare
Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului – AAAS nu poate înscrie direct
creanţa sa în tabelul creanţelor SC C. SA, nici ca sumă nici ca ordine de preferinţă ci
poate doar participa la distribuirea sumelor recuperate, aspect care nu face însă
obiectul prezentului litigiu.
În ce priveşte Decizia nr. 6/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceasta
stabileşte prioritatea executării potrivit Codului de Procedură Fiscală faţă de
executarea prin executor judecătoresc, însă doar în situaţia concursului dintre
Pagină 36 din 49
creditori fiscali şi ceilalţi creditori ai unui debitor care nu este în insolvenţă, nefiind
aplicabilă în cazul de faţă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs creditoarea Autoritatea pentru
Administrarea Activelor Statului – AAAS (fosta AVAS) Bucureşti, solicitând admiterea
acestuia, modificarea sentinţei recurate şi, pe cale de consecinţă, înscrierea
creditoarei AAAS în tabelul definitiv de creanţe, cu suma solicitată în cererea de
admitere a creanţei.
În motivare, arată că, SC C. SA a fost obligată prin sentinţa comercială nr.
163/18.01.2011 pronunţata de Tribunalul Arad în dosarul nr. 5710/108/2010,
irevocabilă prin decizia civilă nr. 1295/16.06.2011 pronunţată de Curtea de Apel
Timişoara, la plata sumei de 2.945.971,46 Ron, reprezentând pasivul societăţii SC
T.P. SRL pentru acoperirea acestuia.
Din totalul sumei la care a fost obligată la plata SC C. SA, soldul sumei
datorate către AAAS este de 464,74 Lei.
Prin adresa înregistrată sub nr. 32/06.05.2015, comunicată AAAS în data de
18.05.2015, administratorul judiciar notifică instituţia apelantă că nu va proceda la
înscrierea la masa credală a debitoarei SC C. SA suma solicitata de AAAS prin
cererea de admitere a creanţei înregistrată sub nr. P/15/11384/01.04.2015, având în
vedere că la masa credală a debitoarei este deja înscrisă creditoarea AJFP Arad cu
întreg pasivul societăţii SC T.P. SRL
Având în vedere această motivaţie, consideră că atât AAAS ca şi ceilalţi
creditori ai societăţii SC T.P. SRL sunt prejudiciaţi.
Examinând calea de atac a contestatoarei prin prisma motivelor invocate de
aceasta, a stării de fapt şi normelor aplicabile, Curtea consideră întemeiat recursul
pentru următoarele considerente:
Conform art. 142 din Legea nr. 85/2006, după închiderea procedurii de
faliment, sumele la care au fost obligate persoanele potrivit art. 138 alin. (1) din lege,
vor fi executate silit conform dreptului comun şi repartizate de un executor
judecătoresc în temeiul tabelului definitiv consolidat de creanţe, prevedere ce
îndrituiesc creditorii din tabelul de creanţe al SC T.P. SRL să-şi obţină creanţa
proprie printr-o astfel de executare silită comună.
Dacă executarea silită de drept comun nu se poate derula, având în vedere că
pârâta SC C. SA se află în procedură de insolvenţă, toţi cei înscrişi în tabelul
debitorului SC T.P. SRL îşi păstrează calitate de creditori şi sunt îndrituiţi de a-şi
îndestula creanţa ca urmare a executării silite a pârâtei, astfel încât singura lor
opţiune în speţa de faţă este de a apela la executarea silită colectivă faţă de fosta
pârâtă din dosar şi, prin urmare, de a se înscrie în tabelul de creanţe al SC C. SA.
Judecătorul sindic consideră nejustificat că această creditoare Autoritatea
pentru Administrarea Activelor Statului – AAAS (fosta AVAS) Bucureşti nu ar avea o
creanţă proprie în baza sentinţei anterioare, dar pe de altă parte, în baza aceluiaşi
titlu, respectiv hotărârea judecătorului sindic de atragere a răspunderii, apreciază în
contradictoriu că un alt creditor al SC T.P. SRL, în speţă AJFP Arad, este îndreptăţit
Pagină 37 din 49
să fie înscris în tabelul de creanţe al SC C. SA cu toată suma la care a fost obligată
pârâta, ce include în mod greşit şi creanţele altor creditori ai SC T.P. SRL.
Este de neacceptat ca un singur creditor al SC T.P. SRL să devină titular unic
al tuturor creanţelor acesteia şi astfel să obţină o sumă de la SC C. SA, în condiţiile
în care prin sentinţa civilă nr. 163/2011 debitoarea actuală SC C. SA nu a fost
obligată la plata sumei de bani către AJFP Arad, ci către averea debitoarei SC T.P.
SRL iar prin efectul dispoziţiilor art. 142, către toţi creditorii acesteia din urmă.
Pe de altă parte, în legătură cu caracterul acestei creanţe al recurentei, se
reţine că o creanţă chirografară este cea care nu are o garanţie reală sau personală,
creanţa bugetară fiind în înţelesul art. 3 pct. 11 din Legea nr. 85/2006 cea care
constă în impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte venituri bugetare, precum şi
accesoriile acestora; rangul de preferinţă al creanţei recurentei pe care-l avea în
tabelul de creanţe al SC T.P. SRL de creanţă bugetară, nu se păstrează în contextul
procedurii de insolvenţă al SC C. SA, unde acest creditor are un nou titlu ce nu intră
în categoria sumelor menţionate la art. 3 pct.11, astfel încât rangul său de preferinţă
va fi de creanţă chirografară.
Faţă de starea de fapt expusă şi în condiţiile art. 312 alin. (1) şi (3) C.pr.civ. se
va admite recursul declarat de contestatoarea Autoritatea pentru Administrarea
Activelor Statului – AAAS (fosta AVAS) Bucureşti se va, modifica sentinţa atacată în
sensul că se va admite contestaţia AAAS Bucureşti şi se va dispune înscrierea în
tabelul de creanţe a debitoarei SC C. SA Arad cu suma de 464,74 lei ca şi creanţă
chirografară.
7. Procedura insolvenţei. Contestaţia terţului împotriva adjudecării la
licitaţie publică a bunului debitorului, calificată de instanță „Contestație
la executare”. Nelegalitatea completării dispozițiilor privind contestarea
lichidării bunurilor debitorului falit în cadrul procedurii reglementate de
Legea nr. 85/2006, cu prevederile Codului de procedură civilă referitoare
la contestația la executare. Tardivitatea contestației. Casare cu trimitere
spre rejudecare în recurs. Rejudecarea cauzei de același judecător
sindic. Incompatibilitate. Nulitatea noii hotărâri pronunțate
- Legea nr. 85/2006 : art. 12, art.149, art. 21 alin. (2) şi (3)
- Codul de procedură civilă de la 1865 : art. 24, art. 137, art. 399 - 404
Conform art. 24 C.pr.civ. judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină
nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de
rejudecare după casare.
În materie de insolvenţă, acest principiu a fost nuanţat prin prevederile art. 12
din Legea nr. 85/2006, care arată expres că un judecător sindic nu devine automat
incompatibil a soluţiona cererile ulterioare aferente procedurii, ca urmare a casării
unei sentinţe pronunţate la instanţa de control judiciar. Dar chiar şi prevederile
Pagină 38 din 49
speciale din Legea nr. 85/2006 păstrează principiul înscris în art. 24 C.pr.civ.
statuând că regula înscrisă în art. 12 nu se aplică în cazurile în care se dispune
casarea hotărârii de către instanţa de recurs, cu trimiterea cauzei spre rejudecare,
situaţie în care judecătorul sindic care a dezlegat pe fond pricina este incompatibil să
mai statueze încă o dată asupra aceloraşi chestiuni de fapt şi de drept.
Potrivit dispoziţiilor art. 149 din Legea nr. 85/2006, dispoziţiile acestei legi se
completează cu normele Codului de procedură civilă, dar numai în acele situaţii în
care legea specială nu cuprinde dispoziţii derogatorii iar aplicarea prevederilor
dreptului comun nu este incompatibilă cu specificul procedurii insolvenţei, câtă vreme
ambele acte normative reglementează în fapt un ansamblu de norme de procedură.
Sub nicio formă însă, cele două acte normative nu pot fi compilate şi
asamblate, în maniera în care a reuşit instanţa de fond, care a apreciat că se poate
considera învestită cu o contestaţie la executarea silită, deşi aceasta este de
competenţa judecătoriei ca instanţă de executare, iar o executare silită realizată de
un executor judecătoresc nu a avut loc niciodată; din perspectiva dispoziţiilor Codului
de procedură civilă nici nu putea fi formulată decât de debitor, creditor sau cel ce se
pretinde titularul unui drept de proprietate al bunurilor vândute.
Este adevărat că lichidarea activului patrimonial ce se realizează în cadrul
procedurii falimentului are foarte multe aspecte asemănătoare vânzării la licitaţie
publică ce se realizează prin mijlocirea executorului judecătoresc, dar între cele două
instituţii juridice nu se poate pune semnul echivalenţei, astfel încât să se ajungă la
aplicarea haotică a normelor de procedură din două acte normative distincte ce
reglementează proceduri distincte.
Prin urmare, executarea silită de drept comun se subordonează dispoziţiilor
imperative sau dispozitive cuprinse în Codul de procedură civilă, în timp ce vânzarea
activelor unei societăţi falite, se subordonează rigorilor Legii nr.85/2006 şi voinţei
creditorilor ale căror interese sunt urmărite de legiuitor a fi satisfăcute în primul rând.
Or, atâta vreme cât legea conferă lichidatorului judiciar atribuţia de a proceda
la vânzarea activelor, fie prin negociere, fie prin licitaţie publică, obligându-l totodată
să întocmească un raport lunar privind activităţile întreprinse şi măsurile dispuse, şi
mai reglementează în cuprinsul art. 21 alin. (2) şi (3) dreptul debitorului, al
administratorului special, al creditorilor sau a oricărei persoane interesate de a
contesta măsurile luate de lichidatorul judiciar, în termen de 3 zile de la depunerea
raportului la dosar, înseamnă că legea specială prevede suficiente norme de
procedură care să servească intereselor participanţilor, norme care trebuie
respectate, având vădită prioritate în aplicare faţă de normele de drept comun ale
Codului de procedură civilă care ar deveni incidente numai dacă legea specială nu ar
prevedea nimic.
În considerarea datelor de depunere a rapoartelor lunare ale lichidatorului
judiciar, contestaţia formulată de către reclamant abia la data de 29 mai 2013, prin
care a solicitat generic anularea tuturor actelor de procedură prin care s-au înstrăinat
bunurile din averea debitoarei, apare a fi tardiv formulată, cu încălcarea termenului
Pagină 39 din 49
de 3 zile prevăzut de lege, excepţia de tardivitate invocată în apărare fiind pe deplin
întemeiată.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,
Decizia civilă nr. 354 din 7 octombrie 2015, Conf.univ.dr. M.B.
Prin sentinţa civilă nr. 408/22 aprilie 2015, pronunţată de Tribunalul Arad în
dosar nr.4796/108/2011/a6 s-au respins excepţiile netimbrării şi insuficientei timbrări
a contestaţiei, a inadmisibilităţii contestaţiei, a necompetenţei judecătorului-sindic, a
lipsei calităţii procesuale şi a lipsei interesului lui S.P.C., a tardivităţii formulării
contestaţiei şi a lipsei calităţii procesuale pasive a lui S.V. şi a lui P.V.A.R.
Prin aceeaşi hotărâre s-a admis în parte contestaţia formulată de S.P.C., în
contradictoriu cu pârâţii S.V., P.V.A.R., SCP I. IPURL A., şi debitorul SC T.T.D.A.
SRL A., în faliment în dosar de bază nr. 4796/108/2011, înregistrat la Tribunalul Arad
Secţia a II-a Civilă, prin lichidatorul judiciar C.M.L. IPURL A., şi s-a dispus anularea
licitaţiilor publice din data de 18.05.2012 şi din data de 15.05.2013, din cadrul
procedurii insolvenţei debitorului SC T.T.D.A. SRL A., din dosar de bază nr.
4796/108/2011* înregistrat la Tribunalul Arad Secţia a II-a Civilă, respingându-se
însă cererea contestatorului de anularea actelor subsecvente a acestor licitaţii.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii contestaţiei pentru absenţa atribuţiilor
judecătorului-sindic în judecarea acesteia şi la excepţia necompetenţei judecătorului-
sindic, prima instanţă a statuat că este competentă să soluţioneze prezenta
contestaţie, atribuţiile executorului judecătoresc şi ale instanţei de executare fiind
exercitate, în cadrul reglementărilor speciale ale legii insolvenţei, de către practicianul
în insolvenţă şi respectiv judecătorul-sindic, un argument suplimentar fiind acela că
instanţa de control judiciar care a pronunţat anterior casarea cu rejudecare a trimis
cauza la judecătorul-sindic iar nu la judecătorie. În consecinţă judecătorul-sindic a
respins excepţia, sub ambele formulări ale acesteia.
Raportat la excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a interesului lui S.P.C.
şi la excepţia inadmisibilităţii contestaţiei pe aceste motive, judecătorul sindic a
subliniat că potrivit art.116 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei
lichidarea bunurilor din averea debitorului va fi efectuată de lichidator sub controlul
judecătorului-sindic şi că, pentru maximizarea valorii averii debitorului, lichidatorul va
face toate demersurile de expunere pe piaţă, într-o formă adecvată, a acestora,
cheltuielile de publicitate fiind suportate din averea debitorului.
Prima instanţă a mai subliniat că potrivit legii, lichidarea va începe îndată după
finalizarea de către lichidator a inventarierii şi depunerea raportului de evaluare,
bunurile vor putea fi vândute în bloc - ca ansamblu în stare de funcţionare - sau
individual iar metoda de vânzare a bunurilor, respectiv licitaţie publică, negociere
directă sau o combinaţie a celor două, va fi aprobată de adunarea creditorilor, pe
baza propunerii lichidatorului, lichidatorul judiciar având obligaţia de a prezenta
adunării generale a creditorilor şi regulamentul de vânzare corespunzător modalităţii
de vânzare pentru care optează.
Pagină 40 din 49
Redând şi prevederile art. 149 din Legea nr. 85/2006 privind procedura
insolvenţei, prima instanţă a subliniat că adunarea creditorilor din 24.02.2012 a
stabilit că vânzarea bunurilor debitorului se face prin licitaţie publică, astfel că, în
baza art. 149 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei în cauză sunt
aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă cu privire la vânzarea silită prin
licitaţie publică, în măsura compatibilităţii cu cele ale legii insolvenţei.
În consecinţă, constatând că potrivit art. 399 din Codul de procedură civilă,
împotriva executării silite se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau
vătămaţi prin executare, judecătorul-sindic a statuat că, dată fiind completarea
dispoziţiilor din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei cu dispoziţiile
Codului de procedură civilă, la vânzarea la licitaţie publică făcută, în cadrul procedurii
insolvenţei, de către practicianul în insolvenţă, este admisibilă contestaţia la
executare.
De asemenea judecătorul-sindic a reţinut că în categoria persoanelor
interesate în cadrul unei vânzări la licitaţie intră orice persoană care are intenţia de a
cumpăra bunuri de tipul celor scoase la licitaţie, intenţie pe care şi-o poate concretiza
condiţionat de efectuarea publicităţii corespunzătoare vânzării. Cum publicaţia de
vânzare se adresează publicului larg, erga omnes, scopul acesteia fiind tocmai de a
găsi potenţiali cumpărători, orice persoană este potenţial persoană interesată în a şti
ce bunuri se vând, la ce preţ şi în ce condiţii. Deci contestatorul S.P.C., are, alături de
orice altă persoană, calitatea de persoană interesată, calitate care la rândul său, în
baza art. 399 din Codul de procedură civilă, îi conferă calitate procesuală activă în
formularea prezentei contestaţii.
În aprecierea primei instanțe, a accepta apărările care susţin că doar
participanţii la procedură pot formula contestaţii, ar însemna, pe lângă nesocotirea
legii, că licitaţia deşi „publică” se face de fapt într-un cadru închis ceea ce contravine
chiar caracterului vânzării, fapt ce nu poate fi acceptat, subliniind că inclusiv
vânzarea prin negociere directă este supusă aprobării creditorilor şi supraofertării
publice.
Pe de altă parte, invocând interesul general care este ocrotit de normele ce
guvernează vânzarea la licitație publică, prima instanţă a statuat că orice persoană
care are interes să cumpere un bun poate invoca încălcarea acestor norme.
Poe de altă parte, judecătorul-sindic a subliniat că un contestator nu trebuie să
dovedească faptul că deţine sumele de bani necesare cumpărării bunurilor, (trecând
peste faptul că în publicaţiile de vânzare nu s-a indicat nici un preţ sau bun), în caz
de neaplată existând instituţia vânzării bunului în contul adjudecătorului rău platnic,
neexistând vreun temei legal pentru a solicita unei persoane care doreşte să
participe la o licitaţie să îşi dovedească cu martori acest interes.
De asemenea judecătorul-sindic a reţinut că, în baza art. 3 din Legea nr.
76/2012, în cauză nu este aplicabil art. 712 din noul Cod procedură civilă, în raport
de acest ansamblu de argumente respingând excepţia de inadmisibilitate a
contestaţiei, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei interesului lui
S.P.C. în prezenta cauză.
Pagină 41 din 49
Cu privire la excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, judecătorul sindic a
statuat că potrivit art.401 contestaţia se poate face în termen de 15 zile de la data
când contestatorul a luat cunoştinţă de actul de executare pe care îl contestă,
invocând în acelaşi timp şi conţinutul art. 504 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură
civilă de la 1865 cu referire la locurile de afişare şi de publicare ale publicaţiei de
vânzare.
În aprecierea judecătorului sindic, textul citat completează, pentru licitaţia
publică, formularea generică a art. 116 alin. (1) fraza a doua din Legea nr. 85/2006
privind procedura insolvenţei privind expunerea pe piaţă într-o formă adecvată,
subliniind că publicaţia de vânzare trebuia, pe lângă publicarea în ziar, să fie afişată
conform dispoziţiilor Codului de procedură civilă şi că doar în aceste condiţii, dublate
de stabilirea unui termen de licitaţie care nu poate fi mai scurt de 30 zile de la
afişarea publicaţiei, se putea reţine că faptul cunoaşterii conţinutului publicaţiei de
vânzare a fost opozabil tuturor şi se poate stabili termenul de formulare a unor
eventuale contestaţii.
În cauză practicianul în insolvenţă a procedat doar la publicarea anunţului de
vânzare într-un ziar (cu doar 3 zile respectiv 2 zile libere anterior datei primei licitaţii),
şi afirmativ, prin afişare la sediul acestuia. Faptul a fost apreciată de judecătorul-
sindic ca insuficientă pentru a considera că contestatorul a avut cunoştinţă de
publicaţia de vânzare şi de efectuarea vânzării.
Mai mult, în aprecierea judecătorului sindic, chiar şi în ipoteza în care ar fi
cunoscut conţinutul publicaţie, contestatorul nu putea şti ce se vinde, cu cât se vinde,
etc., deci nu putea să aprecieze la acel moment dacă are sau nu interes în prezenta
licitaţie.
Judecătorul-sindic a reţinut că în cauză nu este incident art. 21 din Legea nr.
85/2006 privind procedura insolvenţei, cum se susţine în apărările practicianului în
insolvenţă şi ale adjudecatarului, ci, pentru considerentele anterioare, prevederile
Codului de procedură civilă privind contestaţia la executare, concluzionând că, în
raport cu licitaţia din 15.05.2013 contestaţia a fost depusă în termen de 15 zile, motiv
pentru care a respins excepţia tardivităţii formulării contestaţiei.
Raportat la fondul cauzei, prima instanţă a constatat că adunarea creditorilor
din 24.02.2012 a stabilit că vânzarea bunurilor debitorului se face prin licitaţie
publică, hotărând şi un minim de condiţii privind preţul la care urmau să fie
valorificate bunurile funcţie de licitaţia la care urmau să fie vândute. S-a mai reţinut
din susţinerile practicianului în insolvenţă şi celor consemnate în procesul verbal al
adunării creditorilor din 24.02.2012, că aceştia au aprobat şi un regulament de
vânzare a bunurilor debitorului, regulament la care se face trimitere şi în publicaţiile
de vânzare, dar care nu a fost depus la dosar, nefiind accesibil instanţei şi nu a fost
predat actualului practician în insolvenţă. De asemenea, instanţa de fond a mai
subliniat că la şedinţa din 24.02.2014 creditorii nu s-au prezentat ci au votat în scris,
aspect din care instanţa dedus că acel regulament nu a fost comunicat, astfel că nici
creditorii înşişi nu au cunoscut regulamentul cu pricina, mai ales că acesta nu a fost
publicat nici în Buletinul procedurilor de insolvenţă şi nici predat practicianului în
Pagină 42 din 49
insolvenţă care a aplicat pentru o perioadă de câteva luni prezenta procedură de
insolvenţă. Prin urmare, judecătorul sindic a conchis că acel regulament a fost
cunoscut doar de către practicianul în insolvenţă SCP I. IPURL.
Cu referire la conţinutul anunţurilor de vânzare judecătorul-sindic a reţinut
aceste anunţuri nu au respectat exigenţele art. 504 C.pr.civ. subliniind că în cuprinsul
art. 838 din noul Cod de procedură civilă sunt prevăzute dispoziţii similare indicându-
se însă în mod expres sancţiunea nulităţii pentru neîndeplinirea acestora.
S-a mai reţinut a fi relevant faptul că anunţurile de vânzare publicate de
practicianul în insolvenţă nu cuprind nici o menţiune din care să se poată identifica
bunurile scoase la licitaţie, nu indică nici măcar ce fel de bunuri sunt, mobile, imobile,
etc. şi nu este indicat preţul de evaluare şi preţul de pornire a licitaţiei iar trimiterile la
regulamentul de vânzare, a cărui existenţă este de altfel incertă neputând suplini
lipsa menţiunilor impuse obligatoriu de lege.
Prin urmare, judecătorul sindic a conchis că anunţurile de licitaţie nu au
asigurat o publicitate efectivă, reală, în acord cu scopul acestora, asigurând condiţiile
unor vânzări la licitaţie publică făcută însă fără publicitate, toate aceste lipsuri ale
anunţului de licitaţie fiind suficiente pentru a atrage nulitatea licitaţiilor.
În plus, s-a mai reţinut că anunţurile stabilesc pentru potenţialii participanţi la
licitaţie condiţii contrare dispoziţiilor legale, respectiv obligativitatea înscrierii la
licitaţie până în preziua licitaţiei stabilind şi ora limită, impunându-se plata garanţiei
de participare până în preziua licitaţiei deşi articolul amintit prevede depunerea
cauţiunii la termenul de vânzare, fapt reluat şi de art. 506 din Codul de procedură
civilă. Prin urmare, instanţa de fond a conchis că prin neindicarea preţului de pornire
nu se poate cunoaşte nici valoarea cauţiunii, de care adjudecatarele totuşi au ştiut.
De asemenea, prima instanţă a constatat că anunţurile se referă doar la
primele două licitaţii nu şi la situaţia în care bunurile nu se vând nici la a doua licitaţie
iar cu referire la publicarea şi afişarea anunţurilor de vânzare judecătorul-sindic a
reţinut că nu a existat o afişare a publicaţiei de vânzare la sediul instanţei de
executare, la locul unde se află imobilele supuse vânzării şi la sediul primăriei în a
cărei rază teritorială sunt situate imobilele, însăşi practicianul în insolvenţă arătând în
înscrisurile depuse la dosar că s-au făcut doar publicaţiile în ziar şi afişările la sediul
acestuia, instanţa de fond constatând şi nerespectarea termenului de 30 zile stabilit
de art. 504 din Codul de procedură civilă.
Plecând de la aceste premise, judecătorul sindic a observat că practicianul în
insolvenţă a vândut de fiecare dată bunurile la doua licitaţie, cu cel mai mare preţ
oferit, nesocotind astfel condiţiile arătate anterior, fapt ce atrage de asemenea
nulitatea licitaţiei având în vedere că nici anunţurile de licitaţii nu permiteau vânzarea,
la a doua licitaţie, cu cel mai mare preţ oferit.
Pe de altă parte, s-a constatat că, fără a exista o hotărâre a adunării
creditorilor care să prevadă plata preţului în rate, în procesul verbal încheiat la
licitaţia casei s-a consemnat că plata se va face în 10 rate lunare.
Nu în ultimul rând, judecătorul-sindic a reţinut că adjudecatarele S.V. şi
P.V.A.R., nu pot fi considerate adjudecatare de bună credinţă, câtă vreme acestea
Pagină 43 din 49
cunoşteau din alte surse decât publicaţia de vânzare, preţul caietului de sarcini,
valoarea cauţiunii de 10% precum şi faptul că dispoziţiile regulamentului ce impunea
la a doua licitaţie vânzarea la un preţ mai mare de 75% din valoarea de pornire, nu
vor fi respectate.
Instanţa de fond a subliniat că din dispoziţiile art. 80-84 din Legea nr. 85/2006
privind procedura insolvenţei rezultă că pot fi anulate, în anumite condiţii, chiar şi
acte încheiate anterior deschiderii procedurii, inclusiv cu cumpărători de bună
credinţă, concluzionând că, cu atât mai mult, nu este permisă în cursul procedurii,
efectuarea unor vânzări cu nerespectarea atât a condiţiilor stabilite de adunarea
creditorilor cât şi a celor stabilite de lege.
Pe de altă parte, instanţa de fond a subliniat că dispoziţiile privind procedura
vânzării la licitaţie publică ocrotesc un interes general, încălcarea lor fiind sancţionată
cu nulitatea absolută, statuând că, dacă nu ar exista decât interesul creditorilor şi
debitorului iar condiţiile publicităţii sunt de mică importanţă cum susţine pârâta
P.V.A.R., s-ar conferi caracter ascuns vânzărilor, fapt ireconciliabil cu licitaţia publică.
Deşi vânzarea se poate face şi prin negociere directă în cadrul căreia tot se ajunge la
publicitatea acesteia în procedura supraofertării, instanţa de fond a statuat că odată
aleasă metoda licitaţiei publice trebuie însă să se respecte regulile care o
guvernează iar nulitatea nu poate fi acoperită pe considerentele unor pretinse
conflicte de legi, mai ales cu legi edictate ulterior.
Interesul creditorilor trebuie respectat iar organele care aplică procedura
trebuie chiar să realizeze drepturile şi obligaţiile acestora însă în condiţiile legii, fapt
prevăzut expres de art. 5 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, preţul
de vânzare a bunurilor, actual sau viitor, momentul încasării creanţelor de către
creditori şi faptul că se acoperă sau nu pasivul debitorului, nefiind elemente care să
valideze un act nul.
Pe de altă parte, instanţa de fond a statuat că existenţa a 14, 16 sau 18
anunţuri de licitaţii, fapt ce nu rezultă din înscrisurile dosarului, nu acoperă, prin
număr, lipsa din conţinutul acestora a elementelor minime prevăzute de lege.
Faţă de cele reţinute judecătorul-sindic a anulat licitaţiile publice din
18.05.2012 şi 29.05.2013 şi procesele verbale încheiate în baza art. 511 din Codul
de procedură civilă, cu privire la aceste licitaţii.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs pârâta P.V.A.R. şi intervenienţii
S.V. şi SCP I. IPURL A.
Recurenta pârâtă P.V.A.R. a solicitat admiterea recursului său, casarea
sentinţei şi rejudecând cauza să fie respinsă în întregime contestaţia.
În motivare se arată că prin decizia Curţii de Apel Timişoara în dosar
4796/108/2011/a6 s-a casat Hotărârea Tribunalului Arad ca fiind total neprecizata,
deci nelegala, nici contestatoarea şi nici judecătorul sindic nu au înţeles să precizeze
cadrul juridic în care are loc judecata. În această privinţă, s-a învederat că
judecătorul sindic a depus cerere de abţinere, considerând că a judecat fondul, dar
cererea a fost respinsă de completul competent, chiar şi fără a fi determinat cadrul
juridic şi faptul că se va rejudeca fondul de către acelaşi judecător sindic, contrar
Pagină 44 din 49
prevederilor art. 22 alin. (1) Legea nr. 85/2006, motiv ce se încadrează în art. 304
pct. 1 C.pr.civ.
Plecând de la aceste premise, recurenta a invocat mai multe excepţii:
1) cea a necompetentei materiale a judecătorului sindic de a judeca
contestaţia, competenţa nefiind menţionata în art. 11 din Legea nr. 85/2006, motiv
prevăzut de art. 304 pct. 3 C.pr.civ.;
2) excepţia lipsei calităţii procesuale active a contestatorului S., nefiind parte
în dosarul de insolvenţă sau în procedura licitaţiei, nefiind menţionat în Legea nr.
85/2006 ca titular al unei acţiuni,
3) excepţia lipsei calităţi sale procesuale pasive, având în vedere că nu se
reţine în cauză anularea actului său de proprietate sau o culpă care să atragă
căderea sa în pretenţii;
4) excepţia tardivităţii contestaţiei, prin depăşirea termenului de 3 zile de la
depunerea raportului privind vânzarea imobilelor;
5) excepţia inadmisibilităţii anularii actelor de vânzare sau de proprietate,
conform prevederilor cod civil privind buna credinţa a dobânditorului şi purjării
dreptului de proprietate şi efectelor licitaţiei publice;
6) excepţia lipsei interesului legitim, cert al contestatorului, conform
prevederilor Codului de procedura civila art. 49 C.pr.civ.
7) excepţia prevăzuta de art. 111 cod procedura civila a inadmisibilităţii acţiunii
în constatare atunci când există posibilitatea exercitării acţiunii în realizarea dreptului.
Recurenta a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit legea aplicabilă şi
a schimbat înţelesul actului juridic dedus, o licitaţie publică efectuată în cadrul
procedurii insolventei, atunci când a stabilit că în speţă sunt aplicabile prevederile
codului de procedura civilă privind vânzarea silită pentru desfăşurarea licitaţiei
lichidatorului. În aprecierea recurentei, termenul "a completa" înseamnă că acolo
unde nu există prevederi ale Legii nr. 85/2006, procedura se completează, dar
această completare a legii, nu poate însemna nici însumarea şi nici înlocuirea
prevederilor legii cu alte norme din alte acte normative.
În aprecierea recurentei, prin prezenta hotărâre recurată s-a încălcat un
principiu de drept, „unde legea nu distinge nici noi nu putem distinge”, precum şi
principiul stabilităţii circuitului civil.
Împotriva aceleiaşi sentinţa a declarat recurs şi intervenienta S.V. care a
solicitat admiterea recursului, desfiinţarea în totalitate a sentinţei atacate şi pe cale
de consecinţa respingerea contestaţiei, arătând în motivare că sentinţa atacata nu
este motivata în drept, nici în considerente nici în dispozitiv, iar acolo unde este
motivata în drept şi în fapt conţine motive care nu au legătura cu cauza.
Pagină 45 din 49
8. Somaţie europeană de plată. Îndeplinirea procedurii de notificare a
somaţiei cu debitorul. Reguli aplicabile în raport cu sistemul de drept
comunitar european şi normele interne ale statului membru în care se
efectuează comunicarea notificării
- Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 : art. 14-18
Având în vedere dispoziţiile art. 14 ale Regulamentului 1896/2006, care
stipulează că notificarea se face conform regulilor din statul în care se efectuează
comunicarea, Curtea, fără o probă contrară din partea debitorului, având în vedere
regulile de comunicare a actelor procedurale din Italia, va constata că procedura
comunicării somaţiei europene de plată către debitor a fost îndeplinită.
În acest sens, Curtea de Casaţie italiană, prin hotărârea nr. 27526/2015, a
decis că scrisoarea aflată la serviciul poștal şi nelivrată destinatarului datorită
absenței sale de la adresa de comunicare se presupune primită la data emiterii
notificării de depozitare la oficiul poștal. În cazul în care, în termen de 30 de zile,
destinatarul nu ridică scrisoarea de la oficiul poștal indicat în notificare, se formează
ceea ce este cunoscut sub numele de "stoc terminat" (compiuta giacenza),
scrisoarea recomandată fiind presupusă ca livrată din punct de vedere juridic.
Conform art. 16 din Regulament, pârâtul poate face opoziţie la somaţia
europeană de plata în termen de 30 de zile de la data comunicării sau notificării
somaţiei de către pârât, neexistând dovada că pârâtul debitor ar fi formulat o
asemenea opoziţie în prezenta cauză.
Astfel, prima instanţă, după ce a constatat că termenul în care debitorul putea
face opoziţie a expirat, trebuia să dea curs dispoziţiilor art. 18 şi să emită Formularul
G prevăzut de Regulamentul (CE) nr. 1896/2006.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,
Decizia civilă nr. 1047/A din 29 octombrie 2015, Conf.univ.dr. M.B.
Prin încheierea civilă din 15.07.2015, pronunţată de Tribunalul Timiş în
dosarul nr. 5142/30/2014, s-a respins cererea formulată de creditoarea B.C. S.I.B.R.
SA A. – S.T.C. prin care aceasta a solicitat emiterea formularului de tip G prevăzut
de Anexa VII din Regulamentul CE nr. 1896/2006. în concordanţă cu dispoziţiile art.
18 din Regulament.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că somaţia europeană de
plată a fost admisă în baza prevederilor Regulamentului CE nr. 1896/2006, iar pentru
a declara aceasta cu forţă executorie conform art. 18. instanţa va verifica data la care
a fost comunicată sau notificată somaţia de plată.
Din actele de la dosar, respectiv plicul cu care instanţa de origine, Tribunalul
Timiş, a expediat pe adresa debitorului somaţia, poartă ştampila oficiului poştal din
localitatea italiană F., aplicată la data de 17.10.2014. Ulterior, la data de 28.11.2014
pe plic a fost aplicată ştampila cu menţiunea „compiuta giacenza” [stoc realizat], însă
Pagină 46 din 49
această menţiune nu îndeplineşte condiţia cerută de art. 14 alin. D din acelaşi
Regulament, care prevede că somaţia europeană de plată poate fi, de asemenea,
comunicată sau notificată pârâtului în conformitate cu legislaţia naţională a statului în
care trebuie efectuată comunicarea sau notificarea prin depunerea somaţiei la un
oficiu poştal sau la autoritatea competentă şi comunicarea scrisă cu privire la această
depunere în cutia poştală a pârâtului, cu condiţia ca această comunicare scrisă să
menţioneze clar natura juridică a actului sau faptului că este echivalentă cu o
notificare sau comunicare şi că de la această dată încep să curgă termenele.
Deşi între momentul aplicării ştampilelor poştei italiene din 17.10.2014 şi cel
din 28.11.2014 s-a scurs mai mult de o lună, nu poate fi trasă în mod cert concluzia
că recomandata a stat la dispoziţia pârâtului pentru a putea fi ridicată şi că acesta a
fost avizat cu privire la consecinţele juridice ale acestei comunicări.
Din aceste considerente instanţa nu a considerat că somaţia a fost
comunicată debitorului şi că termenul de 30 de zile pentru exercitarea dreptului de a
formula opoziţie la somaţie s-a scurs, prin urmare nu a dat curs cererii creditoarei de
investire cu forţă executorie a somaţiei europene de plată.
Împotriva acestei încheieri a declarat apel creditoarea B.C. S.I.B.R. SA A. –
S.T.C., solicitând admiterea apelului, anularea hotărârii atacate, cu reţinerea
îndreptăţirii apelantei la emiterea Formularului G, în concordanţă cu dispoziţiile art.
18 din Regulamentul European CE 1896/2006 şi trimiterea spre rejudecarea cererii,
primei instanţe sesizate, iar în subsidiar, anularea hotărârii care se ataca şi
admiterea cererii introductive, după observarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de
Regulamentul European CE 1896/2006.
În motivarea apelului se arată că în data de 03.10.2014, instanţa a admis
cererea sa în dosarul nr. 5142/30/2014 şi a emis somaţia europeana de plata
împotriva debitorului L.P.P. Conform art. 16 din Regulament, pârâtul poate face
opoziţie la somaţia europeana de plata în termen de 30 de zile de la data comunicării
sau notificării somaţiei de către pârât. Potrivit art. 13 din Regulament „Somaţia
europeană de plată poate fi comunicata sau notificata pârâtului în conformitate cu
legislaţia naţionala a statului în care trebuie efectuata comunicarea sau notificarea,
intr-unul din următoarele moduri: (a) comunicare sau notificare personala, pârâtul
semnând o confirmare de primire care conţine data primirii; (b) comunicare sau
notificare personala printr-un document semnat de persoana competenta care a
efectuat comunicarea sau notificarea, cu menţiunea ca pârâtul a primit actul sau ca a
refuzat sa îl primească fără niciun motiv legitim, precum şi cu data la care a fost
comunicat sau notificat actul; (c) comunicare sau notificare prin poşta, pârâtul
semnând şi trimiţând înapoi o confirmare de primire care conţine data primirii; (d)
comunicare sau notificare prin mijloace electronice, cum ar fi faxul sau posta
electronica, pârâtul semnând şi trimiţând înapoi o confirmare de primire care conţine
data primirii.”
Astfel, în data de 17.10.2014, instanţa a comunicat debitorului somaţia, însa
nu a ridicat plicul de la poştă şi, drept urmare, în data de 28.11.2014, pe plic a fost
aplicata stampila cu menţiunea „compiuta giacenza”, menţiune care nu se traduce
Pagină 47 din 49
astfel cum a înţeles prima instanţa („stoc realizat”), ci mai degrabă „procedura
îndeplinită" satisface criteriile legii italiene pentru considerarea drept comunicata a
unui act de procedura, şi astfel şi criteriile prevăzute de Regulament. Arată că în
acest sens s-a pronunţat Curtea de Casaţie din Italia: „În cazul în care, notificarea
este transmisa prin poşta, iar scrisoarea recomandată depusă la oficiul poştal
responsabil pentru livrare nu a fost ridicata, comunicarea este considerata
îndeplinita” în zece zile de „la data notificării cu privire la înştiinţarea transmiterii Daca
în aceasta perioada (de zece zile care trebuie înţeleşi între termenii pentru
îndeplinirea actelor de procedura efectuate în afara procesului), destinate îndeplinirii
așa-numitei „compiuta giacenza” cade sâmbăta, acesta este extins prin lege până la
prima zi lucrătoare următoare, conform art. 155 din Codul de procedură civilă.”
Apelanta susţine că potrivit legii şi jurisprudenţei italiene stabilite de Curtea de
Casaţie, procedura transmiterii prin poştă a unei scrisori, se considera îndeplinita
daca destinatarul nu ridica recomandata la expirarea termenului de 10 zile de la
primirea înştiinţării, iar o scrisoare de punere în întârziere trimisă prin scrisoare
recomandată, chiar şi în absenţa confirmării de primire, constituie probă certă de
expediţie, atestată printr-o adeverinţă de la oficiul poştal şi să naştere unei prezumţii
că debitorul a luat cunoştinţă de existenţa somaţiei de plată, prezumţie ce poate fi
răsturnată prin dovada contrară.
De asemenea, arată că având în vedere dispoziţiile Regulamentului care
stipulează că notificarea se face conform regulilor din statul în care se efectuează
comunicarea, respectiv Italia, şi conform regulilor din acest stat, procedura
comunicării somaţiei europene de plată a fost îndeplinită. Astfel, consideră că
instanţa, după ce constata că termenul în care debitorul putea face opoziţie a expirat,
trebuia să dea curs dispoziţiilor art. 18 din Regulament şi să emită Formularul G.
Apelanta precizează că somaţia europeană de plată devine executorie după
expirarea termenului de 30 de zile de la îndeplinirea procedurii de comunicare şi nu
ca urmare a emiterii formularului, emitere care este o obligaţie a instanţei şi nu o
facultate, apelanta invocând art. 18 din Regulamentul European CE 1896/2006.
Astfel, având în vedere că instanţa a dispus emiterea unei somaţii europene
de plata; că somaţia a fost comunicata debitorului dar acesta nu a făcut opoziţie în
termenul legal; jurisprudența Curţii din Italia conform căreia procedura comunicării se
considera îndeplinita la expirarea termenului de 10 zile când destinatarul poate ridica
plicul; precum şi depăşirea cu mult termenul de 30 de zile pentru depunerea opoziţiei
şi a timpului suplimentar necesar sosirii opoziţiei; solicită instanţei de apel sa observe
ca a fost depăşit nu doar termenul de 30 zile ci orice termen ce poate fi privit ca
rezonabil şi în care instanţa avea obligaţia sa emită şi sa comunice Formularul G,
conform Regulamentului.
Debitorul intimat A.A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului
ca inadmisibil, cu cheltuieli de judecată; respingerea apelului ca tardiv conform art.
480 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă, iar pe fond, respingerea apelului ca
nefondat şi respingerea cererii de anulare a hotărârii atacate în ce priveşte petitul 1 şi
petitul 3, precum şi a cererii de trimiterea a cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
Pagină 48 din 49
Analizând actele şi lucrările dosarului în baza art. 476-479 din noul Cod de
procedură civilă, în raport de motivele invocate de către apelantă şi a apărărilor
intimatului, Curtea constată şi reţine următoarele:
Prin încheierea civilă nr. 773 din 03.10.2014, pronunţată de Tribunalul Timiş în
dosarul nr. 5142/30/2014, s-a admis cererea formulată de creditoarea B.C. S.I.B.R.
SA A. – S.T.C., şi, în consecinţă, s-a emis somaţia europeană de plată - formularul E,
dispunându-se comunicarea somaţiei (formularul E) împreună cu formularul A şi
actele anexă către debitorul A.A., prin poştă, cu solicitarea de confirmare de primire.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European
şi al Consiliului şi a emis somaţia europeană de plată.
Totodată, în temeiul art. 12 alin. (5) din Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al
Parlamentului European şi al Consiliului, instanţa a dispus comunicarea somaţiei
către debitor în conformitate cu legislaţia naţionala, într-o modalitate conforma cu
standardele minimale stabilite de art. 13, 14 şi 15 din Regulament, respectiv
comunicarea prin posta, cu solicitarea de confirmare de primire.
Ulterior, creditoarea B.C. S.I.B.R. SA A. – S.T.C. a solicitat emiterea
formularului de tip G prevăzut de Anexa VII din Regulamentul CE nr. 1896/2006, în
concordanţă cu dispoziţiile art. 18 din Regulament, cerere respinsă în mod greşit de
prima instanţă.
Comunicarea somaţiei (formularul E) împreună cu formularul A şi actele anexă
către debitorul A.A. a fost realizată prin poştă, cu solicitarea de confirmare de primire,
fiind incidente dispoziţiile art. 14 din regulament.
Astfel, în data de 17.10.2014, instanţa a comunicat debitorului somaţia, însa
debitorul nu a ridicat plicul de la poştă şi, drept urmare, în data de 28.11.2014, pe plic
a fost aplicata stampila cu menţiunea „compiuta giacenza”, menţiune care satisface
criteriile legii italiene pentru considerarea drept comunicat a unui act de procedura, şi
astfel, şi criteriile prevăzute de Regulament.
În acest sens, Curtea de Casaţie italiană, prin hotărârea nr. 27526/2015, a
decis că scrisoarea aflată la serviciul poștal şi nelivrată destinatarului datorită
absenței sale de la adresa de comunicare se presupune primită la data emiterii
notificării de depozitare la oficiul poștal. În cazul în care, în termen de 30 de zile,
destinatarul nu ridică scrisoarea de la oficiul poștal indicat în notificare, se formează
ceea ce este cunoscut sub numele de "stoc terminat" (compiuta giacenza),
scrisoarea recomandată fiind presupusă ca livrată din punct de vedere juridic.
Având în vedere dispoziţiile art. 14 ale Regulamentului 1896/2006, care
stipulează că notificarea se face conform regulilor din statul în care se efectuează
comunicarea, Curtea, fără o probă contrară din partea debitorului, având în vedere
regulile de comunicare a actelor procedurale din Italia, va constata că procedura
comunicării somaţiei europene de plată către debitor a fost îndeplinită.
Conform art. 16 din Regulament, pârâtul poate face opoziţie la somaţia
europeană de plata în termen de 30 de zile de la data comunicării sau notificării
Pagină 49 din 49
somaţiei de către pârât, neexistând dovada că pârâtul debitor ar fi formulat o
asemenea opoziţie în prezenta cauză.
Astfel, prima instanţă, după ce a constatat că termenul în care debitorul putea
face opoziţie a expirat, trebuia să dea curs dispoziţiilor art. 18 din Regulament şi să
emită Formularul G.
Întrucât competenţa de emitere a formularului G aparţine instanţei de origine,
adică instanţei care a emis somaţia europeană de plată, în baza art. 480 din noul
Cod de procedură civilă, Curtea va admite apelul declarat de creditoarea B.C.
S.I.B.R. SA A. – S.T.C. împotriva încheierii din 15.07.2015, pronunţată de Tribunalul
Timiş în dosarul nr. 5142/30/2014; va anula încheierea apelată şi va trimite cauza
spre rejudecare la Tribunalul Timiş.
.